Activitate publicistică

Articole publicate pe blog personal și blog Adevărul începând cu data de 22 Martie 2017

Emisiune: Legile puterii

Realizator: Alexandra Păcuraru

Invitat: Cătălin Predoiu, ministrul Justiţiei 

(…)

Realizator: Domnule ministru, aţi avut un an foarte greu.

Cătălin Predoiu: Toată lumea a avut.

Realizator: În acest context, în care a venit această pandemie peste noi (…), vreau să vă întreb care este cea mai mare realizare a dumneavoastră ca ministru al Justiţiei în acest an şi apoi care credeţi că este cel mai mare eşec?

Cătălin Predoiu: N-aş face o ierarhie, dar în orice caz sunt câteva repere pe care aş ţine să le punctez. Tentaţia ar fi să spun că elaborarea proiectelor de lege privind justiţia în general, legile justiţiei cum sunt denumite în limbaj comun. A fost un efort extrem de complicat după daunele pe care Partidul Social Democrat le-a produs în anii 2016-2019 în legislaţie. Eu am fost membru în comisia juridică, în celebra comisie Iordache, şi, alături de colegii mei din PNL şi din opoziţie, în general, am trecut prin momente extrem de dificile şi tensionate timp de 2 ani de zile, săptămânal, cu şedinţe prelungite, care au implicat foarte mult pe toţi prezenţi acolo să putem limita aceste pagube. Evident că, având în mână majoritatea parlamentară, tot grupul Dragnea, care conducea la momentul acela Partidul Social Democrat, a impus până la urmă modificarea legilor justiţiei. Din fericire, n-au reuşit să modifice şi codurile penale, modificările n-au intrat în vigoare încă, sunt blocate în Parlament. Dar pe legile justiţiei s-a intrat şi, în cele mai multe dintre aceste modificări, rezultatele n-au fost deloc favorabile unei justiţii sănătoase, deci aş fi tentat să spun că acest efort de reparare a pagubelor produse de intervenţia majorităţii PSD a fost cel mai important. E un proiect, e pus în dezbatere publică. Mi-am propus să-l aduc şi să-l vedeţi, apropo de faptul că mulţi spun: „Ce a făcut Ministerul Justiţiei?”. Aş putea să umplu această masă cu un metru cub de documente. Sunt proiecte tehnice la care au lucrat zeci de specialişti.

Realizator: Ca să le răspundeţi tuturor criticilor, nu?

Cătălin Predoiu: Ca să vadă mai uşor. Ştiţi, când spui o lege… e o lege. Acolo sunt câteva articole. Nu e chiar aşa. Sunt oameni cu înaltă calificare profesională care au stat zi şi uneori noaptea, luni de zile, în acest context dificil să aştearnă un proiect care e o bază de discuţie. Este un efort generos. Nu este un proiect care este pretins finit, pretins infailibil, fără lacune, dar nu acesta este scopul, să arătăm noi neapărat ce am lucrat. Se va vedea ce am lucrat. Pe ce am lucrat noi se va interveni la anul în Parlament. Altfel, dacă tot ce am lucrat noi astăzi am pune la tocătorul de hârtie, de la anul ar trebui să fie luat de la capăt.

Însă, din punctul meu de vedere, poate cel mai important lucru, la care eu ţin foarte mult, este că am reuşit printr-o acţiune de cooperare cu mai multe instituţii, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul PublicDIICOT, serviciile de informaţii să catalizăm un efort de elaborare a unei strategii de combatere a traficului de persoane şi a crimei organizate. Această strategie este într-o fază finalizată, practic este elaborată. Se fac ultimele retuşuri. Este un efort colectiv la care au participat toate aceste instituţii prin cei mai buni specialişti în domeniu….

Realizator: Doamne ajută!

Cătălin Predoiu: … şi care va fi lansată (n.n. strategia) în perioada următoare. Ea este dublată şi de un efort operativ despre care nu numai că nu pot vorbi, dar nici măcar nu sunt informat pentru că nu e normal să fie informat ministrul Justiţiei în legătură cu acţiunile operative. Dar ceea ce aţi văzut în 11 noiembrie, ceea ce aţi văzut două săptămâni mai târziu, ceea ce veţi vedea în continuare este rezultatul acestui efort. Noi avem o mare problemă legată de crima organizată şi traficul de persoane şi statul român dă un răspuns coerent acestei probleme. Cred că asta, din punctul meu de vedere, este extrem de important, alături de proiecte privind legile justiţiei.

Realizator: Şi noi considerăm la fel.

Cătălin Predoiu: Mai sunt multe alte lucruri de care suntem mulţumiţi. Faptul că în acest an am reuşit să alocăm pentru investiţii absolut toate sumele necesare.

Realizator: Investiţii?

Cătălin Predoiu: În sedii. Dacă vrem o justiţie coerentă şi eficientă nu putem să furnizăm sistemului judiciar doar legi. Trebuie să furnizăm şi resursele logistice ca să aplice aceste legi cu un număr de personal calificat suficient şi în sedii adecvate. Avem o mare problemă în zona de sedii. Ani de zile nu s-a investit acolo suficient. Ei bine, anul acesta, în toate lucrările de investiţii au fost acoperite bugetele. Sunt 27 de lucrări de investiţii de extindere şi reabilitare de sedii desfăşurate prin Compania Naţională de Investiţii, altele desfăşurate direct prin Ministerul Justiţiei.

Realizator: Ca să nu se mai plângă nimeni că se aglomerează şi devin focare.

Cătălin Predoiu: Fie lucrări mari, cum sunt două palate de justiţie, Palatul de Justiţie Prahova, Sibiu, dar şi lucrări pentru unităţi de instanţă mai mici, judecătorii, cum ar fi la Rădăuţi, la Şimleu Silvaniei. Toate aceste investiţii au fost asigurate cu fonduri.

S-au făcut paşi, de asemenea, în direcţia digitalizării. Zeci de milioane de euro au fost alocaţi pentru sute de unităţi de transmisiuni audio-video în instanţă, pentru laptop-uri, imprimante, scannere. Ceea ce ne-am propus în acest an, şi anume să pregătim sprintul către o reformă decisivă…

Realizator: Aţi reuşit.

Cătălin Predoiu: Din punctul nostru de vedere, proiectele sunt puse pe masă în dezbatere publică, fondurile sunt alocate, primii paşi spre digitalizare s-au făcut. Însă este, după părerea mea, nerealist să ceri ca toate aceste probleme să se întâmple într-un an de zile. Reforma, modernizarea justiţiei, repararea daunelor produse de PSD reprezintă un şantier destul de larg şi de profund. Noi asta am început, un şantier. O construcţie nu se face într-o zi. O construcţie presupune întâi să faci o fundaţie, să ai un plan. Noi anul acesta ne-am ocupat de plan şi de fundaţie. E absurd să spui: „Nu e gata construcţia!”. Sigur că nu va fi gata mâine sau poimâine, dar ca să fie gata, undeva la orizontul anului 2021 în ceea ce priveşte legislaţia şi mai departe în ceea ce priveşte investiţiile, trebuie să începi cu ceva. Noi am făcut acest început, noi avem o bază pe care o lăsăm, gata de a fi continuată la încheierea mandatului. Şi încă mai avem lucruri de făcut. În următoarele două săptămâni vom mai anunţa lucruri cum a fost şi exemplul dat privind strategia de combatere a crimei organizate şi a traficului de fiinţe umane. Am intrat şi pe zona de resurse umane. Am alocat 200 de posturi de grefier anul acesta, finanţate. Urmează, evident, să fie ocupate. Sunt şi alte lucruri care trebuie făcute, evident, dar de aceea vorbim de un proiect pe termen mediu şi lung.

Realizator: Şi cel mai mare eşec pe care vi-l asumaţi după un an de mandat?

Cătălin Predoiu: Cred că n-am reuşit să comunic foarte bine această etapizare a acestui plan, faptul că nu se poate rezolva totul dintr-o dată. Nu am reuşit să comunic bine faptul că avem o majoritate PSD în Parlament care este aceiaşi care a blocat legile justiţiei şi că nu putem trece de ea. Nu am reuşit să comunicăm bine că nu putem să mergem cu legile justiţiei în Parlament imediat ce le-am elaborat pentru că, unu, e nevoie de o dezbatere mai largă. După cum spuneam, noi suntem primii care spunem: e un proiect legislativ, realmente sunt două bibliorafturi de legislaţie numai pentru legile justiţiei, texte. Trebuie văzut de toată lumea, asta înseamnă timp. Dacă nouă ne-a luat câteva luni să-l punem pe hârtie într-un colectiv cu zeci de specialişti, sigur va lua câteva săptămâni, luni bune, şi pentru alţii să-l citească, să-l coreleze, să vadă unde mai sunt lucruri de îndreptat. Ei bine, ăsta e un motiv pentru care nu trebuie trimis imediat în Parlament. Ne-o cere şi raportul de ţară, să avem o dezbatere solidă, robustă, pe îndelete ca să trimitem un proiect cu cât mai puţine hibe în Parlament, cu cât mai puţine greşeli, şi în felul ăsta şi dezbaterea parlamentară să fie mai uşoară. Dar al doilea motiv pentru care nu putem să-l trimitem şi nu putem să-l transformăm din proiect în lege peste noapte este pentru că nu dispunem de această majoritate. Acolo sunt, în continuare, oamenii care au destructurat legile justiţiei în 2017-2018 şi e o problemă simplu de înţeles. Nu pot să mă duc cu legile să mi le repare cel care le-a stricat. Are viziunea lui, în continuare este aceiaşi, va spune: „Rămânem la ce am făcut!”. La fel cu SIIJ.

Realizator: Spuneaţi de echipa lui Dragnea, echipa lui Dragnea practic a rămas în continuare acolo, nu? Bănuiesc că n-are cum să vă dea unul ca domnul Iordache…

Cătălin Predoiu: Da, mai puţin domnul Iordache care şi-a găsit o sinecură la Consiliul Legislativ. Colegii domnului Iordache, alături de care dânsul a produs acele modificări, la care noi, PNL-ul, şi alţii din opoziţie ne-am opus cât am putut cu voturile pe care le-am avut, cu forţa argumentelor care uneori n-au mai fost auzite… Şi chiar când au fost auzite în comisie, venea de sus ordinul politic al lui Dragnea, ştiu bine lucrul ăsta pentru că am fost acolo. Chiar şi când noi, colegii din opoziţie, reuşeam prin argumente să-i temperăm pe colegii jurişti din PSD, se făcea pauză şi domnul Iordache pleca în birou la domnul Dragnea şi venea înapoi cu comanda politică şi dădea din umeri: „Asta este!”. Aşa s-a întâmplat, aşa a fost atunci. Cum vrem acum să ne întoarcem…

Realizator: Cum vom scăpa de domnul Iordache de la Consiliul Legislativ?

Cătălin Predoiu: O secundă. Cum vrem să ne întoarcem acum către aceiaşi oameni şi să spunem: „Adoptaţi legile!’” şi cât de corect este şi cât de logic să-i reproşezi Ministerului Justiţiei că nu pocneşte din deget şi nu se transformă proiectele în legi. Ministerul Justiţiei are obligaţia să elaboreze proiectele. A făcut acest lucru, şi-a îndeplinit această obligaţie. Mi-aţi spus de minusuri, de comunicare, poate mai bună, cu SIIJ. Am spus-o în repetate rânduri, dar o mai spun…

Realizator: Nu trebuia desfiinţat?

Cătălin Predoiu: Da. Cum se poate desfiinţa? Prin lege, da? Cum poţi să adopţi o lege în condiţiile în care nu ai majoritatea? Au încercat colegii noştri din USR să facă acest lucru de două ori. Au avut două proiecte de lege în Parlament. Le-am spus de la început: ”Va fi respins proiectul. Îl faceţi doar poate într-o încercare crezând într-un miracol, dar nu există miracole în politică!”. În 3-4 luni de zile două proiecte la rând, respinse. La fel ar fi avut soarta orice ordonanţă care ar fi trecut la desfiinţarea SIIJ, respinsă. Nu avem posiblitatea să transformăm aceste proiecte în acte normative cu forţă obligatorie până când nu avem această majoritate. Ei bine, eu am repetat acest lucru de câteva ori. Poate trebuia să-l repet de două ori mai mult, ca să fiu onest şi să vă spun unde văd eu o scădere în mandat. 

Realizator: Deci cine are ochi să vadă şi urechi să audă. (…) Vă întreabă telespectatorii ce facem cu fugarii? Am deschis această ediţie cu un colaj, un colaj care cred că-i trezeşte amintiri şi domnului Mazăre, dacă se uită la noi, şi întrebarea este – dacă aţi declarat război crimei organizate, ce facem cu fugarii? Pentru că se pare că se scaldă în opulenţă şi foarte mulţi se etichetează ca oameni de afaceri din România.

Cătălin Predoiu: Aici trebuie să separăm puţin lucrurile pentru că lumea vede în Ministerul Justiţiei unul atotputernic, cu atribuţii generale şi adoptare de legi şi aplicare şi recuperare de prejudicii, tot. Nu e chiar aşa. În ceea ce priveşte extrădările, Ministerul Justiţiei şi-a făcut dintotdeauna datoria la virgulă indiferent cine a fost ministru. Cunosc acest lucru şi din mandatul trecut, şi-n acest mandat. Niciun ministru nu şi-a permis să facă non-combat pe zona de extrădări. Procedurile ministerului sunt la zi, pot fi verificate mulţi ani în spate. Repet, nu e vorba de un ministru sau altul. Toţi au avut grijă ca această chestiune să nu fie neglijată. Aducerea în ţară însă, a celor urmăriţi de justiţie printr-o procedură de extrădare, nu este doar în puterea ministerului de Justiţie, ci este şi în puterea sistemelor judiciare în care s-au refugiat cei urmăriţi prin această procedură de extrădare. Dacă vorbim de tipurile de proceduri şi de rolul ministerului, trebuie să avem în vedere procedurile din Europa, din UE şi pe cele din afara UE. Cele din UE …

Realizator: Să începem şi cu Italia…

Cătălin Predoiu: Care e ţară membră a UE și procedurile exclud Ministerul Justiţiei, procedura se desfăşoară între instanţe, adică instanţa română discută cu instanţa din statul UE în care s-a refugiat respectivul cetăţean, în speţă aţi spus Italia. Ministerul Justiţiei nu are niciun fel de contribuţie efectivă la derularea acestor proceduri, ea se face pe baza unui mandat european de extrădare, reglementat pe baza unei decizii a Consiliului Justiţie şi Afaceri Interne şi în funcţie de aplicarea legilor naţionale în cele două ţări în ceea ce priveşte procedura de extrădare, recunoaşterea hotărârii şi punerea lor în executare.

Realizator: Dar dacă aţi vorbit cu omologul dvs. italian în această speţă, Alina Bica, Dragomir, Săvulescu.

Cătălin Predoiu: A fost o discuţie, o cunosc, nu o mai reiau. Miniştrii de justiţie nu discută speţe neapărat, discuţia vizează un fenomen, sigur, plecând de la speţe. Ce am observat eu în acest caz este că există o lege în Italia, dacă nu mă înşel 241 din 2006, o lege extrem de favorabilă …

Realizator: Favorabilă pentru…

Cătălin Predoiu: Cei condamnaţi. Nu cunosc contextul în care a fost adoptat sau poate îl cunosc şi nu are importanţă pentru discuţia noastră. Cert este că prevede un regim mai favorabil pentru punerea în executare a acestor hotărâri de condamnare. Deci eu nu discut aici deciziile instanţelor italiene, nu o discut nici pe cea a instanţei române, dar eu discut fenomenul care se petrece în ceea ce priveşte compatibilizarea sistemelor legislative. Pentru că iată, noi punem în aplicare la nivelul UE un mecanism intitulat „Rule of Law’”, stat de drept, care-şi propune, printre altele, să ridice nivelul de exigenţă în ceea ce priveşte aplicarea legii, a regulii de drept, să uniformizeze sistemele judiciare astfel încât între cetăţenii membrii ai UE să fie egalitate de drepturi în ceea ce priveşte accesul la justiţie şi modul în care li se aplică şi, din această perspectivă, eu îmi pun întrebarea dacă nu cumva e nevoie să facem aici o compatibilizare a sistemelor? Îmi pun întrebarea dacă nu e cazul ca toate ţările să-şi pună problema dacă legislaţia lor penală e mai favorabilă sau nu? Pentru că impresia mea este că legislaţia noastră penală e ceva mai severă decât a altor state. Şi iată avem situaţie în care instanţa română, judecătorul român spune – te condamn cu executare şi judecătorul unui alt stat membru al UE spune – am o lege aici care-mi spune că pot să suspend executarea. E în regulă, e dreptul judecătorului respectiv, e dreptul statului respectiv.

Realizator: Asta se întâmplă doar în Italia?

Cătălin Predoiu: De aceea există acest mecanism, ca să începem să discutăm pe larg care sunt condiţiile în diverse state. Deci totul este în regulă, nimeni nu poate contesta decizia. Noi miniştrii putem să discutăm dacă aceste sisteme legislative sunt compatibile sau trebuie umblat la ele, astfel încât să fie o lege severă pentru toată lumea indiferent unde se duce în UE. Şi e ceea ce mi-am propus şi evident că am făcut demersuri ca să am aceste discuţii cu ministrul italian şi voi avea, în spirit colegial, aşa cum şi dânşii doresc să aibă discuţii cu noi despre combaterea corupţiei, despre MCV. Şi eu am dreptul să am discuţii cu orice omolog şi vă asigur că au avut loc astfel de discuţii în legătură cu diverse aspecte ale sistemelor legislative. Şi atitudinea este întotdeauna colegială, nimeni nu se supără că celălalt pune întrebări sau ridică chestiuni de discutat, de analiză, sunt controverse uneori, se discută, se discută, se discută până când se ajunge la un numitor comun. Acest exerciţiu se face şi o să-l facem în continuare.

Realizator: Acest exerciţiu va reuşi să şteargă tot noroiul pus pe justiţia românească dacă vom vedea că vor veni fugarii să-şi ispăşească pedeapsa? Şi mai este o problemă esenţială cu recuperarea prejudiciilor.

Cătălin Predoiu: Apropo de fugarii care nu au venit, trebuie să vedem şi aici jumătatea plină a paharului. (…) Au fost atâtea cazuri de extrădări reuşite şi în mandate recente, a fost mandatul Birchall, de exemplu, a venit Mazăre. Mai în spate au fost alţi miniştri care au operat extrădări cu succes şi oricum publicul ia cunoştiinţă doar de cazurile mai celebre, dar portofoliul Ministerului Justiţiei de proceduri de extrădare e foarte mare. V-aţi speria dacă aţi şti câte proceduri se desfăşoară. Şi sunt aduşi acasă.

Realizator: Cred că telespectatorii s-ar mulţumi să afle că sunt fugari aduşi în ţară. Deci să nu ne luăm gândul de la Alina Bica, de la Daniel Dragomir pentru că am văzut că domnul Săvulescu este pus la adăpost.

Cătălin Predoiu: Ministerul Justiţiei face tot ce ţine de el. Instanţele române, din câte ştiu, fac tot ce ţine de ele, instanţele italiene, instanţele austriece, instanţele germane aplică legea. Dacă sunt lucruri de ajustat între sistemele judiciare întâi trebuie să discutăm noi miniştrii de justiţie, dar nu despre speţe. Noi discutăm despre sisteme, este cu totul şi cu totul altceva.

Realizator: Cam câţi urmăriţi internaţionali avem?

Cătălin Predoiu: Sunt peste 150 de cazuri.

Realizator: S-au mişcat repede.

Cătălin Predoiu: Pentru că pleacă – vin, pleacă – vin. Sunt aduşi acasă. procentul de recuperare e foarte mare, spre 100%, deci sunt câteva cazuri, numai că sunt publice, sigur creează emoţie şi creează poate o percepţie greşită că nu se face nimic, că sunt făcuţi scăpaţi etc. Nici vorbă. Nu te mai poţi ascunde în lume astăzi. Acesta e un mesaj pe care-l dau tuturor celor care au de gând să fugă de aplicarea legii române. Mai devreme, mai târziu se aplică legea română.

Realizator: Când o să înceapă aducerea lor în ţară? Când vom vedea…

Cătălin Predoiu: Păi din ce ştiu ca proceduri desfăşurate în curs, în anul următor sunt momente procesuale importante.

Realizator: Haideţi să vorbim puţin de recuperarea prejudiciilor şi de paradisurile fiscale, banii publici duşi în paradisuri fiscale.

Cătălin Predoiu: Haideți să luăm cadrul legislativ. Există legi, da? Recent a fost adoptată o lege iniţiată tot în mandatul Birchall, 228 din 2020, care a extins sfera de aplicare a confiscării extinse. În sensul că în legislaţia română confiscarea extinsă exista încă din anul 2012. A fost introdusă prin legea 63 din 2012. Ea a introdus în legislaţie o decizie cadru, 2005/2012 a Consiliului JAI. Acea lege stabilea un anumit câmp de aplicare, o anumită categorie de infracţiuni cărora li se aplică şi anumite condiţii de aplicare a confiscării extinse. Ulterior a apărut o altă decizie cadru, dacă nu mă înşel 2014/42 din 2006, a Consiliului şi Parlamentului, care a extins sfera de aplicare a confiscării extinse. Anumite chestiuni din această a doua succesivă decizie-cadru a fost introdusă în legea română prin Legea 228, de care vă spuneam, per 2020, iniţiată ca proiect în mandatul Anei Birchall. Şi care a fost adoptată recent de către Parlament. Acum, judecătorul român are mai multe posibilităţi de a aplica confiscarea extinsă. Deci, o aplică unor categorii mai largi de infracţiuni şi nu limitate, cum era în vechea decizie-cadru, şi o aplică pe baza unor criterii mai largi. Nu mai este constrâns de anumite criterii de care trebuia să ţină cont. Respectiv, dispare un criteriu care este disproporţia vădită între venituri şi averea dobândită. Acum există o sferă mai largă de aplicare a directivei şi, respectiv, a legii, în sensul că judecătorul român, ca şi orice alt judecător european, îşi poate forma convingerea intimă că o anumită avere este dobândită ilicit pe mai multe considerente, nu doar pe cel al disproporţiei vădite de…

Realizator: Ce considerente?

Cătălin Predoiu: Spre exemplu, s-ar putea justifica din documente o anumită compatibilitate între venituri şi avere. Totuşi, judecătorul poate are la dosar o probă care indică că acele venituri sunt contrafăcute sau sunt simulate sau că o parte din active au fost trecute către terţi şi poate să extindă confiscarea extinsă şi către terţi. Deci, s-a făcut un pas înainte. Cadrul legislativ există, da?

Realizator: Confiscarea asta extinsă către terţi se referă şi la offshore-uri?

Cătălin Predoiu: Evident, dacă acele offshore-uri sunt… conturile din offshore sunt pe numele unor terţi, ca titulari. Acum, e altă discuţie cu offshore-ul. Noi avem o agenţie care se cheamă Agenţia Naţională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate. Eu am înfiinţat această agenţie ca un birou în Ministerul Justiţiei, în 2010, având un anumit concept de dezvoltare, care a fost schimbat la un moment dat, tot în guvernare PSD, pe parcursul anului 2013. Adică legea a ieşit complet altfel decât o gândisem noi, în sensul că ANABI a fost gândită doar ca o agenţie de vânzare a acestor bunuri produse, confiscate de către instanţă. Gândirea mea şi planul meu este să fac din această agenţie una de identificare a conturilor din offshore, de exemplu, şi a bunurilor din străinătate şi de recuperare a lor. Facem acest lucru.

Realizator: Adică să înţeleg că vor urmări circuitul banilor chiar dacă nu este offshore-ul pe numele infractorului?

Cătălin Predoiu: Da. Şi indiferent pe ce nume, dar cum fac acest lucru, nu? Trebuie să extind capacitatea şi competenţa ANABI de a acţiona, atât în interiorul ţării, cât şi în exterior. Trebuie să o leg… să o pun în legătură cu agenţii similare de profil din străinătate, să încheie parteneriate, să lucreze în comun cu specialişti din alte ţări, pentru că numai în felul acesta, punându-se cap la cap informaţiile şi armonizându-se procedurile se poate ajunge la acei bani. În primul rând, trebuie să afli unde sunt acei bani. Nu e simplu deloc. Cum să facem lucrul ăsta? Evident, adoptând o lege. Ajungem iar la problema majorităţii din Parlament, dar nu am stat ca să se schimbe majoritatea uitându-mă la soare. Am construit o strategie împreună cu specialiştii din ANABI, cu procurori, cu specialişti de la Parchetul General şi, pe baza ei, un proiect de act normativ care, de asemenea, va putea fi transformat în lege, deodată ce luăm majoritatea din mâna PSD şi o trecem în mâna celor care vor să facă justiţie: PNL, USR, ceilalţi colegi din opoziţie… PMP. Sunt. Adică, exceptând PSD-ul, nu identific un partid în Parlament care să aibă gânduri rele pentru justiţie. Iar declaraţiile prezente ale PSD, că s-au schimbat, deocamdată pe mine nu mă conving, pentru că ce am văzut anul acesta nu arată că s-au schimbat. Au respins două proiecte de lege privind desfiinţarea SIIJ, l-ar fi respins şi pe-al treilea, şi pe-al patrulea, şi pe-al cincilea.

Realizator: Am revenit la „Legile puterii” pentru ultima parte, alături de ministrul Justiţiei, Cătălin Predoiu, şi candidat la parlamentare. Vorbeam înainte de publicitate despre reformarea PSD. Nu consideraţi că s-a reformat?

Cătălin Predoiu: E o noţiune care nu cred că va căpăta acoperire în realitate. Cel puţin, nu în anii care vin. Văd, nu sunt semne. Semnele pe care le-au dat în acest an, în Parlament cel puţin, au fost în linie cu ceea ce au făcut în 2017-2018.

Realizator: Adică au rămas sub umbrela Statului Paralel.

Cătălin Predoiu: Nu au mai fost violenţi în limbaj la adresa justiţiei, dar ce văd eu este că au trenat o serie de legi care sunt în Parlament. Spre exemplu, legi care se adresează implementării directivelor europene şi, în ciuda unor demersuri pe care le-am făcut în mod repetat, în continuare proiectele se târâie aşa prin Parlament. Unsprezece scrisori am adresat conducerii Parlamentului şi domnului Ciolacu şi la Senat, ca să treacă aceste legi şi, în continuare, vedem că nu se întâmplă. Prin urmare, să nu ne facem iluzii. De aceea este esenţial ca majoritatea să fie schimbată după aceste alegeri, şi din perspectiva justiţiei, care e un domeniu cheie, fără de care într-un fel degeaba facem progrese economice dacă nu reformăm şi justiţia şi nu o protejăm de aceste atacuri politice care au fost în anii de PSD-ism crunt, şi la guvernare, şi în Parlament. Mai e o redută acolo în Parlament, trebuie cucerită în alegerile din 6 decembrie.

Realizator: Aţi primit foarte multe critici ale asociaţiilor. Vi se cere demisia. Ce se întâmplă?

Cătălin Predoiu: Să luăm criticile punct cu punct. Asta este, cel puţin, abordarea mea. Nu fac procese de intenţie nimănui, ci abordez lucrurile pe bază de argumente. Există, repet, această critică în sensul că nu am reuşit să trecem legile prin Parlament, dar, de o oră vorbesc şi demonstrez că este ilogic să ceri Ministerului Justiţiei să treacă legile justiţiei prin Parlament, lăsând la o parte că nu au fost încă dezbătute public. Alte critici sunt legate de lansarea procedurilor de selecţie a candidaţilor la funcţiile de procurori de rang înalt, dar am făcut acest lucru pentru că toată conducerea parchetelor funcţiona pe bază de provizorat. Pe de altă parte, lumea cerea rezultate de la parchete, cerea acţiuni, cerea dosare. Există un orizont de aşteptare absolut întemeiat: să continue lupta anticorupţie, lupta cu crima organizată. Instituţiile nu pot funcţiona fără lideri. Alte critici sunt legate, dacă îmi aduc aminte…

Realizator: De cazurile de COVID din penitenciare. Dezinformare… Au fost, într-adevăr, focare în penitenciare şi nu aţi comunicat?

Cătălin Predoiu: Focare… Haideţi să vedem focarele. Numai o secundă, dacă îmi daţi voie, să îmi deschid aici un document, ca să vorbesc pe cifre. Data primei îmbolnăviri a unui deţinut în sistemul penitenciar este 26 septembrie 2020, deci timp de 10 luni de zile aceşti oameni în sistemul penitenciar, angajaţii Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor au pus în aplicare un plan de măsuri care a condus la această realitate. Până în 26 septembrie 2020 au avut zero îmbolnăviri, timp de 10 luni. Dacă acesta nu-i un rezultat care trebuie notat, atunci nu ştiu ce mai trebuie notat.

Realizator: Şi acum, în 26 noiembrie avem…

Cătălin Predoiu: La momentul la care vorbim avem un număr de 194 de deţinuţi contaminaţi.

Realizator: La nivel naţional sau doar…

Cătălin Predoiu: Naţional, în tot sistemul penitenciar, din 24.700 de deţinuţi, 25.000 de oameni aflaţi în detenţie, oameni care stau grupaţi în colectivităţi compacte, care interacţionează zilnic, adică pe un teren pe care în mod natural o epidemie se răspândeşte cu viteza luminii. Bun, de aceea am şi făcut o videoconferinţă acum 2 săptămâni, ca să spun: „E în regulă, până în 26 septembrie aţi lucrat impecabil! Lucraţi şi în continuare!”.

Realizator: Cu cine aţi făcut-o?

Cătălin Predoiu: Videoconferinţă cu toţi şefii de penitenciare. „Atenţie că după 26 septembrie avem cazuri de deţinuţi contaminaţi, luaţi măsuri!”. Am fost criticat cumva în sensul că am lăudat un rezultat care nu e rezultat. Cred că trebuie să ne debarasăm de acest obicei de a rupe din context anumite fraze, anumite idei şi de a le trata separat şi de a le critica separat. Eu vorbesc pe bază de cifre.

Realizator: Că tot vorbim de şefi de penitenciare, am primit o reclamaţie pe numele lui Petrică Bănuţă, directorul adjunct al Penitenciarului Poarta Albă, care are cariera pătată de foarte mulţi ani şi cu toate că aceste scandaluri, numeroase din câte înţeleg, chiar şi cercetări disciplinare, este în continuare în funcţie. Cum este posibil? Este în continuare statul paralel care-l ţine acolo? Am înţeles că sunt cazuri de suicid, sunt torturi, sunt abuzuri.

Cătălin Predoiu: În regulă. Eu primesc săptămânal memorii faţă de diverse aspecte ale activităţii Ministerului, dar şi în afara Ministerului….

Realizator: Petrică Bănuţă.

Cătălin Predoiu: Adresa mea de e-mail este cunoscută, e afişată pe site-ul instituţiei.

Realizator: Spuneţi-le şi telespectatorilor.

Cătălin Predoiu: cabinet.ministru@just.ro. Sper să nu greşesc. Dacă greşesc, să mă corecteze colegii de la cabinet, să-mi trimită corectura, dar vă spun că asta este adresa de e-mail a cabinetului. Tot ceea ce vine pe această adresă de e-mail a cabinetului ajunge la cunoştinţa mea. Am şi o adresă personală, evident, pe care o folosesc mai frecvent în relaţiile interinstituţionale, dar pentru relaţii cu publicul, ca să separ cele două seturi de comunicaţii, am o adresă la cabinetul ministrului justiţiei: cabinet.ministru@just.ro.

Realizator: Şi n-aţi primit nicio reclamaţie pe numele lui Petrică Bănuţă, care a acordat ilegal recompense unor deţinuţi VIP.

Cătălin Predoiu: Poate a trimis-o la Administraţiile Penitenciarelor, poate a trimis-o la Minister undeva la registratură.

Realizator: Dacă a trimis-o pe martorocular@realitatea.net bănuiesc…

Cătălin Predoiu: Sunt sute de memorii. Nu e o muncă uşoară. E o muncă laborioasă. De multe ori ajung la cunoştinţa conducerii unei instituţii, că e Ministerul Justiţiei sau altceva, la o săptămână-două după ce vin pentru că sunt teancuri de memorii care trebuie procesate şi tocmai asta e şi instrucţiunea de a trece prin toate aceste memorii, de a le vedea, de a se sorta, de a le analiza şi de a da un răspuns. La unele suntem competenţi să luăm măsuri, să intervenim, cum ar fi de exemplu să trimitem un corp de control….

Realizator: Petrică Bănuţă.

Cătălin Predoiu: … să cer ANP-ului să-şi facă un control acolo, să aibă o discuţie şi o analiză.

Realizator: Verificările au descoperit toate aceste lucruri grave şi cu toate astea el este pus în funcţie.

Cătălin Predoiu: Eu cred că am demonstrat că atunci când e cazul iau măsuri chiar foarte dure. Am demis câţiva şefi de penitenciare anul ăsta, da?

Realizator: E, poate urmează şi domnul…

Cătălin Predoiu: … ceea ce n-a fost cu mare mulţumire în sistem, dar cu toată înţelegerea, colaborăm, dar când greşim mai şi răspundem.

Realizator: Aş vrea să încheiem într-o notă optimistă şi să-mi spuneţi, în calitatea dumneavoastră de candidat la parlamentare, care este cel mai ambiţios proiect pe care doriţi să-l duceţi la capăt?

Cătălin Predoiu: Ca parlamentar? Ceea ce am muncit ca ministru sper să ajungă pe masa Parlamentului rapid şi acolo să continui într-un fel din altă perspectivă munca începută, respectiv legile justiţiei. Vor începe discuţiile la codurile penale, avem legea privind înfiinţarea unităţii de suport a Parchetului European, avem legea privind modernizarea Registrului Comerţului. Inclusiv azi am pus în aplicare un ordin al ministrului Justiţiei cu metodologie care asigură trecerea la digitalizare. În curând, se va trece la înfiinţarea unei firme strict online, fără deplasare fizică la Registru. Sunt multe reforme începute, dar, încă o dată, e un şantier, e o construcţie. O casă nu se face într-o zi.

Realizator: Aşa este, dar o casă nu se face nici pe nişte piloni corupţi.

Cătălin Predoiu: Tocmai de aceea trebuie să lucrăm cu grijă ca să nu fie betonul fisurat din start.

Realizator: Şi dacă tot am ajuns în acest punct, cât credeţi că va dura până când românii îşi vor redobândi încrederea în justiţia din România? Din dezvăluirile făcute la „Culisele statului paralel” am înţeles că domnul Coldea şantaja foarte mulţi magistraţi.

Cătălin Predoiu: Eu cred că anul 2021 va fi un an de inflexiune, se va schimba cursul… hai să spun istoriei! Cred că da, nu cred că greşesc. Tocmai vin de la lansarea programului de rezilienţă. Dacă ne uităm numai la ce-i acolo şi ce urmează să fie pus în aplicare, ne dăm seama că nu vorbim deplasat dacă spunem că se va schimba un curs al istoriei în 2021 odată cu plecarea majorităţii PSD de la butoanele legiferării şi instalarea unei majorităţi în jurul PNL care să conducă acest program de reformă, inclusiv în justiţie, alături şi împreună cu magistraţii, inclusiv cu cei care ne critică. Eu sunt gata să stau de vorbă cu oricine fără niciun fel de prejudecată. Nu iau lucrurile personal şi încerc să înţeleg pe fiecare, dar să stăm de vorbă, să lucrăm, să cooperăm, altfel nu vom reuşi.

Realizator: Puteţi sta de vorbă şi cu cei care reprezintă PSD-ul astăzi? Am văzut că de dialog nu prea se pune…

Cătălin Predoiu: Eu pot de principiu, dar n-are rost. N-are rost! Unsprezece scrisori am trimis Parlamentului să treacă legile care sunt deja în Parlament, nu mai vorbesc de cele pe care le elaborăm aici. Tăcere!

Realizator: Mai avem un minut şi vi-l dedic dumneavoastră să transmiteţi gânduri bune telespectatorilor.

Cătălin Predoiu: Doresc multă sănătate tuturor şi încredere. În momente dificile se forjează caracterele, se forjează o naţiune. Eu sunt convins că vom trece aceste momente dificile. Şi să vină la vot pentru că, în acel moment, se hotărăsc multe, prin simpla aplicare a ştampilei pe buletinul de vot.

Realizator: Domnule ministru, vă mulţumesc foarte mult că aţi dat curs invitaţiei mele şi aţi venit la noi în emisiune să vă vadă o ţară întreagă. Vă doresc multă sănătate.

Cătălin Predoiu: La fel şi dumneavoastră.

Am participat astăzi, 29 octombrie 2020, la deschiderea programului Consolidarea răspunsului proactiv al justiției penale la problema traficului de persoane în România/Strengthening Proactive Criminal Justice Response to Trafficking in Persons in Romania.

Programul, organizat de International Justice Mission (IJM), se întinde pe o perioadă de doi ani și a primit o finanțare din partea Guvernului Statelor Unite ale Americii de 600.000 de dolari.

Proiectul de susținere a sistemului judiciar al IJM include prevenția, sprijinirea supraviețuitorilor traficului de persoane și consolidarea sistemului de justiție penală pentru a răspunde în mod eficient la acest tip de infracțiuni.

Proiectul a fost lansat în prezența ambasadorului Statelor Unite la București, Adrian Zuckerman și a procurorului General al României, Gabriela Scutea.

Cu această ocazie, ambasadorul Statelor Unite ale Americii, ES Adrian Zuckerman, a apreciat „eforturile Guvernului Orban de combatere a traficului de persoane”. Totodată, acesta a precizat că „Guvernele anterioare au ignorat sau au amânat investigarea și urmărirea penală a cazurilor de trafic de persoane, actualul Guvern, chiar și cu provocările suplimentare legate de Pandemie, s-a focusat pe această problemă, făcînd progrese notabile”.

Idei ale discursului ținut cu ocazia lansării programului Consolidarea răspunsului proactiv în materie de justiție penală la traficul de persoane în România

  • Cu patru luni în urmă, în același format ca și acum, în contextul în care constatam că traficul de persoane și crima organizată au ajuns la un nivel intolerabil în România, făceam o promisiune: că vom valorifica parteneriatul strategic pe care îl avem cu Statele Unite ale Americii pentru a pune capăt acestui fenomen.
  • Spuneam atunci că zonele de intervenție trebuie să aibă în vedere prevenția, investigația și protecția victimelor. Sunt domenii prioritare sesizate și de noi, în cadrul propriilor procese de introspecție, și de partenerii străini, prin rapoartele de monitorizare pe care le elaborează.
  • În ciuda contextului dificil creat de pandemia COVID-19, efortul bilateral pe marginea acestui fenomen s-a intensificat, pe fondul primirii unor mesaje îngrijorătoare atât din partea comunităţii internaționale, cât și din cazuistica internă privind traficul de persoane, ce produc rezonanțe pe care le traducem instituțional prin toate mijloacele de care dispunem, atât ministrul justiției cât și ministrul afacerilor interne și procurorul general.
  • În lunile precedente, în colaborare cu Ambasada SUA din România, MJ a desfășurat, printr-o serie de webinare, un program intens de pregătire a procurorilor, polițiștilor și altor categorii de experți în materia traficului de persoane, a asistenței victimelor traficului de persoane, crimei organizate, combaterii spălării banilor, criminalității informatice, dar și a recuperării bunurilor provenite din infracțiuni.
  • Salut inițiativa Guvernului american de a finanța un nou proiect dedicat atingerii acestor deziderate. Este marca unui parteneriat matur, care propune soluții la provocările învederate. Obiectivele proiectului răspund celor trei arii de intervenție pe care le-am menționat la început: prevenirea fenomenului prin educație, consolidarea investigațiilor prin formarea profesională suplimentară a oficialilor și sprijinirea victimelor prin îmbunătățirea serviciilor oferite acestora.
  • Cred cu tărie că acest proiect conține jalonul esențial în funcție de care se impune să ne re-orientăm filosofia de acțiune: centrarea pe victimă. Atât furnizorii de servicii sociale cât și organele de urmărire penală, atât organele de aplicare a legii cât și instanțele de judecată trebuie să nu uite că traficul de persoane și traficul de minori sunt fapte care generează traume. Răspunsul statal nu poate fi eficient dacă neglijează acest lucru, dacă ne desconsiderăm propriile victime.
  • În context, salut accentul puternic pus în cadrul proiectului pe relația cu ONG-urile ce activează în domeniu; lupta împotriva traficului de persoane nu poate fi câştigată fără existenţa unui parteneriat solid cu organizațiile dedicate asistenței victimelor care, să fim onești, suplinesc limitele noastre de acțiune.
  • În paralel, în contextul asumării de către RO a unor angajamente atât la nivel european, cât și internațional, MJ, alături de alte instituții responsabile, este parte a procesului de implementare a recomandărilor adresate RO în rapoartele internaționale de interes major în materie, inclusiv Raportul privind traficul de persoane al Departamentului de Stat al SUA, pe care l-am menționat anterior.
  • Alături de colegii mei, susțin necesitatea unei analize critice a funcționării efective a mecanismului de asistență a victimelor; din perspectiva competenței MJ, ne dorim conturarea unei imagini mai clare despre accesarea de către victime a formelor de asistență financiară reglementate; începând cu anul 2020 am reușit, cu sprijinul instanțelor de judecată, să culegem date statistice privind formele de asistență financiară de care au beneficiat victimele.
  • Totodată, lucrăm la implementarea unei soluții tehnice pentru anonimizarea numelor victimelor infracțiunilor de trafic de persoane din portalul instanțelor de judecată, sistem informatic gestionat din punct de vedere tehnic de Ministerul Justiției, care să nu elimine cu totul vizualizarea dosarelor din modulul public al aplicației.
  • Ca membru al CSM, voi susține implicarea Institutului Național al Magistraturii în realizarea componentei de pregătire profesională a judecătorilor și procurorilor, avută în vedere de proiectul pe care îl lansăm astăzi. Totodată, voi încuraja utilizarea CSM ca forum de analiză a nevoilor de pregătire pe care le reclamă magistrații în ceea ce privește lucru cu victimele.
  • Fenomenul traficului de persoane nu îşi diminuează nici gravitatea şi nici recurenţa în această perioadă grea, găsind noi moduri de a se adapta şi solicitând, în acest mod, un răspuns mereu actual şi flexibil al autorităților române, vizând totodată atât componenta de prevenire, cât şi cea de combatere.
  • Ministerul Justiţiei rămâne un partener perseverent în lupta împotriva traficului de persoane, atât în cadrul colaborării inter-instituționale, cât și în dimensiunea externă, a relațiilor multilaterale și bilaterale strategice.

Am avut astăzi, 28 octombrie 2020, o întâlnire bilaterală de lucru, în sistem de videoconferință, cu omologul meu olandez, Sander Dekker. La discuţii a participat şi E.S. Roelof van Ees, Ambasadorul Olandei la Bucureşti.

Am discutat pe marginea recentului Raport privind Statul de Drept, publicat de Comisia Europeană, la 30 septembrie, atât aspectele orizontale, cât şi cele punctuale, din rapoartele dedicate celor două state.

Un alt subiect de interes a fost cooperarea judiciară între autorităţile române şi cele olandeze. Cooperarea tehnică bilaterală va consta în schimb de informaţii cu privire la protecţia victimelor infracţiunilor, digitalizarea justiţiei, dar și privind funcționarea unor instituții din sistemul judiciar.

Totodată, am abordat și aspecte legate de colaborarea judiciară între cele două țări cu privire la traficul de persoane.

Iată principalele concluzii avute la finalul reuniunii:

 „Cooperarea bilaterală româno-olandeză în domeniul justiţiei durează de peste 20 de ani. Există teme de actualitate care, deşi tratate la nivel european, îşi dobândesc consistenţă prin cooperarea bilaterală. Schimbul de experienţă între practicieni este mai mult decât bine-venit, experienţa olandeză fiind printre cele mai valoroase la nivelul UE. Recentul Raport privind Statul de drept arată că toate sistemele judiciare din Uniunea Europeană sunt în schimbare.

În plus, pandemia COVID-19 a impus deja urgentarea digitalizării și desfășurarea unor proceduri judiciare la distanță. Olanda are un sistem judiciar performant și pentru faptul că nu se confruntă cu deficit de personal, iar condițiile logistice ale actului de justiție sunt corespunzătoare în întreg sistemul. Noi avem încă unități de parchet cu 2-3 procurori și sedii de instanțe și parchete în care nu mai încap dosarele. De aceea, am dat prioritate în acest an măsurilor de finanțare și logistică, e un început, dar ani mulți de acum înainte trebuie să investim în logistica sistemului judiciar și a celui penitenciar, iar CSM trebuie urgent să elaboreze o strategie de resurse umane coerentă pe termen lung, să ne conjugăm eforturile. De altfel, am convenit cu ministrul olandez să primim mai multe informații despre modalitatea de funcționare a CSM olandez, să căutăm cele mai bune soluții pentru a realiza „benchmark 1” din MCV, creșterea eficienței CSM și a sistemului judiciar.

În ce privește anticorupția, cetățenii români au în continuare mari așteptări de la DNA, instituție pe care o sprijinim fără rezerve cu toate competențele legale de care dispune Ministerul Justiției. Trebuie însă să fim conștienți că flagelul corupției trebuie combătut și prin prevenție, iar el va fi eradicat din societate doar în momentul în care va opera pe deplin o cultură a integrității în funcțiile publice.

Avem, de asemenea, și alte provocări, traficul de persoane, inclusiv de copii, și exploatarea sexuală, iar aici avem mari așteptări de la cooperarea bilaterală cu Olanda, inclusiv sub aspectul prevenției. Am convenit cu ministrul olandez să facilităm și mai mult cooperarea dintre DIICOT și omologii olandezi, pentru a conjuga eforturile de combatere a traficului de persoane.

Îmbunătățirea condițiilor și a capacității de cazare în sistemul penitenciar este, de asemenea, un subiect de interes comun, din perspectiva transferurilor de deținuți pentru executarea pedepselor în țara de naționalitate. Ministerul Justiției va continua politica de finanțare a lucrărilor de ameliorare cu finanțare de la Mecanismul Financiar Norvegian și creștere a capacității de cazare, prin construcția celor două penitenciare noi de la Unguriu și Berceni, cu finanțare de la Banca Europeană”.

Discurs susținut cu ocazia videoconferinței ”Continuitatea în justiție și respectarea drepturilor omului în Pandemie” organizate de Uniunea Națională a Barourilor din România.

Sunt extrem de onorat să pot interveni astăzi în cadrul conferinței dumneavoastră pe o temă de extrem interes în contextul pandemic prezent, dar și în perspectivă, în raport de impactul previzibil al noilor tehnologii de comunicare și inteligenței artificiale asupra dreptului, justiției, avocaturii și profesiilor juridice în general.

În stilul impus de aceste tehnologii modului nostru de viață, voi intra direct în subiect.

Recent, Ministerul Justiției a pus în dezbatere un proiect de lege pe care l-am denumit informal ”Justiție în Pandemie”.

Proiectul s-a născut din preocuparea de a răspunde provocărilor create de pandemie, urmărește continuitatea în activitatea judiciară și protejarea drepturilor fundamentale, inclusiv ca urmare a unor solicitări venite din partea practicienilor și a unei asociații profesionale a magistraților.

Proiectul propune reglementarea  în domeniul justiției a unor măsuri specifice, temporare, aplicabile pe durata stării de alertă precum și pentru o perioadă de 30 de zile de la încetarea acesteia, care să permită, pe de o parte, asigurarea unei protecții sanitare adecvate salvgardându-se astfel drepturile la sănătate, la integritate fizică și la viață, iar, pe de altă parte, continuarea, în condiții optime, a activității de înfăptuire a justiției.

Prin urmare, măsurile propuse sunt specifice contextului pasager și pe cale de consecință temporare, aplicabile pe durata stării de alertă precum și pentru o perioadă de 30 de zile de la încetarea acesteia.

Aș puncta pe scurt câteva din măsurile propuse în materie civilă:

– când este posibil, cu acordul părților, instanțele judecătorești pot hotărî  ca ședințele de judecată să se desfășoare prin mijloace de telecomunicație audiovizuală, iar avocatul poate participa la ședința de judecată desfășurată prin mijloacele amintite, chiar fără a fi prezent fizic lângă parte;

– pentru judecarea proceselor, instanțele judecătorești, ținând seama de împrejurări, pot fixa termene scurte, inclusiv de la o zi la alta sau chiar în aceeași zi;

– lista proceselor întocmită pentru fiecare ședință de judecată va cuprinde, de regulă, și intervalele orare orientative pentru strigarea fiecărei cauze în parte, citația cuprinzând mențiunea corespunzătoare;

– când este posibil, instanțele judecătorești procedează la comunicarea actelor de procedură prin telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia; de asemenea, când este posibil, cererile de chemare în judecată, căile de atac, precum și orice alte acte de procedură adresate instanței, pentru care legea prevede condiția formei scrise și care nu se depun direct în ședință, se transmit prin mijloace electronice; părțile vor fi înștiințate telefonic, prin e-mail sau prin alte asemenea mijloace ce asigură transmiterea înștiințării și confirmarea primirii acesteia despre pronunțarea hotărârilor judecătorești prin modalitățile prevăzute de lege, dispozițiile privind comunicarea hotărârilor judecătorești, potrivit legii, rămânând aplicabile;

– amânarea judecării cauzelor poate fi dispusă la cerere, în situația în care partea interesată se află în izolare, în carantină sau este spitalizată, potrivit legii, în contextul pandemiei de COVID-19; când instanța respinge cererea de amânare a judecății în considerarea necesității de a soluționa cauza, va amâna, la cererea părții sau din oficiu, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise;

– în cursul executării silite, când este posibil, executorii judecătorești procedează la comunicarea actelor de procedură în format electronic, potrivit legii;

– instanța veghează la desfășurarea în condiții optime a procedurii, cu respectarea principiilor fundamentale și a celorlalte reguli aplicabile procesului civil.

În materie penală, pentru rațiuni de tehnică legislativă au fost preluate în lege dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 70/2020, prin care se prezumă acordul de comunicare a actelor procedurale prin poștă electronică și se reglementează situațiile în care, din motive generate de pandemia de COVID-19, parchetele sau instanțele de judecată sunt împiedicate să funcționeze, prevederile în cauză urmând să fie abrogate.

De asemenea, în vederea desfășurării în condiții optime a activității de urmărire penală și de judecată penală, proiectul instituie următoarele propuneri de reglementare:

– posibilitatea audierii prin videoconferință, la locul de deținere, a persoanelor private de libertate,  fără a fi necesar acordul acestora, dacă organul judiciar apreciază că această modalitate de audiere nu aduce atingere bunei desfășurări a procesului ori drepturilor și intereselor părților (reglementarea există de lege lata în art. 62 din Legea nr. 55/2020 – ca urmare a preluării în prezenta lege a acestei reglementări, art. 62 din Legea nr. 55/2020 se abrogă);

– posibilitatea audierii prin videoconferință a altor persoane decât cele private de libertate, cu acordul acestora; este cazul persoanelor aflate în stare de libertate, precum și al persoanelor arestate la domiciliu (acestea nu se află într-un loc de detenție, deci nu li se aplică alin. (1) – se poate face cu acordul acestora;

– atunci când se realizează prin videoconferință, înregistrarea audierii (prin mijloace tehnice audio sau audiovideo) este obligatorie în toate cazurile; pentru a garanta dreptul la apărare și loialitatea administrării probelor, reglementarea propusă derogă astfel de la prevederile art. 110 alin. (5), art. 111 alin. (4) și ale art. 123 alin. (2) Cod pr. penală, care condiționează înregistrarea audierii efectuate în cursul urmăririi penale de aprecierea organului judiciar, de solicitarea celui audiat sau de existența mijloacelor tehnice pentru aceasta;

– audierea altor persoane decât cele private de libertate nu se poate face prin videoconferință în cazul judecării cauzelor cu inculpați minori, a celor referitoare la reabilitarea judecătorească și nici atunci când instanța de judecată declară ședința de judecată ca nepublică.

Firește, dispozițiile aplicabile cauzelor penale se completează cu dispozițiile Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, care rămân aplicabile în măsura în care nu contravin, astfel încât organele judiciare vor trebui, printre altele, să asigure asistența juridică, atunci când acesta este obligatorie potrivit legii, precum și confidențialitatea comunicărilor între persoana privată de libertate și apărătorul acesteia.

Ca orice propunere, și acestea sunt susceptibile de amendare, Ministerul Justiției rămânând deschis pentru dialog față de orice perfecționare posibilă. La ora la care vorbim, nu există nicio astfel de contribuție primită la Ministerul Justiției, deși proiectul se află în dezbatere publică de câteva săptămâni deja.

Sugeram în debutul discursului, faptul că nu numai pandemia are un impact asupra dreptului, justiției, avocaturii, ci și impactul noilor tehnologii și al inteligenței artificiale.

Posibilitățile oferite de noua generație de tehnologii de comunicare la distanță a modificat deja modul nostru de viață sub toate aspectele, inclusiv profesionale, chiar înainte de pandemie, aceasta doar a accelerat procesul. De ani buni s-a trecut pe scară largă la utilizarea videoconferințelor, a telemuncii și comunicațiilor digitalizate în practica avocaturii.

La Consiliul UNBR ținut acum câteva luni, la care am avut de asemenea onoarea să fiu invitat, citam o serie de reguli statutare profesionale din SUA și Canada, potrivit cărora avocatul are obligația să stăpânească aceste modalități de lucru, să probeze dexterități în folosirea tehnologiei, pentru a primi licența de liberă practică.

Nu mai târziu de un an de zile în urmă, am avut o revelatoare discuție cu un avocat internațional care mi-a explicat modul în care folosește zilnic inteligența artificială în evaluarea documentației în practica sa de drept penal comercial, pe nișa de prevenție și conformare/”compliance”, o muncă altfel foarte migăloasă, reducând durata de analiză a acestora cu sute de ore raportat la dosarul în lucru, implicit costurile, și crescând în același timp rigurozitatea opiniei legale.

Este limpede că ceva se apropie cu repeziciune de toate profesiile juridice, ca și de justiție, iar acest ceva se numește inteligență artificială. Să nu ne facem iluzii, nimic nu va mai fi ca înainte după acest impact! Personal, sunt convins că, în următorii 10-15 ani, vom asista la ceea ce, într-un alt domeniu, un economist celebru, Schumpeter, numea, în urmă cu 30-40 de ani, o ”distrugere creatoare”. În ce măsură acest impact va rezulta în dispariția profesiilor și a procesului judiciar așa cum îl cunoaștem noi astăzi, la restrângerea sau dimpotrivă, la consolidarea drepturilor omului, la dispariția sau dimpotrivă, adaptarea și dezvoltarea unor profesii, depinde de modul în care ne pregătim. Iată, dacă îmi permiteți, o altă temă a unei posibile conferințe. Video sau nu.

Vă mulțumesc!

Aceasta este o opinie politică.

  1. Sunt de acord cu Prim-Ministrul când spune că se impune o reformă a CCR. Și nu numai.
  2. Uneori, jurisprudența recentă a CCR îi ultra-activează competențele. În optica mea, potrivit Constituției, CCR trebuie să se oprească în marginea controlului constituționalității actelor normative cu rang de lege și a conflictului constituțional. Uneori, jurisprudența CCR a trecut din sfera controlului constituționalității legilor și cea a contenciosului constituțional, în sfera contenciosului administrativ rezervat instanțelor de judecată și chiar a mers până la a sugera și chiar impune Parlamentului legiferarea într-un sens sau altul, substituindu-se practic punctual acestuia. O astfel de “conduită” jurisprudențială împinge CCR în jocul politic sau, cel puțin, tinde, chiar și fără intenție, la influențarea jocului politic și nu este în regulă.
  3. Pe de altă parte, opiniile politice exprimate în legătură cu funcționarea CCR trebuie dezbătute între politicieni, așa cum opiniile juridice sunt rezervate juriștilor. Cred că Președintele CCR expune Curtea implicându-se în polemici de natură politică. Opiniile CCR legate de propria funcționare ar trebui exprimate impersonal și strict principial, nu ca o replică politică la o opinie politică. În fine, poziția CCR de jurisdicție exclusivă și supremă în materie constituțională nu exclude și nu împiedică critica unor decizii ale CCR sau analiza efectelor acestora asupra echilibrelor din stat, funcționării justiției sau echilibrelor macro-financiare publice. De altfel, critici la adresa CCR se pot citi și în Raportul de țară MCV. La rândul său, dl. Președinte al CCR a criticat în 2017 deciziile de condamnare penală a unui fost lider PSD, calificându-le ca fiind greșite și pronunțate prin “lentilă politică”, ceea ce i-a atras o hotărâre a Plenului CSM (v. https://www.mediafax.ro/stirile-zilei/csm-declaratiile-presedintelui-ccr-valer-dorneanu-despre-dosarul-lui-dragnea-au-afectat-independenta-justitiei-afirmatiile-sunt-revoltatoare-16771177) care a stabilit că declarațiile Președintelui CCR încalcă independența justiției. Personal, voi încerca să inițiez un dialog instituțional cu CCR pe marginea acestei chestiuni pentru a găsi cele mai bune formule de dialog în astfel de împrejurări. Și poate că nu ar fi lipsită de interes organizarea unei conferințe științifice în legătură cu marginile puterilor constituționale ale CCR prin prisma Constituției și a jurisprudenței Curții.

Am comunicat, ieri, transparent, despre informarea partenerilor externi în legătură cu punerea în dezbatere publică a legilor justiției. Față de cele 2-3 comentarii făcute în linia “Predoiu a dat raportul străinilor”, citat aproximativ din media, cred că ar fi binevenite unele precizări, dat fiind că tema relației cu partenerii externi este una importantă, cel puțin în opinia subsemnatului. În speță,  e vorba despre scrisori transmise oficial cu antetul Ministerului Justiției prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, respectiv Reprezentanța României la Bruxelles, care conțin informații publice aflate practic pe site-ul Ministerului Justiției.

Este, în primul rând, vorba de un gest de curtoazie față de parteneri care au sprijinit consistent, inclusiv financiar, dar și politic, instituțional și cu expertiză, reforma justiției și, în general, sistemul judiciar din România în ultimii 10-15 ani. În al doilea rând, este un gest care decurge natural din însăși esența raporturilor noastre juridice stipulate prin tratate, care își au baza în texte constituționale. În limbaj colocvial, face parte din “fișa postului” și sunt obligații de serviciu.

Însă, cred că merită să mergem mai departe cu discuția. Aceste tipuri de comunicări, normale în practica internațională, sunt receptate uneori critic local în cheia “ploconismului”, “obedienței”, ascultării de “străini”, cum este și cea de față.

Interesant este că, în realitate, situația este tocmai pe dos. A face o comunicare de curtoazie și care decurge din natura juridică a unor parteneriate este un act firesc, nu înseamnă nici obediență și nici “executarea” unor instrucțiuni, ci un dialog între egali, exersat natural și fără complexe de inferioritate, care nu implică abandonarea unor opțiuni, soluții sau opinii, ci dimpotrivă, este un act prin care comunici: am procedat la cutare lucru, vă rog să fiți informați, luați aminte, aceasta este viziunea instituției despre un subiect sau altul de interes comun.

Pe de altă parte, abordarea unor parteneri, în cheia “străini”, “colonialiști” etc., denotă, pe lângă o lipsă de maniere diplomatice, și o gândire obtuză, care pleacă exact de la complexele de care sunt acuzați cei care se comportă firesc. Pe scurt, indicatorul unei poziții verticale și lipsite de complexe este exact comunicarea naturală și fără rețineri față de parteneri, în timp ce lipsa comunicării sau chiar fronda fără argumente  (cum am văzut la guvernele precedente față de parteneri) este turnesolul care indică prezența unor complexe de inferioritate și incapacitate de a duce de la egal la egal o discuție și o cooperare între parteneri egali.

În opinia mea, cine comunică față în față cu partenerii face bine și își reprezintă interesele, cine se ascunde dupa ușă, strigând de acolo că este independent, face rău pentru că își abandonează de fapt interesele. QED.

Celor de bună credință, salut!

Interviu acordat Ioanei Ene Dogioiu, SpotMedia.ro

Domnule ministru, ați anunțat, în sfârșit aș zice, proiectele de reparare a Legilor Justiției. Ele vin după 11 luni de guvernare, după repetate critici internaționale. Nu a durat cam mult apariția acestor proiecte?

Dacă ne uităm la perioada care s-a scurs de la modificarea din 2018, sigur că e mult, dar, cum ați spus și dvs, noi suntem aici de 11 luni pe care le-am traversat, ca toată lumea, cu multe dificultăți și cu o agendă care s-a schimbat din mers.

Dar dacă mă uit la complexitatea implementării de bază și a intervenției, aș spune că nu e mult. Un proiect de o asemenea anvergură în câteva luni de zile pot să spun că e o performanță bună.

Dacă mă uit la condițiile politice, prezente, și, foarte concret, la structura majorităților din Parlament, aș îndrăzni să spun că poate e prea devreme. În orice caz, e  singura viziune care stă la ora asta pe masă.

Există teama de centrele de reflecție, despre care vorbea la un moment dat dl Tudorel Toader. De aceea cred că este important să ne spuneți cine anume a elaborat în mod concret aceste proiecte?

Câteva persoane din Direcția de elaborare a actelor normative și evident că am fost direct implicat în toate ședințele de coordonare și de lucru pe text. Am avut o mare plăcere, fără ghilimele o spun, ca în ultima lună și jumătate să fi lucrat zilnic, ore bune, direct pe text alături de colegii mei.

Nimic și nimeni din afara Ministerului?

Aproape că uneori mi-aș fi dorit să vină din afară o idee, dar, și pentru a evita astfel de suspiciuni, legitime dat fiind trecutul apropiat, am spus nu, rămânem aici. Acest proiect este made în Ministerul Justiției 100%.

Spuneați că textele vor fi în dezbatere publică timp de 6 luni, până la sfârșitul lui martie, apoi urmează procedura parlamentară, eventuale contestații la CCR, una peste alta mai devreme de luna iunie nu cred că este fezabil să intre în vigoare. De ce v-ați luat un termen atât de lung pentru dezbatere când organismele internaționale invocă urgența?

În ceea ce privește pozițiile internaționale și cele interne, vedem un paradox absolut explicabil. Pe de o parte, se spune „este urgent”. Da, este urgent. Pe de altă parte se spune: atenție, nu vă grăbiți să legiferați, nu faceți aceeași greșeală pe care a făcut-o guvernul precedent, PSD, în 2018, de a trece ca trenul prin gară, călcând totul în picioare, absolut nefiresc pentru un proces de asemenea anvergură.

Pe de o parte, e nevoia urgentă, pe de altă parte însă trebuie să o iei metodic, calm, așezat și să asiguri o dezbatere lungă astfel încât toată lumea să se simtă ascultată, să-și spună părerile și să cântărim cea mai bună soluție.

Ați putea să terminați și mai repede, dacă primiți aceste opinii?

Matematic vorbind, da. Pentru că e vorba și de ritmul, și de intensitatea cu care ne angajăm în aceste dezbateri și de disponibilitatea interlocutorilor de a dezbate, mai degrabă decât de a critica de pe margine, de la distanță și într-o cheie de confruntare.

Noi facem o ofertă, e o viziune. Nu considerăm că sunt soluții panaceu, nu considerăm că această viziune nu comportă analize, critici, ajustări, îmbunătățiri, dar e ceva de la care putem porni. Așteptăm pe toată lumea! Este o ofertă de cooperare, o platformă de construcție.

Există suspiciunea că  le-ați lansat acum ca pe o intrare în campania electorală pentru parlamentare.

Am declarat public două obiective: procedurile de selecție pentru ministerul Public și Legile Justiției, și am estimat la un moment dat un calendar care se oprea undeva în iunie-iulie, dar care a fost decalat două luni de zile …

În octombrie…

…cu starea de urgență în care prioritățile au fost altele, să protejăm Instanțele, Parchetele, Administrația Penitenciarelor, Ministerul. Nu a fost planul de la început să fie două luni înainte de dezbaterile electorale.

Pe de altă parte, să fim serioși!, e un subiect tehnic, dincolo de 2-3 teme mai cunoscute, în general sunt chestiuni de apetența magistraților, mai puțin a oamenilor politici, și e firesc să fie așa.

Se așteaptă o decizie de la CJUE și, potrivit concluziilor puse de avocatul general al CJUE, ea ar urma să fie defavorabilă și felului în care a fost numită conducerea Inspecției Judiciare și SIIJ. Când va apărea, sunteți pregătit pentru o conformare rapidă la decizia CJUE printr-o ordonanță de urgență pe aceste chestiuni?

Am tot dat din cap până ați pomenit de OUG, pe urmă m-am gândit să nu mai dau din cap (râde – n.red.). Dacă va exista o astfel de decizie, eu voi propune Guvernului o abordare rapidă, punctuală, pentru că trebuie să ne conformăm, e adevărat, deciziei Curții.

Să nu uităm că noi avem un proiect de lege depus deja la CSM pentru aviz, nu vreau să arăt cu degetul spre CSM că nu ar fi acest aviz.

Fie trimitem spre Parlament proiectul de lege deja făcut de la 1 februarie 2020 de către minister, fie calea unei ordonanțe, dar, vă spun deschis, maniera de intervenție este o decizie care nu se ia în acest birou. Dar voi propune ferm Guvernului să intervenim rapid.

Ați făcut referire la acel proiect de desființare a SIIJ în care existau două filtre pentru începerea urmăririi penale în cazul magistraților, care au stârnit o mare emoție la momentul respectiv. De ce ați renunțat la ele?

Iată! Este dovada că suntem deschiși către critici, către dezbatere publică. Într-un fel, am receptat acele luări de poziții foarte energice din partea foarte multor magistrați și asociații profesionale și nu numai ca pe o dezbatere informală, nedeclarată.

Am auzit, am înțeles, am cântărit din nou lucrurile aici. Nu cred că a fost o idee complet greșită, nici astăzi nu cred lucrul ăsta. Dar, până la urmă, trebuie să abdici de la propriile opinii când sunt argumente mai puternice contra.

Considerați că DNA este perfect apt să preia dosarele de corupție ale magistraților în condiții care să nu mai ridice suspiciune, enervare?

O să depășesc puțin întrebarea, merg către un tabu care a existat în toți acești ani și preiau termenul dvs. Eu nu am considerat nicio clipa DNA inapt că instituție.

Este cert, au fost anumite cazuri care au ridicat semne de întrebare și ele trebuie să fie lămurite de justiție în primul rând. Dar de aici și până la a construi acest tabu cu care mergem prin lume, cocoșați de el, că nu mai putem să discutam de capacitatea DNA de a combate corupția inclusiv în sistemul judiciar, mi se pare cam mult.

A pretinde că faci anticorupție în sistemul judiciar cu 15 procurori localizați în București, doar pentru că nu sunt în interiorul DNA, este o incoerență.

Este și un efect pervers, pentru că dai și semnalul că ai o mare problemă de corupție în sistemul judiciar, ceea ce nu este adevărat. Sunt cazuri, e adevărat, dar izolate, și în același timp creezi și o instituție care e incapabilă să se confrunte la nivel teritorial cu această problemă.

Deci trebuie să revenim acolo unde e normal cu fiecare cauză, conform competenței parchetelor. Nimeni nu își mai pune problema, după părerea mea, dacă e rezonabil și de bună credință, să considere că ar exista apriori o presiune pe magistrați.

În plus, chiar prin acest proiect de lege, noi am abrogat acel text care, iertați-mi expresia, băga pumnul în gura magistraților, interzicandu-le să critice, să protesteze, să semnaleze orice neregulă, orice abuz, orice derapaj, în sau în afara sistemului.

Poți scapă de complexe și de astfel de tabu-uri privind lucrurile onest, eu cred că sunt suficiente pârghii în sistemul judiciar ca să putem merge mai departe. Nu putem sta blocați la infinit într-un moment care deja a trecut de ani de zile.

O altă temă sensibilă se referă la procedura de numire/revocare a procurorilor șefi. Ați inclus în lege procedura pe care ați folosit-o în iarnă când ați ales procurorii șefi și faptul că președintele poate respinge motivat, ori de câte ori dorește, nelimitat, propunerile Ministrului Justiției.

Dar în 2018, cu ocazia controlului de constituționalitate a modificărilor la legile justiției, CCR a arătat că președintele nu are vreo atribuție constituțională care să justifice un drept de veto. Deci un singur refuz este mai mult decât suficient. Nu credeți că există riscul ca varianta dvs  să fie declarată neconstituțională?

Am mai văzut cazuri în care CCR și-a schimbat practica și oricum acolo este o afirmație mult contextualizată. Cred că în măsura în care există garanțiile adiacente că nu se face niciun abuz, nici din partea Ministrului Justiției, nici din partea Președintelui, lucrurile pot funcționa în cadru constituțional.

Dar de aceea avem dezbatere publică, nu? Ca să examinăm opiniile tuturor, începând cu CSM și terminând tot cu CSM, pentru că ei vor da avizul.

În ceea ce privește revocarea, am sesizat că proiectul de lege îi permite Președintelui să revoce un procuror șef numai pe motive de legalitate. De ce nu și pe motive de oportunitate, așa cum poate să refuze o propunere de numire? Nu e o asimetrie aici?

Pentru că am avut în vedere aceste garanții puternice și evitarea oricăror suspiciuni că se intră în considerente care țin de oportunitate, de modalitatea în care se desfășoară activitatea unui procuror și așa mai departe. Am avut în vedere independența  procurorului.

Ce înseamnă legalitate? Dosarul cu șina sau cu șnur?

Înseamnă orice chestiune, orice obligație, orice atribuție, orice garanție prevăzută de lege, orice drept prevăzut de lege intră în această sferă a legalității.

Raportul privind statul de drept care a apărut pe 30 septembrie, notează faptul că doi dintre procurorii șefi  instalați în februarie, dnele Hosu și Scutea, au fost numiți în funcție cu avizul negativ al CSM.  Și citez din raport: ”Această situație a evidențiat problemele persistente descrise anterior de Comisie, care a recomandat, în contextul MCV, necesitatea unor proceduri de numire în funcție mai solide și independente și a sugerat că o cale sigură de a ajunge la o soluție durabilă ar fi solicitarea sprijinului Comisiei de la Veneția”. L-ați solicitat?

Mă pregăteam să vă citesc și eu din raport o altă frază care spune că recentele numiri la vârful parchetelor pentru funcții cheie ar putea pava drumul către o continuare mai eficientă a activității procurorilor. Deci vedem ambele fațete ale monedei.

Nu e rău că ați făcut-o, dar avem o problema la avize, asta e lectura mea, punandu-le una lângă alta.

Da, e o problemă legată de această dilemă: până unde are marja un ministru să se ducă dincolo de avize, unde se oprește acesta marjă?

Eu nu vreau să ocolesc problema, cunosc această dezbatere, a apărut chiar la momentul propunerii, nu am ignorat acele avize. Le-am studiat, le-am analizat și s-ar putea să fie paradoxal ce vă spun acum: poate că dacă n-ar fi fost atât de vehemente, nu în a invoca un motiv sau altul, ci de a merge până în punctul în care aproape s-a încercat demolarea unei cariere și a unei imagini, atunci poate că puterea de convingere a celor două avize ar fi fost mult mai mare. Cum spuneau latinii: ce este mult strică.

Eu am fost și rămân omul cooperării, cu asta plec la drum. Dar avizul nu este întotdeauna infailibil. Mi-am mai asumat porpuneri fără aviz. Când am propus-o pe dna Kovesi a fost un 6-1 distrugător. Acel unu a fost votul meu. Am greșit atunci, n-am greșit? Până la urmă, decidentul răspunde pentru decizii. Merge mai departe cu ele, sunt o cruce.

Cât privește Comisia de la Veneția, abia de acum începe faza de consultare, inclusiv cu partenerii externi. Deși va fi o situație interesantă acolo pentru că ne vom întâlni cu dl Tudorel Toader, va fi o dezbatere interesantă.

În chestiunea avizelor aș vedea două paliere. Pe de-o parte este chestiunea principială. Înțeleg că nu doriți ca avizul CSM să devină conform, obligatoriu, pentru numirea procurorilor șefi. Dar nu vă temeți că asta vă va plasa în afara recomandărilor europene?

Ar fi cazul să punem punctul pe i. Un aviz conform înseamnă că decizia e cel puțin pe jumătate la CSM. Dacă asta se dorește, să mergem până la capăt și să își ia CSM răspunderea să facă numirile.

Un aviz, după părerea mea, trebuie să fie consultativ. Poate nu ai văzut bine și te mai gândești o dată. Dar nu porniri subiective și orientate pe alte rațiuni decât cele care țin de funcție. Dacă lași propunerea la Ministerul Justiției, e logic ca avizul să fie consultativ.

Fie propune CSM, fie propune ministerul. Un aviz conform blochează lucrurile la jumătate.

Există și palierul personal al dnei Hosu, numită procuror-șef DIICOT cu aviz negativ, și care a demisionat după ce soțul domniei sale a fost condamnat. Regretați propunerea, a fost o greșeală, un eșec?

Nu, pentru că ar însemna să consider eșec tot ce a făcut dna Hosu bun în această perioadă. Dna Hosu e o pierdere pentru DIICOT și există, din păcate, o percepție inversă în media, pe care eu mi-o explic prin faptul că nu e genul de personaj de scenă, care să câștige încrederea prin comunicare.

E genul de operator, de lider care își cunoaște bine postul, echipa, agenda. Știu rezultatele concrete ale unor operațiuni cu alte instituții, inclusiv externe, pentru că DIICOT este o unitate de parchet specială ale cărei rezultate nu se văd întotdeauna în țară.

Dacă aș regreta, aș infirma tot ce s-a făcut în DIICOT în această perioadă, lucruri pe care oamenii nu le pot cunoaște și nu le vor cunoaște.

Greșita îndreptare a cererii de redeschidere a dosarului “10 august”, confirmată de CAB, care a declinat competența la TMB, nu este totuși o greșeală profesională greu de acceptat din partea unui procuror-șef?

Ați dat un exemplu, vă pot da și eu unul: dna Hosu a remediat situația  redeschizând acest dosar. Și ar mai fi exemple pe care nu pot să vi le dau pentru că sunt operațiuni în curs, cooperări internaționale și interinstituționale.

Nu neg că este discutabil un act sau altul pe parcursul carierei unui procuror, dar, pe ansamblu, consider că e o pierdere pentru DIICOT. Echipa a suferit pentru această situație care nici nu îi e imputabilă dnei Hosu.

Când veți declanșa o nouă procedură pentru șefia DIICOT?

Nu sunt la fel de presat ca acum un an. DIICOT își continuă activitatea, dna Pâțu cunoaște operațiunile, echipa, deci nu sunt într-o situație critica. Dar nu o vom lungi.

Înainte sau după alegeri?

Nu mă grăbesc să spun. Alegerile sunt în decembrie, e ceva timp până atunci, trebuie să cântăresc, să discut cu procurorul general, cu dna Pâțu, cu procurori din DIICOT, vreau să discut cu secția de procurori a CSM, nu am nicio rezervă. Apoi voi lua o decizie.

Proiectul prevede o sporire a puterilor procurorului general cu atribuții care vor fi luate de la secția de procurori a CSM. Nu e totuși riscant să iei de la un organism colectiv, ales, și să muți spre un singur om numit de un actor politic la propunerea altui actor politic?

Să judecăm manangerial. Procurorul general are răspunderea funcționarii sistemului.  Nu poți cere unui lider să răspundă, să facă performanță și să puna ordine într-un sistem grav avariat fără un minim de pârghii și puteri care să insufle respect și coerență în sistem, dincolo de propria persoană.

Din punct de vedere constituțional suntem perfect încadrați, CSM e garantul independenței justiției, iar secțiile sunt instanța în materie disciplinară.

Pe de altă parte, eu plec de la premisa de cooperare. Cred că trebuie să ieșim din această logică a celui mai tare din sistem, a celui cu mai multe mere în traistă.

V-am spus că vreau să mă consult cu secția de procurori, o voi și face. Nu văd un procuror general rupt de sistem ca o planetă care se pierde în gaura neagră.

Iar în sistem fiecare face ce spune Constituția și ce dictează principiile de management. Nu suntem puși aici și plătiți pentru ambiții personale.

Dna Scutea vi se pare că folosește la maximum și cu maximă eficiență prerogativele actuale și singurul lucru care-i lipsește pentru un mandat bun sunt prerogativele suplimentare?

Cred că și în cazul dnei Scutea, și al celorlalți, suntem într-o etapă și lucrurile trebuie crescute calitativ.

Simt o ușoară nemulțumire.

Nu pretind că parchetele sunt la turație maximă. Nu. Pentru asta avem discuții periodice, pentru asta ne punem problema să schimbăm reglementările, dar va fi atinsă această turație. Parchetele sunt încă într-o fază de repornire.

Și aceste legi vor ajuta la repornire?

Cu gândul acesta le-am făcut, deschiși către cea mai buna soluție. Nu aș fi fericit să trec acest proiect fară modificări, dar cu insatisfacția sistemului. Aș fi fericit să spun: am avut o viziune, a fost amendată pe parcurs, dar lumea în general o îmbrățișează. Acesta ar fi succesul.

Magistrații vor putea fi delegați și fără voia lor pentru 30 de zile. Și dacă un șef de parchet sau instanță vrea să scape de un indezirabil?

Sunt și alte prevederi pe care noi le-am introdus în proiect cu rezerva unei analize în cadrul dezbaterii publice. Ne-am întrebat și noi dacă nu mergem prea departe. Dar nu am fost decât 7 oameni, avem nevoie de ceilalți 7.000 ca să discutăm toate aceste lucruri.

În același registru este și prevederea prin care ministrul Justiției redevine titular al acțiunii disciplinare? Nici prima dată n-a fost prea bine primită ideea.

Aici sunt mai convins de soluție pentru că a fost verificată în practică. Și când am propus această reformă a fost maximă rezistență. Niciun ministru, din 2011 până în 2018, nu a abuzat de ea. 

După părerea mea este un instrument care nu poate fi declanșat în afara unor condiții legale și nu e necenzurabil. Instanța disciplinară e la CSM. Eu cred că vă întări încrederea în justiție.

E o percepție greșită, dar largă, că nimeni nu are ce să le facă magistraților. E percepția că ministerul e doar spectator la orice derapaj și la ineficiența sistemului. Primesc memorii, sesizări, plângeri. Faptul că nu pot decât să le trimit mai departe alimentează neîncrederea în sistemul judiciar.

Existența acestei acțiuni la MJ, la președintele ICCJ și la procurorul general cred că e o garanție că sistemul își va câștiga mai multă încredere în fața cetățenilor.

Dacă miniștri vor abuza în viitor, există suficiente pârghii pentru a calma pe cineva dacă nu înțelege ce înseamnă să fii ministru al Justiției.

Reforma cea mai drastică va fi la nivelul CSM. De la modul de alegere, toți vor fi votați de toți, până la faptul că aleșii vor funcționa în sesiuni și membrii aleși, cu excepția președintelui și vicepreședintelui, își vor continua activitatea în instanțe și parchete. CSM va partaja mai mult cu INM, plenul va prelua mult din atribuțiile secțiilor. Vă așteptați ca CSM să accepte aceste modificări atât de reformiste?

Așteptarea mea e una singură, să discutăm rațional pe fiecare instituție și reformă propusă, lăsând de-o parte parti pris-urile de moment și personale. Eu voi discuta rațional despre acțiunea disciplinară, nu vreau neapărat să o am, am așteptarea ca și CSM să discute rațional.

Suntem gata să discutăm, sunt convins că unele le vor plăcea, altele nu. Eu sunt deschis consultărilor. Deci mă aștept la o discuție rațională pe argumente care țin de funcționalitatea, de eficiența CSM, obiectiv în MCV.

E clar că acolo e o problemă, pe care o ridică și magistrații și chiar unii membri CSM în discuții off the record. Și atunci nu cumva viciul e de sistem, de arhitectură?

Au fost atâtea mandate succesive în CSM, pentru mine e al treilea CSM cred, problema a rămas acolo și nu cred  că e subiectivă.

Eu propun o viziune pe care am văzut-o că funcționează în alte părți, nu e nimic dramatic, e o mai bună legare a CSM cu baza lui. Care e problema să-și supună candidatura votului tuturor colegilor? Legitimitatea lui crește.

Dacă toată lumea e mânată de bune intenții și nu reușim să ne mulțumim pe noi înșine, înseamnă că problema e de arhitectură. Am pus o viziune pe masă, să o discutăm rațional.

E ceva nenegociabil în acest proiect?

În primul rând, independența magistratului. Chestiunile de bun simț managerial care duc la disfuncționalități de sistem. Cine răspunde trebuie să aibă și pârghiile să lucreze. Sigur că pot fi formulări mai fericite, corelări mai bune.

Sunt lucruri îndrăznețe în proiect, cum e activitatea în seisiuni a CSM. Dar dacă la alții funcționează, să ne punem totuși problema. Nu trebuie să ne închidem la nou. Trebuie să facem o regândire, de aceea am și pus termenul de 6 luni, e o răscruce. Iar în chestiunile esențiale, albul e alb și negrul e negru.

(interviul poate fi accesat pe https://spotmedia.ro/stiri/eveniment/catalin-predoiu-nu-am-fost-decat-7-oameni-avem-nevoie-de-ceilalti-7-000-sa-iesim-din-logica-celui-cu-mai-multe-mere-in-traista-interviu-video)

Alexandra AndonEste alături de noi, prin telefon, ministrul Justiţiei, dl. Cătălin Predoiu. Ce rezolvă propunerile pe care le faceţi de modificare a legilor privind statutul magistraţilor?

Cătălin Predoiu: În primul rând, rezolvă o serie de necorelări care au subzistat în lege de-a lungul vremii. În al doilea rând, aşa cum a spus şi preşedintele României, o serie de reparaţii ale unor derapaje apărute în lege în anii 2017-2018. În al treilea rând, ar fi de îndreptat şi îndeplinit o serie de observaţii făcute prin rapoartele MCV, GRECO şi avizele Comisiei de la Veneţia. Dincolo de toate aceste obiective punctuale, oferă o platformă generoasă de dezbatere pentru aşezările legislative care să guverneze magistratura foarte mult timp de acum înainte, în urma unei consultări publice foarte largi, temeinice, aşezate, metodice, fără să ne grăbim să trimitem legile la Parlament înainte de a avea un cât mai larg acord cu privire la toţi actorii din sistemul judiciar: CSM, asociaţiile profesionale, liderii formali şi informali ai sistemului judiciar, societatea civilă şi, nu în ultimul rând, cu partenerii noştri externi, în primul rând, Comisia Europeană.

RealizatorÎn ceea ce priveşte numirile, pe viitor, ale procurorilor-şefi, ce se modifică? De ce consideraţi că este un mecanism mai echilibrat acesta?

Cătălin Predoiu: Pentru că a echilibrat raporturile dintre ministrul Justiției și președintele României. Vă reamintesc faptul că, în 2018, au fost radicali şi, dacă îmi permiteți termenul, cam dur, brutal amputate atribuţiile prezidenţiale în această procedură, eliminându-se din lege dreptul preşedintelui de a refuza propunerile ministrului mai mult decât o singură dată, o singură propunere. Ceea ce, evident, a condus la soluţia în care, practic, ministrul Justiţiei în baza reglementărilor ar fi putut, între ghilimele, forţa mâna preşedintelui prin numirile pe care le-ar fi făcut la vârful Parchetelor. Este doar un aspect. Un alt aspect foarte important: noi am introdus în proiectul de lege o procedură transparentă, publică, de selecţie a candidaturilor, pe baza unor interviuri publice transmise în direct pe pagina online a Ministerului Justiţiei, în care ministrul Justiţiei este sprijinit de o comisie de interviu care poate formula întrebări liber, fără nicio restricţie, cu privire la pregătirea profesională, managerială, psihologică a candidaţilor pentru a-şi asuma un astfel de post, de înaltă răspundere şi complexitate cum e şefia parchetelor la vârf.

RealizatorDacă doriţi implicarea mai mare a Institutului Naţional al Magistraturii în procesul de selecţie a procurorilor care vor ocupa funcţii de conducere, de ce se propune reducerea stagiului de învățare la Institutul Naţional al Magistraturii de la 4 la 2 ani?

Cătălin Predoiu: Lucrurile sunt puţin invers. Acest stagiu a fost majorat de la 2 ani la 4 ani în 2018, aşa cum a fost foarte multă vreme, încă de la adoptarea legilor din 2004. Or, această majorare care a fost propusă atunci, chiar dacă are la bază argumente solide cu privire la necesitatea de a continua pregătirea, șlefuirea tinerilor magistraţi pentru munca pe care o fac şi efectuarea unor stagii mai largi în alte profesii, nu a ţinut totuşi cont de realităţile din sistem. Adică a fost şi este o idee generoasă care poate fi discutată dar care nu a fost adaptată realităţilor din sistem pentru că această majorare bruscă de la 2 la 4 ani, fără să existe în contrabalans suficient personal, suficienţi magistraţi care să acceadă pe băncile Institutului şi, ulterior, să intre în sistem, ar fi condus la o pauză de doi ani de zile de alimentare, între ghilimele, a sistemului cu magistraţi, cu procurori şi cu judecători. Or, asta ar fi agravat criza de resurse umane care există la ora aceasta în sistemul judiciar. Există sute de locuri vacante în ceea ce privește posturile de judecători, cât și în ceea ce privește posturile de procurori.
Or, resursa umană deficitară la aceste scheme vacante, nerevăzute de multă vreme şi necompletate, reprezintă un factor de presiune pe sistem pentru că ea, combinată cu volumul mare de dosare deja existente în instanţe şi în parchete, conduce la o supra-solicitare a sistemului, conduce la amânarea judecăţilor şi anchetelor, conduce la scăderea calităţii, la riscul apariţiei unor erori judiciare şi o serie de cauze de genul acesta ar fi condus la un efect contrar celui urmărit de propunerea de majorare de la 2 la 4 ani. Pe scurt, această propunere, în 2018, nu a fost precedată de un studiu de impact, care să dea răspunsul la o întrebare simplă : putem sau nu putem să facem acest salt de 2 ani de zile deodată sau este mai degrabă înţeles să procedăm la o pregătire prealabilă a Institutului Naţional al Magistraturii (INM), de creştere a capacităţii sale de şcolarizare şi de instruire pentru că acolo ai nevoie de formatori, ai nevoie de profesori, capacitate logistică de a desfăşura cursuri astfel încât sistemul să nu cunoască o pauză de alimentare cu resursă umană. Ce am propus prin proiect a fost să revenim la această formulă de 2 ani de zile, să pregătim, în prealabil, Institutul Naţional al Magistraturii şi abia ulterior, pe baza unui studiu de resurse umane, desfăşurat de CSM, să trecem la majorarea stagiului de la 2 la 4 ani. Este o cerinţă de altfel şi în raportul de ţară şi al sistemului şi CSM, şi INM au reclamat constant acest lucru.

RealizatorEste cunoscut faptul că există deficit de personal în sistemul juridic, de judecători. De ce se renunţă la modalitatea de intrare în magistratură prin interviu?

Cătălin Predoiu: Pentru că niciodată deficitul de resurse umane nu poate să justifice scăderea calităţii oamenilor din sistem, din orice sistem nu numai din sistemul magistraturii. Or, intrarea în sistem pe bază de interviu era mult prea subiectivă şi a dovedit în practică nenumărate lipsuri, a născut controverse, acuze chiar în interiorul sistemului că sunt interviurile prea uşor organizate, adică se fac loc unor favoritisme şi, de aici, neîncrederea în magistraţi. Dar ceea ce ne preocupă este potenţialul scăderii calităţii magistraturii, magistratura este un corp profesional de elită şi trebuie să rămână de elită, deci nu acolo trebuie să fie reparaţia eficientă a resurselor umane – scăderea ștachetei calității. Noi trebuie să alocăm resurse şi, în acelaşi timp, să mărim schemele de personal şi să lărgim baza de recrutare păstrând calitatea înaltă de intrare în sistem.

RealizatorPropuneţi desfiinţarea Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie (SIIJ), cei care au propus înfiinţarea acesteia spun că se pierde un mecanism de control de investigare a magistraţilor, mecanism care ar fi fost necesar.

Cătălin Predoiu: Păi, haideţi să vedem dacă este necesar. În primul rând, eu nu am pus în nici o clipă şi în nici o discuţie motivele care au condus la această discuţie, şi anume de a efectua anticorupţie în sistemul judiciar păstrând în acelaşi timp garanţiile de independenţă ale judecătorilor şi procurorilor. La nivelul judecătorilor au fost discuţiile cele mai aprinse cu ocazia înfiinţării acestei secţii.
Ceea ce eu am combătut chiar dinainte de a reveni la minister, eram parlamentar activ în Comisia Juridică și am subliniat acest lucru în dezbateri că nu este o soluție foarte bună. În realitate, acest instrument nu funcţionează, nu are cum să funcţioneze și să efectueze anticorupţie o secţie care este compusă din 10-15 posturi şi, din acelea două treimi vacante, localizată în Bucureşti, câtă vreme ea trebuie să asigure combaterea corupţiei la nivel de sistem naţional, în ţară. Pe de altă parte, crearea unei secţii speciale naşte ideea că avem o mare problemă de corupţie în sistemul judiciar, ceea ce nu este adevărat. Dacă sunt cazuri, sunt cazuri izolate, aşa cum a demonstrat practica. Crearea unei secţii speciale subminează şi încrederea în sistemul judiciar, pentru că dă loc interpretării că am avea de-a face cu un fenomen de amploare, structural de corupţie în sistemul judiciar. Ceea ce nu este adevărat. Or, constatând toate acestea, nu putem trage decât următoarea concluzie: că crearea acestei secţii are, dacă vreţi, un efect pervers şi paradoxal.
Pe de altă parte, crearea unei secţii speciale naşte ideea că avem o mare problemă de corupţie în sistemul judiciar, ceea ce nu este adevărat, dacă sunt cazuri, sunt cazuri izolate aşa cum a demonstrat practica, şi asta, crearea unei secţii speciale subminează şi încrederea în sistemul judiciar pentru că dă loc interpretării că am avea de a face cu un fenomen de amploare, structural, de corupţie în sistemul judiciar, ceea ce nu este adevărat! Or, constatând toate acestea nu putem trage decât următoarea concluzie: crearea acestei secţii are un efect pervers şi paradoxal. Pe de o parte dă senzaţia că există un fenomen structural de corupţie în sistemul judiciar, pe de altă parte nu are capacitatea de a-l combate. În realitate soluţia a fost greşită pentru că „așezările” de dinainte de crearea Secţiei speciale erau suficiente pentru a asigura combaterea corupţiei, iar dacă se simţea nevoia unor garanţii suplimentare împotriva abuzurilor, se putea găsi o altă variantă, dar nu crearea acestei secţii speciale care să nască atâtea controverse, dezbateri şi să scindeze sistemul judiciar pe această falie care trebuie închisă cât mai rapid.

RealizatorMCV-ul va rămâne sau nu, în condiţiile existenţei acestui nou mecanism la nivel european – rapoarte pentru toate ţările europene?

Cătălin Predoiu: Logica “scăpării” de MCV a fost şi s-a dovedit falimentară, greşită. Logica îndeplinirii obiectivelor MCV este cea corectă şi va conduce la ridicarea acestuia. Pe de altă parte, după cum vedeţi, în paralel, a apărut un nou instrument, instrumentul stat de drept- „Rule of law”, creat de Comisia Europeană cu sprijinul statelor membre, care aşează într-un fel pe baze echitabile această monitorizare pe justiţie la scara întregii Uniuni, în toate statele membre. Instrumentul „Rule of law” – stat de drept este benefic pentru că tinde să asigure o evaluare generală în toate statele membre, nu discreţionar sau discriminatoriu, doar în unele dintre ele şi să conducă la standarde egale de eficienţă a justiţiei şi de acces la justiţie pentru toţi cetăţenii statelor membre ale UE. De aceea, România l-a spirjinit şi eu însumi am sprijinit multă vreme această idee mult timp înainte de a fi formalizată. A mai fost o astfel de discuţie în anii 2010-2011, a existat un grup de opt state membre, printre care şi România, care a propus un astfel de mecanism la scară europeană, atunci condiţiile nu erau întrunite din punct de vedere politic, astăzi sunt, iată avem mecanismul. Ce se întâmplă mai departe este că, odată ce ai îndeplinit, şi sunt convins că, în cursul anului viitor, acest lucru este posibil, mai ales dacă adoptăm proiectele de legi ale justiţiei în urma dezbaterii publice, mecanismul poate fi ridicat în mod natural, mai departe urmând ca România, ca şi celelalte state membre ale UE să facă parte din mecanismul „Rule of law” de supraveghere a condiţiilor în care se desfăşoară actul de justiţie, dar acum mecanismul este mai complet, merge şi către libertatea presei şi are mai multe fațete, nu doar justiţia.

RealizatorMulţumesc foarte mult ministrului Justiţiei, Cătălin Predoiu.

Bună seara,

Vă mulțumesc pentru prezență.

În această seară Ministerul Justiției pune în dezbatere publică proiectele legilor justiției, privind statutul magistraților, organizarea judiciară și Consiliul Superior al Magistraturii. Proiectele se vor încărca pe siteul ministerului după această conferință. În această conferință voi explica de ce am redactat aceste proiecte, care sunt principiile care au stat la baza demersului nostru, care sunt principalele intervenții propuse și ce se întâmplă mai departe cu ele.

Ce ne propunem prin proiecte?

Prin lansarea acestor proiecte, dorim să invităm întreaga magistratură română să se aplece din nou asupra bazelor organizării propriei profesii.

Dorim să invităm la o largă și temeinică dezbatere publică asupra așezărilor legislative care vor sta la baza propriului statut, a organizării judiciare și a organizării CSM, instituția supremă de autoguvernare a Justiției și garantul independenței sale.

Chem magistratura română pe un șantier al construcției și reconstrucției, al ieșiri din blocaje, din suficiență, rutină și ineficiență, acolo unde ele se întâlnesc.

Am discutat cu mulți magistrați nemulțumiți de propriile legi după modificările din 2017, 2018, primesc săptămânal memorii care strigă după dreptate, grefierii și profesiile juridice transmit de asemenea aceleași semnale care toate se traduc într-un singur mesaj puternic: cumva, trebuie să ne regăsim un drum mai limpede, în multe locuri, trebuie să o luăm de la capăt.

Noi, la Ministerul Justiției, nu pretindem că deținem adevăruri absolute și soluții panaceu.

Noi propunem însă o viziune prin aceste legi și invităm la o dezbatere serioasă, metodică, calmă, atât cât e cazul de îndelungată, până vom ajunge la un acord asupra tuturor problemelor esențiale.

De aceea, am prevăzut un termen de dezbatere care se întinde pe câteva luni, până în 31.03.2021.

Pe baza căror principii și în ce scop?

Am așezat la baza propunerilor câteva principii: independența sacrosanctă a judecătorilor și procurorilor, funcționalitatea instanțelor, a CSM, dar și a Ministerului Public, răspunderea efectivă a magistraților, dar și protecția lor în fața oricăror ingerințe și abuzuri, separația, echilibrul și cooperarea loială dintre puterea judecătorească și executiv, obligațiile noastre care decurg din rapoartele MCV, GRECO, avizele Comisiei de la Veneția și, mai nou, Mecanismul ”Stat de Drept”, lansat recent de comisie, prin toate acestea, dreptul cetățenilor de a dispune de o justiție funcțională, dreaptă, eficientă.

Care sunt liniile de intervenție propuse?

A)        Privind statutul magistraților

  1. Am aliniat mai bine așa zisul principiu al “separării carierelor” între judecători și procurori la Constituția țării. Consiliul Superior al Magistraturii este un organism unic, cu atribuții omogene și unitare, având exclusiv rolul constituțional de a garanta independența justiției, cele două secții ale acestui organism având rolul de instanțe de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor. Fără îndoială, cele două cariere prezintă particularități și proiectul le observă, reflectându-le echilibrat în atribuțiile Plenului și ale celor două secții.
  2. Am asigurat receptarea, în plan legislativ, a recomandărilor organismelor europene, instituite printr-o serie de documente (avize, Rapoarte, recomandări etc.), precum: Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneția), Mecanismul de cooperare și de verificare – MCV (2017, 2018, 2019), Grupul Statelor împotriva Corupției – GRECO (2018, 2019), la care se adaugă jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului (cererea nr. 3594/19 din 5 mai 2020).
  3. Am asigurat implementarea la nivel legislativ a deciziilor obligatorii ale Curții Constituționale a României (Decizia nr. 121/2020, privind necesitatea reglementării prin lege organică a aspectelor esențiale privind admiterea în magistratură, inclusiv cele privind examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii, examenul de capacitate al judecătorilor și procurorilor stagiari; Decizia nr. 454/2020, cu referire la condițiile transferării judecătorilor; Decizia nr. 588/2017 cu referire la condițiile încetării detașării magistraților înainte de termenul pentru care s-a dispus detașarea).

4. Între noutăți, aș remarca aici:

a) întărirea rolului INM în organizarea, desfășurarea concursurilor și examenelor, atribuind puteri sporite Consiliului științific al INM, cu privire la comisiile de concurs, precum cele de corectare, examinare, interviuri, soluționare a contestațiilor etc., Plenului CSM rămânându-i în competență atribuții în acord cu rolul său constituțional de garant al independenței justiției, atribuții precum cele de validare a concursurilor, examenelor, de propunere de numire și, după caz, numirea și promovarea magistraților, respectiv atribuția numirii comisiilor de organizare a concursului/examenului;

b) profesionalizarea procesului de selecție a magistraților, prin eliminarea oricăror modalități alternative de intrare în magistratură fără concurs (ex. prin interviuri), cu excepția magistraților pensionari care pot fi reîncadrați fără concurs după pensionare la instanțele sau parchetele care nu pot funcționa normal din cauza numărului mare de posturi vacante;

c) eliminarea schemei de pensionare anticipată a magistraților;

d) întărirea principiului independenței procurorilor în activitatea judiciară, prin revenirea la forma anterioară legii nr. 242/2018, propunerea având și suport constituțional;

e) micșorarea pragului de vechime impus procurorilor cu funcții de conducere de rang înalt, având în vedere realitățile din teren, cât și exigența selecției, derivată, inclusiv, din asigurarea unei baze de recrutare/selecție reprezentative;

f) ridicarea la rang de lege a unor proceduri de numire în funcții de conducere de rang înalt a procurorilor și restabilirea echilibrului dintre actorii implicați în procedura de numire (ministrul justiției-Președintele României-CSM), cât și introducerea unor exigențe relative la: obligativitatea motivării refuzului Președintelui României de numire în funcție, fixarea unui termen de 60 de zile pentru emiterea Decretelor prezidențiale implicate în procedura numirii/revocării din funcțiile de conducere; posibilitatea atacării în instanță a Decretului prezidențial emis în procedură; competența de judecată și limitele acesteia (legalitate și temeinicie);

g) eliminarea restricțiilor care privesc libertatea de exprimare a magistraților, introduse prin art. 9(3), aspect cum a fost modificat prin Legea nr. 242/2018;

h) eliminarea rolului actual al MFP în contextul procedurii de răspundere materială a magistraților pentru erori judiciare.

i) modificarea, respectiv lărgirea competenței de judecată a judecătorilor stagiari, în acord cu realitățile din sistemul judiciar și nivelul acestora de instrucție;

j) revenirea la normele care consacrau accesul în funcția de judecător la IICJ prin concurs, urmărindu-se, astfel, creșterea profesionalismului, dar și a transparenței și a obiectivității procesului decizional, context în care s-a introdus și cerința dublei specializări a judecătorilor care accesează o funcție la instanța supremă;

k) creșterea duratei mandatelor funcțiilor de conducere, de la 3 ani la 4 ani, având în vedere, în principal, natura atribuțiilor manageriale fixate prin lege în cazul acestor funcții;

l) creșterea Procurorului General al Parchetului de pe lângă ICCJ în procedurile de delegare;

B) Privind organizarea judiciară

Soluțiile legislative preconizate pot fi rezumate, după cum urmează:

a) desființarea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție, context în care proiectul reglementează modul de transfer al cauzelor judiciare la celelalte parchete, situația personalului structurii, alte dispoziții tranzitorii, regimul juridic al diverselor acte procesuale/procedurale efectuate în procedură etc.;

b) reglementarea detaliată a motivelor de revocare, precum și procedura de revocare a procurorilor numiți în cadrul DNA și DIICOT, fiind stabilite criterii obiective pentru verificarea modului de exercitare necorespunzătoare a atribuțiilor specifice funcției, în acord cu recomandările Comisiei de la Veneția (opinia 924/2018) și deciziile CCR (Decizia nr. 33/2018);

c) modul de exercitare a atribuțiilor manageriale în cadrul structurii de conducere a Parchetelor este reglementat prin lege, în raport cu exigențele CCR (Decizia nr. 345/2006);

d) abandonarea soluției legislative introduse prin Legea nr. 207/2018, cât privește compunerea completelor de judecată în Apel cu un număr de 3 judecători și revenirea la formula inițială (2 judecători), având în vedere ineficiența normei în vigoare din perspectiva asigurării calității procesului de deliberare, dar și în raport de volumul mare de activitate al instanțelor de judecată, prin raportare la numărul de judecători și la personalul auxiliar de specialitate;

e) limitarea posibilității infirmării soluției procurorului de către procurorul ierarhic superior la motivele de nelegalitate;

f) procedură detaliată de numire în funcție în cadrul DIICOT/DNA, uniformizând regulile de recrutare/selecție a procurorilor din cele două direcții, din perspectiva condițiilor de numire (pregătire profesională, reputație, absența sancțiunilor disciplinare în ultimii 3 ani, o vechime de cel puțin 7 ani în funcția de procuror/judecător și să fi fost declarați admiși în urma unui concurs organizat potrivit legii prezente și a regulamentului aprobat prin Ordin al Procurorului General al PICCJ, concursul fiind organizat de DIICOT, respectiv DNA, acesta constând într-un interviu ce urmează a fi transmis în direct prin mijloace de comunicare electronică);

g) proiectul aduce o serie de clarificări în legătură cu auditarea externă a sistemului de repartizare aleatorie a cauzelor judiciare, identificând mai clar scopul auditării (identificarea și remedierea sistemului sub aspectul vicierii sau manipulării repartizării aleatorii), dar și prevederi relative la modul de organizare a auditării, actorii implicați (MJ, asociațiile profesionale ale magistraților, societatea civilă);

h) uniformizarea regulilor referitoare la salariul de bază și sporurile ofițerilor și agenților de poliție judiciară, detașați în cadrul Ministerului Public, stabilind că salariul de bază și sporurile ofițerilor și agenților de poliție judiciară detașați în cadrul Parchetelor sunt cele prevăzute pentru ofițerii și agenții de poliție judiciară din cadrul DNA, intervenția legislativă având la bază considerente de echitate;

C) Privind Consiliul Superior al Magistraturii

Proiectul de lege urmărește:

a) Reafirmarea rolului constituțional al CSM, acela de garant al independenței justiției, context în care au fost redate Plenului CSM o serie de atribuții, amputate prin modificări legislative aferente anului 2018 (Legea nr. 234/2018). Conform proiectului, aspectele generale și comune ale carierei magistraților și organizarea instanțelor și parchetelor sunt date în competența Plenului (Cap. IV, Secția a 2-a, art. 33 – art. 37);

b) reformarea sistemului de alegere a membrilor judecători și procurori ai CSM, prin instituirea unui nou tip de scrutin, în care membrii respectivi sunt aleși de toți judecătorii, respectiv de toți procurorii, la nivel național, iar nu doar prin votul magistraților din cadrul instanțelor sau parchetelor pentru care se depune candidatura, cum prevede legislația în vigoare, modificarea urmărind creșterea gradului de reprezentativitate al membrilor CSM în raport cu întregul corp al magistraților;

c) extinderea sferei titularilor acțiunii disciplinare în materia răspunderii disciplinare a magistraților prin revenirea la sistemul existent anterior modificării legislației operate în anul 2018, ministrul justiției, procurorul general al PICCJ, respectiv președintele ICCJ redevenind titulari ai acțiunii disciplinare, diferențiat, în funcție de categoria de magistrat în discuție, modificarea fiind în consonanță cu principiul echilibrului puterilor în stat care asigură, în fapt, principiul separației puterilor în stat, cu precizarea că normele similare anterioare modificării din 2018 au fost validate de către CCR (2011); Rolul de instanță de judecată în materie disciplinară nu este afectat, acesta rămânând în competența secțiilor CSM, conform Constituției.

d) revizuirea normelor privind asigurarea conducerii Inspecției Judiciare, în raport cu modificările operate prin OUG nr. 77/2018 și observații/recomandări din cadrul MCV (2018, 2019), context în care a fost reglementat colegiul de conducere al Inspecției Judiciare, cu atribuții clare, fiind deopotrivă, reglementate atribuțiile Adunării Generale ale inspectorilor judiciari, la nivel primar, cât și norme primare referitoare la numirea în funcție a inspectorului-șef, a inspectorului-șef adjunct și a celor doi directori de inspecție din cadrul Inspecției Judiciare; conform proiectului, inspectorul-șef și inspectorul-șef adjunct sunt numiți în funcție de Plenul CSM, în urma unui concurs organizat de CSM prin INM, proiectul instituind și normele referitoare la probele de concurs, comisiile de concurs, evaluarea și notarea candidaților, contestarea rezultatelor etc;

e) o inovație substanțială este cea cu privire la activitatea viitoare a CSM, după încheierea mandatului actualului CSM; proiectul de lege propune desfășurarea activității CSM în două sesiuni ordinare și sesiuni extraordinare, la nevoie, în perioada dintre sesiuni membrii CSM care au statut de magistrat urmând să își desfășoare activitatea la instanțe și parchete, cu excepția președintelui și a vicepreședintelui CSM, care urmează să rămână au activitate permanentă; am propus această soluție, întâlnită în Olanda, de exemplu, unde justiția funcționează foarte bine, plecând de la nevoia menținerii profesionalismului magistraților aleși în CSM, păstrarea contactului lor cu ceilalți magistrați, cu problemele din sistem, creșeterea gradului de coeziune între membrii CSM și colegii pe care îi reprezintă; subliniez faptul că această reformă ar urma să intre în vigoare după încheierea mandatului actualului CSM.

Aș dori în încheiere să subliniez din nou faptul că această viziune este o invitație la dialog și construcție, că vom zăbovi asupra acestor propuneri până când vom fi cu toții siguri că vom promova cele mai bune soluții.

Publicarea acestor proiecte este un obiectiv al Programului de Guvernare și o cerință a Raportului MCV.

În scurt timp vom propune și o metodologie structurată și un calendar al consultărilor.

Vom consulta și partenerii noștri externi, în primul rând Comisia Europeană.

Aș dori în încheiere să mulțumesc tuturor colegilor din Ministerul Justiției cu care am lucrat direct pentru ca aceste proiecte să poată fi lansate în termenul în care ne-am angajat inițial.

Acest proiect se dorește o deschidere de drum și reprezintă doar unul din pilonii viitoarei Justiții române, o justiție luminată de spiritul dreptății.

Vă mulțumesc!

I. Ministerul Justiției a finalizat trei noi proiecte de lege dintr-un pachet de legi mai amplu, care este în curs de elaborare, pentru realizarea obiectivelor din Programul de Guvernare și Raportul MCV.

  1. Proiect de Lege privind reguli speciale de procedură pe perioada Pandemiei SARS-CoV-2 ”Justiție în Pandemie”

1.a. Obiect de reglementare

Proiectul introduce măsuri specifice și temporare în cadrul procedurilor civile și penale, menite, pe de o parte să protejeze sanitar participanții la activitățile judiciare (cetățeni justițiabili, magistrați, avocați, personal de specialitate etc) și, pe de altă parte, să asigure desfășurarea acestor proceduri într-un mod nestingherit.

1.b. Reguli noi

Proiectul include o serie de reguli de procedură care au mai funcționat temporar pe durata decretelor prezidențiale privind starea de urgență, dar și unele noi privind desfășurarea unor acte de procedură la distanță, prin intermediul tehnologiilor.

De exemplu, proiectul introduce ca reguli temporare, pe durata stării de alertă:

În materie civilă:

  • când este posibil, cu acordul părților, instanțele judecătorești pot hotărî ca ședințele de judecată să se desfășoare prin mijloace de telecomunicație audiovizuală;
  • cel care asistă sau reprezintă partea, traducătorul sau interpretul poate participa la ședința de judecată desfășurată prin mijloacele amintite, chiar fără a fi prezent fizic lângă parte;
  • lista proceselor întocmită pentru fiecare ședință de judecată va cuprinde, de regulă, și intervalele orare orientative pentru strigarea fiecărei cauze în parte, citația cuprinzând mențiunea corespunzătoare;
  • pentru judecarea proceselor, instanțele judecătorești, ținând seama de împrejurări, pot fixa termene scurte, inclusiv de la o zi la alta sau chiar în aceeași zi;
  • când este posibil, dosarul cauzei se trimite instanței delegate în format electronic;
  • când este posibil, prin grija instanței, ședințele de judecată publice se transmit în direct, prin mijloace audiovideo care garantează securitatea, integritatea și calitatea transmisiunii, pe portalul instanțelor de judecată.

În materie penală:

  • posibilitatea ca persoanele private de libertate (arestate preventiv, aflate în executarea unei pedepse privative de libertate sau a unei măsuri educative privative de libertate) să fie audiate prin videoconferință la locul de deținere fără a fi necesar acordul acestora, dacă organul judiciar apreciază că audierea prin acest mijloc nu aduce atingere bunei desfășurări a procesului ori drepturilor și intereselor părților;
  • posibilitatea ca alte persoane decât cele private de libertate să fie audiate și prin videoconferință, însă numai cu acordul acestora, aspect care le va fi adus la cunoștință fie cu ocazia primei audieri, fie printr-o înștiințare comunicată telefonic, prin e-mail sau prin alte asemenea mijloace, persoana în cauză fiind întrebată dacă își manifestă acordul în acest sens.

1.c. Avantajele proiectului

Participanții la actul de justiție își pot reprezenta și apăra drepturile și interesele, respectiv magistrații și avocații, celelalte profesii implicate în actul de justiție își pot desfășura funcțiunile și activitățile de la distanță, prin intermediul tehnologiei, protejându-se astfel împotriva contaminării cu virusul Sars-Cov-2.

Dincolo de protecția sanitară, aceste reguli permit desfășurarea cu celeritate a actului de justiție, dar și cu efectuarea anumitor economii de resurse de timp și bani sau cu mai buna lor gestionare a resurselor umane de către instituții.

Proiectul a valorificat și propuneri venite din partea magistraților.

1.d. Stadiul procedurilor de avizare a proiectului

Proiectul a fost lansat în dezbatere publică, afișat pe site-ul Ministerului Justiției și, după consultări cu toți cei interesați, va fi transmis către CSM și Ministere pentru avizare.

  1. Proiect de lege privind unele măsuri temporare referitoare la concursul de admitere la INM, formarea profesională inițială a judecătorilor și procurorilor, examenul de absolvire a INM, stagiul și examenul de capacitate al judecătorilor și procurorilor stagiari, concursul de admitere în magistratură „Mica reformă a INM”

2.a. Obiect de reglementare

Proiectul pune în acord legislaţia în materia concursurilor de admitere în magistratură, de admitere la Institutul Național al Magistratuirii, de absolvire a Institutului şi a examenului de  capacitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 121/2020.

Totodată, proiectul de lege stabilește, cu caracter temporar, durata cursurilor în anii 2020 și 2021 la Institutul Național al Magistraturii precum și a stagiului judecătorilor și procurorilor care au fost admiși la Institutul Național al Magistraturii.

2.b. Reguli noi

În conformitate cu Decizia Curții Constituționale nr.121/2020, normele care organizează aceste concursuri și examene au fost ridicate la rang de lege.

Alte noutăți prezentate de proiect:

  • stabilirea la 2 ani a duratei cursurilor la Institutul Național al Magistraturii în anii 2020 și 2021;
  • stabilirea la 1 an a duratei stagiului judecătorilor și procurorilor care au fost admiși la Institutul Național al Magistraturii în anii 2020 și 2021;
  • după afişarea rezultatelor definitive ale concursului, candidaţii admişi după cele două etape ale concursului vor fi verificaţi sub aspectul îndeplinirii condiţiei bunei reputaţii;
  • verificarea condiției de a fi apt din punct de vedere psihologic se realizează anterior susținerii probei interviului, în cazul concursului de admitere în magistratură și la INM;
  • introducerea posibilității contestării probei interviului în cazul concursului de admitere în magistratură și la INM.

2.c. Avantaje

Ridicarea normelor de concurs și examen la rang de lege, în acord cu Decizia Curții Constituționale, conferă o mai mare transparență, stabilitate și legitimitate procedurilor de concurs și examen.

Stabilirea duratei de 1 an a stagiului judecătorilor și procurorilor stagiari  precum și a duratei de 2 ani a cursurilor de formare profesională a auditorilor de justiție este o soluție realistă, care evită agravarea deficitului de resurse umane ce s-ar produce prin majorarea intempestivă și nepregătită instituțional a acestei durate, în acord, de asemenea, cu capacitatea prezentă de școlarizare și instruire pe care o deține INM.

2.d. Stadiul procedurilor de avizare a proiectului

Proiectul a fost avizat cu observații de către CSM și a fost trimis ministerelor pe circuitul de avizare inter-ministerială, urmând să fie transmis către Guvern în cel mai scurt timp, după primirea avizelor.

  1. Proiect de lege privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO) „Proiectul EPPO”

3.a. Obiect de reglementare

Proiectul instituie măsuri de asigurare a punerii în aplicare a dispozițiilor Regulamentului (UE) 2017/1.739 în dreptul național, cum ar fi cele în materie procesual penală și cele de cooperare internațională în materie penală.

3.b. Reguli noi

Fiind vorba de o instituție nouă, practic întreg proiectul prezintă caracter de noutate, Expunerea de motive și cuprinsul Proiectului de lege, ambele anexate prezentului comunicat, fundamentând și prevăzând, printre altele, structura suport a Parchetului European în România, care este stabilită în cadrul Direcției Naționale Anticorupție (DNA), statutul procurorului european delegat, respectiv, al procurorului european, dispoziții privind competența instanțelor de judecată etc.

3.c. Avantaje

Proiectul era necesar pentru a organiza coerent funcționarea Parchetului European (EPPO) la nivel național în România, modalitățile în care structura suport sprijină Parchetul European, relaționarea celor două instituții în condițiile păstrării independenței și autonomiei funcționale a fiecăreia, claritate privind normele de competență a instanțelor învestite cu cauze de competența Parchetului European (EPPO) etc.

3.d. Stadiul procedurilor de avizare a proiectului

Proiectul a fost transmis în circuitul inter-ministerial de avizare, urmând a fi supus aprobării Guvernului în cel mai scurt timp.

II. În legătură cu proiectele de mai sus, ministrul Justiției a declarat următoarele:

Ministerul Justiției a finalizat trei proiecte de lege importante pentru sistemul judiciar, primele dintr-o serie care va fi comunicată public pe parcursul lunilor septembrie și octombrie.

  1. Un prim proiect de lege ar putea fi denumit “Justiție în Pandemie”. Pandemia a creat probleme suplimentare în instanțe și parchete. Proiectul “Justiție în Pandemie” propune o serie de rezolvări, prin instituirea de reguli de procedură care să fie desfășurate la distanță prin intermediul tehnologiei de comunicații. Ne-am propus să facem “viața mai ușoară” și celor care se judecă, cetățenilor și persoanelor juridice, dar și magistraților și avocaților implicați în actul de justiție. Pe lângă construcțiile legislative imaginate în minister, am primit idei și de la unele asociatii ale magistraților. Probabil că vom cuprinde în proiect și alte idei primite în dezbaterea publică. Proiectul “Justiție în Pandemie” este astfel lansat în dezbatere publică.
  2. Un al doilea proiect lansat astăzi este cel privind Parchetul European. Această instituție va opera și în România, după ce va fi pusă în funcțiune oficial și efectiv. Proiectul “EPPO” își propune să asigure sprijinul operațiunilor Parchetului European în România prin DNA, păstrând în același timp independența DNA și funcționalitatea sa pentru propriile anchete. E un proiect echilibrat. El trebuie adoptat cât mai repede, pentru a avea disponibil cadrul normativ românesc în paralel cu operaționalizarea la nivel european. La fel procedează și celelalte state membre ale Uniunii Europene. Proiectul “EPPO” a parcurs etapa dezbaterii publice și se află de câteva zile pe circuitul de avizare, inclusiv CSM, urmând sa fie înaintat ulterior Guvernului.  
  3. Nu în ultimul rând, astăzi lansăm și un al treilea proiect, prin care aliniem regulile privind concursurile la INM cu cerințele CCR, așa cum au fost statuate într-o recentă decizie a CCR. Dar proiectul nu se limitează la emanciparea unor reguli de desfășurare a concursurilor la INM de la rang de regulament CSM la rang de lege, așa cum a cerut decizia CCR. Adăugăm și alte reforme în acest proiect, deplasând centrul de greutate al procesului de selecție către INM, așa cum este și normal, ținând cont de rolul constituțional limitat al CSM și de funcția sa constituțională esențială, de garant al independenței Justiției. CSM este garantul independenței justiției, INM este instituția specializată care asigură selecția și pregătirea viitorilor magistrați. Proiectul “INM” a fost dezbătut public și avizat cu observații de către CSM, se află în circuitul de avizare inter- ministerial și va fi înaintat către Guvern.

Aceste trei proiecte constituie o “Uvertură” pentru altele care vor urma și la care încă lucrăm în minister. Legile justiției se află încă în lucru, vor fi propuse în dezbatere publică în partea a doua a lunii Septembrie, în orice caz până la finalul lunii Septembrie.

III.     În legătură cu proiectele privind ”Legile Justiției”, după cum s-a precizat în repetate ocazii de către ministrul Justiției, inclusiv recent cu ocazia discursului susținut la Consiliul Național al UNBR, vor fi lansate în partea a doua a lunii septembrie, urmând ca ele să intre într-un amplu proces de dezbatere publică.

După publicarea lor pe site-ul Ministerului Justiției până la finalul lunii septembrie, Ministerul Justiției va organiza largi consultări cu asociațiile profesionale ale magistraților, sindicatele grefierilor, Comisia Europeană, GRECO etc, înainte de a fi transmis CSM, unde, de asemenea, vor avea loc largi consultări și discuții pe marginea proiectelor.

Ministerul Justiției va urmări obținerea unui parteneriat instituțional și politic larg în susținerea ulterioară a proiectelor în Parlament.

Bună ziua,

Vă mulțumesc pentru invitația de a adresa câteva cuvinte cu ocazia lucrărilor Consiliului Național al UNBR, prilej cu care voi aborda în linii mari teme care intersectează agenda ministerului, a profesiei de avocat și a justiției în general.

Colaborarea dintre minister și conducerea profesiei a funcționat foarte bine în aceste luni în care cursul firesc al justiției a fost perturbat de impactul măsurilor impuse obiectiv de nevoia de a proteja dreptul la viață și la sănătate al cetățenilor. Le mulțumesc în mod special dlui Președinte UNBR Traian Briciu și dlui vicepreședinte Daniel Fenechiu pentru comunicare, înțelegere, cooperare și fair – play în colaborarea noastră.

Spiritul acestei bune colaborări s-a vădit încă din prima convorbire telefonică pe care am avut-o cu Președintele Briciu, când l-am apelat ca să îi comunic că voi face tot ce ține de minister ca să includem profesia în sfera măsurilor de protecție și de sprijin adoptate de Guvern prin ordonanțele 29, 30 și 70 din 2020. Răspunsul dlui Președinte a fost plin de echilibru și de bun simț, iar această reacție mi-a sporit elanul cu care am pledat cauza unei profesii cheie pentru buna desfășurare a justiției ca serviciu public judiciar.

Au urmat săptămâni de lucru și dialog intens atât cu Președintele Briciu, cât și cu Vicepreședintele Fenechiu, dar și cu alți colegi avocați, al căror travaliu și suport parlamentar a făcut posibilă consolidarea voinței Guvernului de a sprijini profesia de avocat în această perioadă.

E un adevăr și nu mă voi feri să îl spun răspicat: Guvernul PNL Ludovic Orban a sprijinit profesia de avocat și în ce mă privește voi pleda să o sprijine în continuare.

Un alt subiect asupra căruia am cooperat fructuos este „Cartierul pentru Justiție”. Este un proiect inițiat de ministrul Cazanciuc, care a fost sprijinit de către toți miniștrii de Justiție care s-au succedat în funcție și cărora le mulțumesc pe această cale pentru acest lucru.

Am fost din capul locului în favoarea includerii profesiei de avocat în proiect, prin organismele sale de conducere. Aparatul ministerului a studiat aspectele tehnice ale proiectului și a identificat soluția legală și corectă pentru această rezolvare. Este de dorit ca soluția să fie consolidată și la nivel legislativ, iar subiectul va fi inclus în cadrul unui proiect de lege mai larg la care ministerul lucrează, privind infrastructurile judiciare. Vom anunța detalii despre acest proiect în cursul lunii octombrie.

Dragi colegi,

Cu această remarcă trec la un alt subiect, cel al agendei ministerului, pe care o voi atinge în linii mari, socotind natural să comunic profesiei, așa cum am comunicat întotdeauna și CSM, intențiile și proiectele ministerului, în spiritul cooperării loiale dintre instituții, dintre administrație și profesii.

Nu dorim să surprindem pe nimeni, de aceea nu ne ascundem intențiile, o bună guvernare însemnând transparență și predictibilitate.

Începând de săptămâna următoare, ministerul va lansa în dezbatere publică, în etape, mai multe proiecte de lege și politici publice. Voi detalia acest program într-o conferință de presă, săptămâna viitoare. În linii mari, e vorba de proiecte care vizează reguli speciale privind actul de justiție în condițiile speciale generate de Pandemie, precum și un proiect privind ceea ce numim în limbajul comun „Legile Justiției”, dar și de alte instrumente legislative și politici publice adresate Justiției, care vor fi prezentate și lansate în dezbatere publică etapizat, pe măsura finalizării, pe parcursul lunilor septembrie și octombrie. Sunt instrumente la care lucrăm, nu neapărat în liniște, date fiind vremurile, dar în orice caz în tăcere și cu migală, de luni de zile. Aceasta este adevărata agendă a ministerului, nu cea care uneori ne este atribuită.

Spuneam că unul din proiecte vizează reguli aplicabile actului de justiție în condițiile speciale generate de Pandemie, condiții care impun precauții și măsuri de protecție sanitară, de protecție a drepturilor fundamentale la viață și sănătate. În același timp, sunt reguli care sunt menite să salvargdeze drepturile și garanțiile procesuale ce caractezizează actul de justiție modern. Este un proiect la care ministerul a reflectat și a început să lucreze imediat după încetarea stării de urgență, chiar înainte de a fi cerut de unele asociații profesionale ale magistraților, cu care am și discutat de altfel și de la care am primit numeroase idei. Sunt convins că alte idei bune se vor decanta în cadrul procesului de dezbatere publică. În esență, acest proiect vizează utilizarea tehnologiei de comunicare la distanță, inclusiv audio–video, pentru citare, comunicare, audiere, depunere de documente, transmitere de documente și dosare aflate pe rolul instanțelor. Voi detalia prezentarea publică a acestor soluții săptămâna următoare.

Stimați colegi,

Această discuție ne îndreaptă către un subiect mai larg și de o perspectivă care devine din ce în ce mai apropiată, respectiv impactul noilor tehnologii și al inteligenței artificiale asupra justiției și asupra profesiei de avocat, dar și a altor profesii juridice.

Influența noilor tehnologii și a inteligenței artificiale și amprenta ei asupra justiției și avocaturii era inevitabilă, dar Pandemia a grăbit acest fenomen.

Îmi amintesc o discuție profesională pe care am avut-o în vara trecută cu un avocat român care practică într-o firmă internațională, care mi-a descris modul în care folosește deja inteligența artificială în activitatea de documentare, de analiză a documentelor și a depozițiilor de martori.

O simplă cercetare a măsurilor adoptate de unele profesii din alte state occidentale sau nord americane, dar și de organisme precum International Bar Association sau CCBE, arată că fenomenul este în plină dezvoltare și analiză, avocatura internațională fiind deja modelată de acest fenomen obiectiv de neevitat.

Există, desigur, nuanțe în ceea ce privește receptarea și percepția, unghiul de adaptare la aceste dezvoltări tehnologice.

Previzibil, avocatura nord americană este orientată mai degrabă spre îmbrățișarea fenomenului, utilizarea deschisă a noilor tehnologii și, în paralel, pregătirea profesională a avocaților. În esență, orientarea lor merge spre trei direcții: 1) reglementarea modului de folosire a acestor tehnologii în profesie; 2) imaginarea unor noi metode, practici și uzanțe inclusiv în relația client-avocat; 3) includerea în pregătirea profesională a avocaților a practicilor și dexterităților profesionale de a folosi noile tehnologii și inteligența artificială.

Ba chiar mai mult, unele barouri au inclus în regulile interne ale profesiei ca obligație această pregătire. Spre exemplu, American Bar Association a aprobat schimbarea Regulilor de Practică Profesională încă din 2012, în sensul că avocatul are datoria profesională să fie competent, nu numai în ceea ce privește cunoștințele juridice și aplicarea acestora în practică, dar competent și în tehnologie.

De asemenea previzibil, CCBE abordează subiectul subliniind importanța salvgardării principiilor fundamentale și tradiționale ale profesiei, a regulilor care guvernează relația client-avocat și a drepturilor fundamentale ale omului.

Aș cita aici ”Răspunsul CCBE la consultarea Cărții Albe a Comisiei Europene asupra inteligenței artificiale din 5 iunie 2020”, regăsit pe siteul CCBE,

https://www.ccbe.eu/fileadmin/speciality_distribution/public/documents/IT_LAW/ITL_Position_papers/EN_ITL_20200605_CCBE-Response-to-the-consultation-regarding-the-European-Commission-s-White-Paper-on-AI.pdf

sau documentul IBA privind ”Practica dreptului în noua normalitate”, regăsit pe siteul organizației,

https://www.ibanet.org/Article/NewDetail.aspx?ArticleUid=0CF82CEF-CB18-4AA0-9ED4-41948D101223

sau, de asemenea, documentul IBA privind ”Transformarea Digitală și drepturile omului”, regăsit și acesta pe siteul organizației.

https://www.ibanet.org/Article/NewDetail.aspx?ArticleUid=8609A7A3-215E-4CB8-8CA1-41A3850218BA

Însă dincolo de nuanțele de abordare și de percepții, nimeni nu mai poate ignora sau respinge noua realitate: digitalizarea este aici, noile tehnologii sunt aici, în curând inteligența artificială va fi aici. Prin ”aici” în sensul prezentului discurs înțeleg actul de justiție și actul avocațial.

Cum spune un document OECD, referindu-se la impactul tehnologiilor asupra procesului de elaborare, adoptare și aplicare a legilor, un alt domeniu ce va cunoaște prefaceri profunde sub impactul tehnologiei, în timp ce digitalizarea începe să acopere procesele de elaborare legislativă și de aplicare a legii, realitatea căreia i se consacră legislația este în mare măsură analogă.

Această tensiune dintre digital și analog în organizarea actului de justiție este, dealtfel, prima care se va face simțită, odată cu inițierea programelor de digitalizare la care Ministerul Justiției lucrează, de asemenea.

În ce direcție va merge profesia de avocat din România, va depinde de deciziile pe care le veți lua dumneavoastră.

Eu pot doar să vă spun care sunt proiecțiile Ministerului Justiției. Vom trece treptat la digitalizare, în pas cu deciziile luate la nivelul Consiliului JAI și în general la nivel european, în pas cu cerințele publicului și ale profesiilor juridice, în pas cu capacitatea noastră instituțională de a lansa și finaliza acest proces, de a ne adapta la noua realitate.

În același timp, avem intenția de a prezerva nealterate drepturile și libertățile fundamentale, garanțiile procesuale, esența actului de justiție, care nu poate fi redus la un simplu transfer de impulsuri electronice în cadrul unor rețele digitale de transmitere, stocare și creare de baze de date, eventual analizate de inteligența artificială.

Justiția este în același timp crucea și salvarea ultimă a oricărei societăți organizate, iar umanismul este mantia și mantra ireductibilă a actului de justiție, fie el și desfășurat pe alocuri digital.

Modernitatea tehnologică nu poate anihila și nu trebuie să anihileze acest caracter umanist al dreptului și practicii sale, al actului de justiție și actului avocațial, și corelativ rolul prevalent, determinant și de ultimă instanța al magistratului și avocatului în  actul de justiție, respectiv actul avocațial.

În concluzie, mă pronunț pentru un act de justiție facilitat de tehnologie, nu preluat de tehnologie.

Dragi colegi,

Până când noua realitate digitală se va instala, trebuie să gestionăm realitatea prezentă. Ori, această realitate ne prezintă unele fațete supărătoare pentru profesia de avocat.

În continuare profesia de avocat este parazitată și atacată prin practici neloiale și nelegale, unele aflate clar în sfera dreptului penal.

Această realitate persistă de ani de zile și afectează grav profesia de avocat și, prin aceasta, buna desfășurare a Justiției.

Este motivul pentru care în repetate rânduri, în calitate de ministru, atât în mandatele trecute, cât și în mandatul prezent, am semnalat public acest flagel și nevoia ca Justiția să îi pună capăt, în interesul bunului său mers și în interesul cetățenilor.

Rezultatul este însă dezămăgitor. Eficiența parchetelor în a cerceta și inculpa acest fenomen este practic nulă. Eu cred că ne confruntăm de fapt cu o problemă de înțelegere a importanței fenomenului, ceea ce mă determină să explic și mai pe îndelete Ministerului Public că aici nu este vorba de un moft, nu este vorba de un favor, ci de fapte grave care se cer analizate și cercetate.

Nu se poate practica fără drept profesia de avocat, nu se poate uzurpa calitatea de avocat, nu se poate insera un fals avocat în actul de justiție! O spune clar legea! Nu la fel de clar reacționează parchetele și justiția. Dar lucrurile nu pot rămâne în optica mea la acest stadiu al dezamăgirilor. Sunt dezamăgit, dar și determinat. Voi convinge Ministerul Public să se aplece serios asupra protecției profesiilor juridice, implicit asupra profesiei de avocat.

Dincolo de acest subiect, fenomenul ofertei online de servicii avocațiale de persoane care nu au această calitate, se cere la rândul său reglementat, iar Ministerul Justiției va fi deschis propunerilor venite dinspre profesie.

În încheiere, aș vrea să vă asigur încă odată de buna mea credință și de bunele intenții în cadrul acestei cooperări, în limita propriilor atribuții și competențe legale ale Ministerului Justiției și să vă urez succes în trecerea cu bine a profesiei în era digitală, în dezvoltarea acesteia și în protejarea drepturilor și intereselor fundamentale ale cetățenilor.

Vă mulțumesc.

Interviu acordat spotmedia.ro

Spuneți-ne mai întâi cât de importantă este, în opinia dvs, digitalizarea instituțiilor din sistemul judiciar, atât pentru magistrați, avocați sau grefieri, cât și pentru părțile din dosare și, până la urmă, pentru orice cetățean, beneficiar direct sau indirect al actului de justiție?

Digitalizarea va schimba aproape totul în sistemul judiciar, totul până la principiile fundamentale ale procesului civil și penal.

De fapt, aceasta este și marea provocare, dincolo de problemele tehnice ale digitalizării sistemelor: cum gândim aceste soluții tehnice, cum le aplicăm, astfel încât principii care stau la baza dreptului și a justiției de mii de ani și au fost permanent rafinate de juriști să fie salvgardate, pentru că ele asigură aflarea adevărului. Deocamdată, nu s-a inventat ceva mai bun.

Dar ce înțelegem prin digitalizare? Multe opinii exprimate deja o asimilează cu unele din elementele sale, cum ar fi videoconferințele, semnătura și dosarul electronic. Elemente importante, dar digitalizarea nu se reduce la aceste trei componente, mijloace ale digitalizării.

Digitalizarea reprezintă un întreg proces de soluții tehnice integrate bazate pe tehnologia informației de stocare, de procesare, de analiză și utilizare a datelor și informațiilor și documentelor în formă electronică, în format digital.

Digitalizare înseamnă și accesarea instantanee a datelor acestor informații și documente în sistem integrat. Înseamnă crearea, foarte important, crearea de noi date și informații pe baza celor existente în sistem, și tot așa, din aceste noi create altele, într-un proces practic neîntrerupt, fără limite.

Concluzionând, aș spune că digitalizarea creează un univers de date noi din câteva informații preliminare.

Digitalizarea ne va ajuta deci să procesăm mai multe date și să desprindem soluții manageriale din analiza lor, înseamnă operarea mai rapidă, ușoară și transparentă a dosarelor judiciare, înseamnă un acces mai facil la justiție pentru cetățean, cu condiția să acceseze acest sistem. Se reduc costurile, durata proceselor, se evită prescripțiile, se recuperează mai facil prejudiciile.

Normal ar fi să se ridice și calitatea actului de justiție prin digitalizare, dar în materie de calitate intră și un alt element în ecuație: pregătirea profesională individuală a magistraților și profesioniștilor liberali, precum și calitatea managementului de sistem, CSM, președinți de instanțe, procurori șefi.

Importantă este însă structurarea integrată a proceselor de digitalizare în toate instituțiile sistemului judiciar, pentru a le face compatibile.

Care este planul dvs privind digitalizarea instituțiilor din sistemul judiciar, care sunt principalele etape și termene pe care le aveți în vedere?

Am dat această descriere în Ordinul ministerial nr.1582/C/2020 prin care am inițiat procesul de digitalizare a activității Ministerului Justiției.

Procesul va include ca primi trei pași:

  1. documentarea preliminară asupra soluțiilor tehnice de digitalizare;
  2. elaborarea unui concept;
  3. elaborarea unui studiu de fezabilitate.

Acești pași vor fi urmați de etapa propriu–zisă de elaborare a soluțiilor tehnice de digitalizare și aplicare efectivă a acestora în activitatea Ministerului Justiției.

Digitalizarea Ministerului Justiției va constitui o primă etapă pilot care va fi urmată de digitalizarea tuturor instituțiilor subordonate sau aflate în coordonarea Ministerului Justiției, într-o concepție unitară și pe baza unui plan și a unor soluții integrate.

Pe baza acestei experiențe ce va fi acumulată în procesul de digitalizare a propriului aparat și instituțiilor subordonate, Ministerul Justiției va iniția și propune un parteneriat cu Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii și profesiile juridice liberale pentru digitalizarea activităților administrative și judiciare desfășurate la nivelul instanțelor de judecată și parchetelor.

Acest proces va include atât soluții tehnice, cât și soluții legislative, gândite și elaborate în paralel, în cadrul instituțional partenerial menționat.

Este nevoie și de modificări legislative. Aveți în vedere o colaborare cu partidele parlamentare pe acest subiect, pentru adoptarea rapidă a unor eventuale modificări, începând cu cele care sunt mai ușor de făcut?

În cele două decrete ale președintelui României de instituire, respectiv prelungire a stării de alertă, au fost incluse (în materie civilă chiar cu caracter de noutate), dispoziții cu privire la utilizarea sistemului de videoconferință în cadrul proceselor civile și penale.

Dacă în materie penală mecanismul audierilor prin sistemul videoconferinței este deja reglementat prin Codul de Procedură Penală, în materie civilă el a fost experimentat în premieră.

A fost un instrument care, din informațiile primite, a ajutat foarte mult instanțele și parchetele, precum și Administrația Națională a Penitenciarelor, motiv pentru care este intenția Ministerului Justiției de a extinde aceste măsuri, chiar și în afara unei situații de urgență, precum și de a dezvolta și alte mijloace de comunicare ce vor permite desfășurarea optimă a proceselor.

Procesul este, însă, mai dificil de realizat având în vedere că, dacă în contextul unei situații de urgență, adoptarea unor măsuri derogatorii de la cadrul general procesual-civil și penal pot fi justificate tocmai de constrângerile impuse de situația extraordinară, în afara acestui tip de situații, problema garanțiilor pentru părți, respectarea principiului publicității implică o analiză mai aprofundată.

În mod evident, cum spuneam, problema digitalizării Justiției nu este doar una tehnică, de infrastructură. Ea pune în discuție principii de drept clădite din cele mai vechi timpuri, principii a căror consacrare există la nivel constituțional, al codurilor de procedură civilă și penală. Or, în acest context, legea va trebui sa găsească un echilibru între aceste principii și ceea ce oferă sistemul digital.

Ați avut/veți avea consultări în cadrul CSM pe această temă?

Am început, deja, multiple dialoguri și nu doar cu CSM. Dar e doar un început de drum, trebuie să recunoaștem.

Digitalizarea unui sistem nu se face doar cumpărând tablete peste noapte sau modificând 2-3 articole de procedură, fără să le integrezi într-o strategie coerentă pe termen lung.

Dacă vom proceda cu grabă, ne vom trezi peste ani că elemente ale sistemului judiciar digital nu comunică între ele, că ai aruncat banii pe fereastră.

Am documentat în lunile precedente aspectele tehnice ale digitalizării unui sistem, inclusiv stând de vorbă cu specialiști din domeniul public și privat.

Am înțeles că sunt etape ale digitalizării, în primul rând, trebuie să auditezi infrastructura logistică pe întreg sistemul, apoi să elaborezi un concept de replicare a circulației informației ”pe hârtie” în circuite digitale și niveluri de acces, să elaborezi conceptul sistemului digital aplicabil, să inventariezi numărul de semnături electronice necesare, să completezi infrastructura ”hard” necesară în funcție de cele de mai sus, și, evident, să elaborezi și să implementezi softurile necesare.

După toate aceste etape poți spune că lucrezi ”digital” la scara sistemului. Și, esențial, să construiești sistemul astfel încât să fie compatibil cu ”cloudul” digital guvernamental, în care se vor lega toate aceste sub-sisteme digitale din sectorul public. ”Cloudul” guvernamental este, va fi ”piatra unghiulară” a sistemului digital public.

Cum putem beneficia de experiența altor state, de ex. SUA?

Studiind cum au procedat la ei acasă, nu numai în SUA, dar și în alte democrații în care sistemul judiciar a trecut la digitalizare.

Am avut discuții în sensul de a avea acces și dialog cu experți de la ei, acces la experiența lor, acces gratuit. Au fost speculate aceste discuții, într-un mod ridicol. Până la achiziții de ”hard” și ”soft” e cale lungă, deocamdată suntem în faza de a concepe un proces structurat.

Repet, pornind un sistem de videoconferință sau cumpărând tablete nu înseamnă că te-ai digitalizat. La urma urmei, nu trebuie să ”inventăm roata”, ci să înțelegem cum să o construim la noi acasă.

Domeniul privat de la noi are de asemenea experiențe de succes și expertize. Le-am consultat pe multe dintre ele.

De altfel, discuția mea cu ambasadorul SUA despre digitalizare exact asta a vizat, interacțiunea cu experți americani … români, care dezvoltă acum soluții digitale pentru entități americane. De ce nu ar dezvolta și pentru noi sau de ce nu ar pune experiența lor la dispoziția noastră, în cadrul parteneriatului pe care îl avem?!

Am discutat cu comisarul european pe Justiție, Didier Reynders, despre digitalizare și accesul la fondurile europene în acest scop, am discuții cu ministrul Fondurilor europene, ne mișcăm, dar nu se fac lucruri bătând din palme sau prin simple declarații.

Cum putem folosi fondurile europene pentru digitalizarea Justiției?

Deja avem în derulare proiecte cu fonduri europene din care menționez „Consolidarea capacității administrative a MJ prin dezvoltarea unei platforme de gestiune a proceselor de lucru (GPL) și a aplicațiilor aferente” și „Dezvoltarea și implementarea unui sistem integrat de management strategic la nivelul sistemului judiciar – SIMS” – cu rezultatul de proiect  – „Document de analiză la nivel macro elaborat în vederea dezvoltării noului sistem electronic de management al cauzelor ECRIS.” .

La acest moment, al finalizării negocierilor privind Cadrul financiar multianual 2021-2027 la nivelul Uniunii Europene, și sistemul judiciar din România se află în fața unei noi etape – evaluarea prezentului și setarea viitorului, inclusiv cu privire la continuarea politicii în domeniul IT, prin aliniere la obiectivele politicii majore europene O Europă mai inteligentă  – transformare economică inovatoare și inteligentă.

Evoluțiile de până acum au fost dedicate atingerii obiectivului strategic de informatizare a sistemului judiciar, prin atingerea unui grad de automatizare a proceselor critice, asigurarea infrastructurii de comunicații și asigurarea securității utilizării aplicațiilor.

Viitorul aduce, cum spuneam, o nouă provocare, digitalizarea. Aceasta presupune automatizarea proceselor la un nivel superior, inclusiv prin mecanisme de inteligenta artificială, modernizarea și interconectarea aplicațiilor, regândirea unor fluxuri și, nu în ultimul rând, o altă cultură de lucru, atât  în relația cu  justițiabilul, cât și cu profesioniștii dreptului.

Politica națională trebuie racordată în continuare inițiativei European E justice, prin asocierea la marile proiecte dezvoltate în acest cadru     (ex. E-Codex, ECLI- Identificatorul european de jurisprudență).

Ministerul Justiției va continua cooperarea și parteneriatul cu instituțiile din sistem, membre în Consiliul de Management Strategic, pentru punerea în aplicare a politicii de digitalizare a sistemului judiciar post 2020 și stabilirea proiectelor ce vor asigura punerea în aplicare a acesteia, de îndată ce programele operaționale specifice corespunzătoare Cadrului Financiar Multi-anual 2021-2027 vor fi adoptate.

 

În calitate de membru al Parlamentului, Camera Deputaților, comunic următoarele:

  1. Alături de colegii mei, deputații PNL Cristina Trăilă și Gabriel Andronache, membri în Comisia Juridică a Camerei Deputaților, am elaborat și depus o propunere legislativă de modificare și completare a Legii nr.51/1991 privind securitatea națională a României, republicată (”Legea nr.51/1991”).
  1. Potrivit propunerii legislative (v.  http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck2015.proiect?idp=18809 ), Legea nr.51/1991 ar urma să fie modificată după cum urmează:

2.1. Completarea alineatului (1) al articolului 21

 Se propune completarea alin. (1) al art. 21 în sensul prevederii exprese a faptului că dispozițiile art. 143 alin. (3) și (4) din Codul de procedură penală (C.p.p.) sunt aplicabile în mod corespunzător și în cazul convorbirilor sau comunicărilor interceptate ca urmare a derulării de către organele cu atribuții în domeniul securității naționale a unor activități autorizate, convorbiri sau comunicări care au fost transmise organelor de urmărire penale. În aplicarea art. 21 alin. (1) completat potrivit prezentului proiect de lege, convorbirile, comunicările sau conversațiile interceptate ca urmare a derulării unei activități specifice culegerii de informații autorizate în condițiile Legii nr. 51/1991, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării într-un dosar penal, dacă sunt folosite ca mijloace de probă în respectivul dosar, vor fi redate de către procuror sau organul de cercetare penală într-un proces-verbal certificat pentru autenticitate de către procuror. De asemenea, convorbirile, comunicările sau conversațiile purtate într-o altă limbă decât cea română vor fi transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret, care are obligația de a păstra confidențialitatea.

Totodată, prevederile art. 146 C.p.p. referitoare la conservarea materialelor rezultate din supravegherea tehnică se vor aplica și în ipoteza reglementată de art. 21 din Legea nr. 51/1991.

2.2. Introducerea unui alineat nou, alineatul (11), la articolul 21

 Textul propus prevede faptul că verificarea legalității înregistrărilor rezultate din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, efectuate cu respectarea prevederilor Legii nr. 51/1991, dacă aceste înregistrări sunt folosite ca mijloace de probă în procesul penal, se face de judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia îi revine, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, în procedura de cameră preliminară.

Verificarea legalității înregistrărilor, a procedeului probatoriu prin care înregistrările au fost obținute se va face prin raportare la prevederile Legii nr. 51/1991, având în vedere că activitățile specifice culegerii de informații au fost autorizate prin raportare la dispozițiile art. 14 și 15 din lege, iar încheierea și mandatul se emit potrivit art. 17 din același act normativ.

2.3. Reglementarea aspectelor tranzitorii

 Având în vedere faptul că în practică pot exista cauze penale în care sunt utilizate ca mijloace de probă înregistrări rezultate din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, autorizate în condițiile Legii nr. 51/1991 și în care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, procedura în camera preliminară s-a încheiat dispunându-se începerea judecății, procedura de verificare a legalității de către judecătorul de cameră preliminară reglementată de alin. (11) al art. 21 nu se va putea aplica. Pentru aceste cauze în care judecata a început, legalitatea acestor înregistrări și a procedeelor probatorii prin care înregistrările au fost obținute se verifică de instanța învestită cu soluționarea cauzei.

Textul propus prevede expres și faptul că nelegalitatea respectivelor înregistrări și a procedeelor probatorii poate fi invocată până la primul termen de judecată cu procedura completă după intrarea în vigoare a prezentei legi, dacă încălcările nu sunt sancționate cu nulitatea absolută.

  1. Propunerea legislativă a fost formulată în vederea punerii în acord a legislației cu normele constituționale constatate a fi încălcate prin Decizia Curții Constituționale nr.55/2020 și are în vedere următoarele considerente:

3.1. Decizia nr. 55/2020 este o decizie interpretativă – instanța de contencios constituțional nu a constatat neconstituţionalitatea pură şi simplă a prevederilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală, ci a stabilit care este singura interpretare care respectă prevederile Constituției, și anume că înregistrările rezultate din efectuarea activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, nu pot constitui mijloace de probă în temeiul art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală întrucât legea nu reglementează o procedură de contestare a legalității acestora.

Fiind vorba de o decizie interpretativă referitoare la dispoziții din Codul de procedură penală, care stabilește unicul înțeles constituțional al prevederilor legale avute în vedere de decizie, nu se impune o intervenție legislativă asupra Codului de procedură penală.

3.2. Din considerentele Deciziei nr. 55/2020 se reține că înregistrărilor rezultate din activitățile specifice culegerii de informații autorizate potrivit Legii nr. 51/1991 li se poate conferi calitatea de mijloc de probă în procesul penal, cu condiția ca prin lege să fie reglementată o procedură clară și adecvată, care să permită verificarea efectivă a legalității lor, atât a mijlocului de probă (înregistrările în cauză), cât și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute.

Prin urmare, o intervenție legislativă pentru a reglementa procedura de verificare a legalității acestor înregistrări și procedeelor probatorii prin care acestea au fost obținute trebuie operată asupra Legii nr. 51/1991, care în prezent reglementează în art. 14 – 19 procedura de autorizare a activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, iar în art. 21 obligația de transmitere către organele de urmărire penală, potrivit art. 61 din Codul de procedură penală, a datelor și informațiilor de interes pentru securitatea națională, rezultate din activitățile autorizate, dacă indică pregătirea sau săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, împreună cu convorbirile și comunicările interceptate, sau, după caz, de  imaginile înregistrate în cadrul acestor activități, care sunt însoţite de conţinutul digital original al acestora.

3.3. Necesitatea unei intervenții legislative asupra Legii nr. 51/1991 este necesară pentru a asigura, în acord cu principiile tehnicii legislative, o reglementare unitară în domeniu. În acest sens sunt de menționat cele reținute în considentul nr. 58 al Deciziei nr. 55/2020 a Curții Constituționale:

„(…) (Curtea-n.n) prin Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, precitată, a constatat că normele legale care privesc procesul penal trebuie să fie clare, precise şi previzibile, ceea ce presupune, printre altele, şi obligaţia legiuitorului de a reglementa un cadru normativ coerent în care normele edictate să se completeze şi să se dezvolte reciproc într-un mod armonios, fără a crea antinomii între actul normativ care constituie sediul general al materiei[1] şi cele care reglementează aspecte particulare sau speciale ale acesteia. Prin urmare, aceste din urmă acte normative[2] trebuie să se coroboreze cu Codul de procedură penală, să se integreze în mod organic în concepţia de ansamblu a acestuia şi să detalieze prevederile procedural penale”. Așadar, într-o succesiune logică, reglementarea procedurii de verificare a legalității înregistrărilor rezultate din activitățile specifice culegerii de informații autorizate potrivit Legii nr. 51/1991 și a procedeelor probatorii prin care acestea au fost obținute trebuie să se regăsească în cuprinsul  Legii nr. 51/1991.

3.4. De asemenea, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale (spre exemplu, Decizia nr.415/2010), ”(…) dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie disting – cu privire la obligaţia de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei – între competenţa Parlamentului, pentru dispoziţiile din legi, pe de-o parte, şi cea a Guvernului, pentru dispoziţiile din ordonanţe ale acestuia, pe de altă parte”.

  1. Pentru motivele anterior expuse și având în vedere și faptul că este vorba de un act normativ (Legea nr. 51/1991) cu privire la care Ministerul Justiției nu a avut calitatea de inițiator, soluția optimă, inclusiv din perspectiva duratei procedurii legislative, o reprezintă inițierea proiectului prin intermediul unei propuneri legislative parlamentare care să fie dezbătută în procedură de urgență.

 [1] În cazul de față este vorba de Codul de procedură penală care reglementează modul de dispunere a supravegherii tehnice care poate consta în interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă  din care pot rezulta înregistrări care pot fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal – reglementarea cuprinde  inclusiv procedura de contestare a legalităţii acestor mijloace de probă, precum şi criteriile ce trebuie avute în vedere de judecătorul de cameră preliminară în cadrul acestui demers judiciar

[2] Este vorba de Legea nr. 51/1991 care reglementează activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, activități care pot consta în interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor electronice, efectuate sub orice formă, din care pot rezulta înregistrări, dar fără a reglementa, de lege lata, nici procedura de contestare a legalităţii acestei activități și nici criteriile ce ar trebui avute în vedere de judecătorul care va face, în condițiile legii, verificarea legalității.

Am participat miercuri, 22 iulie 2020, la deschiderea webinar-ului „Aplicații pe surse deschise: convergența investigării infracțiunilor cu privire la proprietatea intelectuală, crima organizată, trafic de persoane și sisteme informatice.

Evenimentul a fost organizat de Ambasada Statelor Unite la București, în colaborare cu Programul în Domeniul Criminalității Informatice și Proprietății Intelectuale (ICHIP) din cadrul Departamentului de Justiție al Statelor Unite, Departamentul de Stat al SUA, Interpol și IP Crime Investigators College.

În cuvântul său de deschidere, Ambasadorul Statelor Unite ale Americii la București, Adrian Zuckerman, a declarat că Statele Unite sprijină, cu toate resursele disponibile, lupta Ministerului Justiției împotriva infracționalității și că Statele Unite și România „luptă umăr la umăr pentru combaterea crimei organizate și pentru a se asigura că infractorii nu vor scăpa de rigorile legii”.

La rândul meu, am subliniat:

În lunile precedente, în colaborare cu Ambasada SUA, am desfășurat un program intens de pregătire a procurorilor, polițiștilor și altor categorii de experți în materia combaterii spălării banilor, crimei organizate, traficului de persoane, criminalității informatice, dar și a recuperării bunurilor provenite din infracțiuni și a asistenței victimelor traficului de persoane. Aș dori să mulțumesc tuturor participanților și instituțiilor care au cooperat în organizare, partenerilor noștri americani și să îmi exprim încrederea că acest program a contribuit efectiv la mai buna pregătire a procurorilor, polițiștilor și experților noștri, cu rezultate benefice în perspectivă pentru cetățeni. Eficiența combaterii infracțiunilor stă în buna pregătire profesională și în cooperarea interinstituțională internă și internațională. Am creat pe parcursul lunilor precedente un front instituțional împotriva crimei organizate. Începe să dea rezultate. Încep să cadă clanuri de interlopi. Se va continua până la capăt. În materie de justiție, trebuie să ai răbdare, până când proceduri și operațiuni sunt duse până la capăt. E valabil în orice materie, în orice dosar, răbdare, până când procedurile ajung la final”

La lucrări, au participat și Gabriela Scutea, Procurorul General al României, și Bruce Swartz, Asistentul adjunct al Procurorului-Șef al Statelor Unite.

Elemente de context

Acesta este cel de-al 17-lea webinar organizat în parteneriat cu Ambasada Statelor Unite. Dintre cele precedente, menționez: Cursul de analiză a declarațiilor (Statement Analysis Training), cel dedicat Infracțiunilor contra proprietății intelectuale și criminalitatea cibernetică în timpul Pandemiei Covid-19 sau a modalităților de Investigarea atacurilor de tip Ransomware în timpul Pandemiei Covid-19.

Consiliul Justiție și Afaceri Interne (JAI) a dezbătut astăzi, 6 iulie a.c., chestiuni privind adaptarea legislației pe durata pandemiei, dezinformarea și discursul bazat pe ură (hate speech).

Intervențiile miniștrilor europeni au arătat că problemele României nu sunt diferite de problemele celorlalte state membre din punctul de vedere al agendei de astăzi.

Ministrul Justiției, Cătălin Predoiu, a susținut un discurs în care s-au regăsit și următoarele idei:

1. Pandemia și nevoia măsurilor de protecție sanitară au creat o tensiune între categorii de drepturi și libertăți fundamentale, pe de o parte, dreptul la viață și sănătate, pe de alta, dreptul la liberă circulație, libertatea economică etc.
2. Sistemele de drept europene nu au fost pregătite pentru un astfel de context. Suntem în fața unui proces de „learning by doing”. Fiecare țară a întâmpinat dificultăți și și-a adaptat măsurile în funcție de contextul sanitar și configurația legislației.
3. Cadrul normativ adresat unor astfel de situații se impune modernizat și adaptat în funcție de o analiză atentă a ceea ce s-a întâmplat în teren, performanța și capacitatea instituțiilor.
4. Sistemul Judiciar a funcționat fără sincope, în temeiul unui set de reguli speciale adoptate inclusiv la nivel de CSM. În această perioadă, am avut o permanentă și bună comunicare cu CSM și Ministerul Public.
5. Una din marile lecții ale acestei perioade pentru magistrați, avocați și justițiabili este avantajul imens al folosirii tehnologiei, care oferă resurse multiple pentru eficientizarea activității judiciare. Digitalizarea justiției este la început de drum și Ministerul Justiției intenționează să continue pe acest drum pe termen lung.

Astăzi, în prima duminică a lunii iulie, conform tradiției, sarbătorim Ziua Justiției!

Este o zi consacrată celor care slujesc, prin profesie și vocație, adevărul și dreptatea.

Despre Justiția noastră astăzi se impun a fi discutate și dezbătute multe, am subliniat acest lucru într-o recentă intervenție publică, acum câteva zile. Cu certitudine, lunile care urmează vor aduce necesara dezbatere publică, prealabilă oricărei decizii, în legătură cu toate aceste probleme și provocări ale Justiției noastre.

E o dezbatere necesară, pentru că anul 2021 va fi, inevitabil, un an de început al unor mari prefaceri în Justiție, care se vor întinde pe parcursul câtorva ani. Inevitabilele evoluții se vor impune ca o consecință a marilor schimbări care vor opera la nivel societal, economic, tehnologic, psihologic.

Este deja un truism că noile tehnologii au pregătit și impun inexorabil aceste schimbări, criza Covid-19 le-a accelerat pe multe dintre ele.

Istoria se accelerează pe zi ce trece și mersul rapid al lucrurilor va impune trecerea de la structuri administrative, economice sau de afaceri birocratice, rigide, „tribalizate”, funcționând greoi, la unele flexibile, dinamice, rapide, „fluide” și transparente în privința circulației informației și luării deciziei.

Aceste transformări vor produce inevitabil schimbări în managementul sistemelor judiciare, ale instanțelor și parchetelor.

Pentru aceste schimbări, cu toții trebuie să fim pregătiți să înlocuim paradigmele gândite acum 10-15 ani, cu cele care vor opera în următorii 10-15 ani.

Sistemele judiciare din toată lumea vor fi prinse în aceste schimbări și vor fi chemate să facă față unor noi provocări, iar pentru aceasta vor trebui să își adapteze instrumentele, fie că vorbim de structurile de organizare și regulamente interne, fie că vorbim de procedurile după care se desfășoară actul de justiție.

Justiția noastră nu se poate sustrage unui astfel de fenomen, pentru că este obiectiv implacabil.

Provocările pentru noi sunt duble, pentru că există rămâneri în urmă în probleme esențiale, caracteristice etapei post aderare pe care o încheiem, de la dotări logistice improprii actului de justiție, până la legislație și mentalități. „Învârtirea” în același cerc al problemelor și al acțiunilor sterile, al mizelor mici, caracteristice ultimilor ani, nu e o opțiune care să reziste presiunii sociale, care va cere un act de justiție în acord cu noile ritmuri și standarde de eficiență care se vor impune în societatea globală din care facem parte.

Cum problemele sunt acute, provocările vor fi revoluționare și așteptările sociale pe măsură, soluțiile nu pot fi decât curajoase pe toate planurile: dotările logistice, tehnologizare – digitalizare – inteligență artificială, statutul judecătorilor și procurorilor, al grefierilor, organizarea judiciară, conducerea sistemului, pregătirea profesională, administrarea bugetelor, procedurile actului de justiție șamd.

Sunt șantiere care vor fi obiectiv impuse atât de starea de lucruri prezentă, cât și de prefacerile societale care se întrevăd la orizont. A refuza responsabilitatea pășirii conștiente și organizate în viitorul post-modern al Justiției nu e o opțiune realistă.

Până atunci, să mulțumim tuturor celor care încearcă, în fiecare zi, să aducă un strop de dreptate în viețile concetățenilor noștri, justițiabililor, de care magistrații noștri nu trebuie să uite nicio clipă.

Tuturor, judecători, procurori, grefieri, arhivari, personal de specialitate din instanțe și parchete, polițiști de penitenciare, personal din serviciul de probațiune, personal de specialitate juridică asimilat magistraților, angajați ai Ministerului Justiției și instituțiilor subordonate, avocaților, notarilor, executorilor judecătorești, tuturor celor care, direct sau indirect, contribuie cu expertiza și activitatea lor la bunul mers al Justiției, le transmit cele mai bune gânduri, sănătate și împliniri profesionale!

La mulți ani Justiției române!

(intervenție la webinarul „Justiția azi-între probleme vechi și provocări noi”, organizat de Revista Română de Drept Privat-1 iulie 2020)*

Bună ziua,

Vă mulțumesc pentru invitație și onoarea de a deschide această conferință online având o temă atât de generoasă! Exprim aceste gânduri, care se doresc nu numai o contribuție modestă la o dezbatere provocatoare, ci și un mesaj către magistrații noștri cu ocazia Zilei Justiției.

Salut distinșii participanți, cu toții nume de referință în peisajul juridic și judiciar românesc.

Mă voi referi, în continuare, la tema conferinței, probleme vechi și provocări noi pentru justiție, termen pe care, în sensul acestor scurte note, îlvoi folosi mai degrabă cu sensul de sistem judiciar, fără să uit nicio clipă că Justiția, în sensul ei cel mai nobil, înseamnă, după cum spunea Benjamin Israeli, adevărul în acțiune, sau, cum spunea Cicero, coroana glorioasă a virtuții.

Cum bine sugerează titlul conferinței, unele probleme de astăzi ale Justiției sunt în același timp și istorice, cronicizate, sau își au rădăcinile în trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat al Justiției noastre și… ale vieții noastre social-politice.

Poate că multe din aceste probleme nu s-ar fi făcut simțite dacă în justiția noastră post decembristă, deci în sistemul judiciar de după anul 1990, nu s-ar fi început cu proclamarea inamovibilității, ci prealabil acesteia cu proclamarea unei „lustrații” în justiție, în sensul că toți cei care, în 1989, făceau parte simultan atât din justiție în sens larg (judecători, procurori), cât și din Securitate ar fi trebuit să fie „invitați” prin lege să părăsească justiția, opriți să pășească în „Canaanul Justiției”, adică în justiția democratică și independentă organizată după anul 1990.

Exista în anii 1990 un slogan politic la modă, deși fără prea mare efect electoral atunci, „cine a stat 5 ani la ruși, nu poate gândi ca Bush”, un slogan care spunea colocvial, ca orice slogan politic, faptul că nu poți construi democrație liberală cu politicieni educați în autoritarism de tip bolșevic. Totuși, noi, ca națiune, nu am intuit la timp efectul acestei contradicții și am trecut peste ea prin vot, dar rezultatul s-a văzut în dificultatea cu care am luat startul către o lume a valorilor europene și euroatlantice. Aceste întârzieri se decontează și astăzi, dau doar două exemple: persistența Mecanismului de Cooperare și Verificare și absența din Spațiul Schengen.

Prin urmare, ca și în organizarea politico-administrativă, și în justiție ne-am încumetat la o organizare judiciară bazată (corect) pe inamovibilitatea și independența judecătorului, dar fără o „periere” prealabilă a aparatului judiciar. Faptul e consumat, pensionările au rezolvat problema, însă nu la timp.

Dar câte oare, din vechile probleme ale democrației și justiției noastre nu își au cauza în această eroare comisă din superficialitate, comoditate, complicitate sau constrângeri geopolitice?!

Pe acest fond, marile câștiguri ale Justiției din anii 1990, inamovibilitatea, organizarea judecătorească, noul statut de independență al magistratului, inclusiv ameliorarea condiției financiare a acestuia, toate roadele muncii miniștrilor de Justiție din anii 1990 nu s-au tradus automat și rapid într-un salt spectaculos de calitate în actul de justiție.

Decada 2000-2010 a Justiției noastre a fost temporal aproape egal împărțită în două etape, contradictorii însă din punct de vedere factual.

Decada a început de fapt în anul 1999, odată cu lansarea în dezbatere publică a primelor proiecte de noi coduri, redactate sub „bagheta” ministrului Stoica, sprijinit de un colectiv de tineri juriști talentați, coordonați de profesorul Marian Nicolae, mulți dintre ei fiind și astăzi în Ministerul Justiției piese de bază în aparatul de elaborare a legilor.

Anii 2000-2004 au marcat inițial apogeul autoritarismului ministerial asupra justiției, mai apoi finalul epocii „ministerului atotputernic” și trecerea, prin legile din 2004, la organizarea justiției după model comunitar european, modelul autoguvernării justiției prin Consiliul Superior al Magistraturii, pe scurt, CSM. Legile justiției au fost consecința directă a negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, adoptate în mandatul ministrului Diaconescu, în procesul de pre-aderare. Această metamorfoză formală a avut trei direcții dominante.

Prima a constat în apariția în peisajul judiciar a unui CSM potențat de puteri și atribuții și a reprezentat, aproape simbolic, predarea modelului comunizant și estic de organizarea a justiției către modelul comunitar și european. Responsabilitatea principală a bunului mers al justiției a trecut însă, din acel moment, în principal pe umerii CSM și a corpului de magistrați și tot acolo se află și astăzi, după cum, o spun fără gânduri nerostite, tot acolo trebuie să rămână. Am încă încredere! Fie și pentru că nu există alternativă rațională la acest model. Perfecționări însă, cred că se impun, după cum voi provoca în continuare.

A doua direcție a constituit-o apariția „anticorupției” ca un concept de sine stătător circumscris justiției și ca realitate instituțională prin înființarea, pe modelul Fiscalia General (Spania), Parchetului Național Anticorupție, actuala Direcție Națională Anticorupție. Această creație, tot rodul negocierilor de pre-aderare la Uniunea Europeană, a reprezentat, aproape ironic, parafrazând pe Lenin, cu scuzele de rigoare, funia de spânzurătoare pe care partea coruptă a clasei politice și-a vândut-o sieși, în încercarea de a convinge vestul de bunele sale intenții. Nu se știa pe atunci că anticorupția nu crede în lacrimi, nici măcar în lacrimi de președinți. După cum nici „anticorupția” nu bănuia, după 2007, anul aderării, capacitatea inepuizabilă a celor corupți de a se sustrage din „lațul” legii, a se vedea devastarea produsă în legile justiției și codurile penale din anii 2017-2019.

A treia direcție a constituit-o Mecanismul de Cooperare și Verificare, expresia directă a „pariului” pe care Uniunea Europeană l-a făcut pentru România: investim energie, expertiză, bani și măsuri în justiție, iar aceasta va schimba în bine la față societatea românească și va consolida democrația liberală. Sau, formula mai scurtă a pariului: justiția va consolida democrația, democrație prin drept.

Miza istorică a acestui proces ar fi fost și continuă să fie întronarea valorilor liberale și democratice, europene, în întreaga societate românească și cimentarea integrării noastre în Occident. Sau, mai scurt: demnitate, dreptate, prosperitate.

Au urmat ani de tensiuni, încercări, progrese, erori, reușite, dar și recent (2017-2019) de mari dezastre legislative și instituționale auto-provocate, care au arătat că drumul găsit cu multă trudă (doar la un pas de ridicarea MCV în 2012) a fost fragil și pe alocuri reversibil.

Cert este că astăzi ne aflăm, cum bine spune tema conferinței, atât în fața unor probleme vechi, cât și a unor provocări noi.

Quo vadis Justiția?

Un vechi proverb indian spune că prezicerile sunt dificile, mai ales cele despre viitor.

Cred că suntem într-un punct în care, înainte de a ne pune problema unor acțiuni, e înțelept să căutăm cele mai bune întrebări la care să reflectăm. Am să formulez doar câteva dintre cele pe care mi le pun, ca ministru.

Cum rezolvăm diferențele de perspective asupra problemelor justiției care se manifestă chiar în sânul justiției însăși? Avem un CSM divizat cu precizie și paritate aproape perfectă pe falia tuturor problemelor esențiale. Ce ironie, ca tocmai votul ministerial să fie chemat  să strice această paritate și să poată debloca uneori decizii ale CSM care nu mai suportă amânare, de multe ori fiind de ales răul cel mai mic!… Avem, de asemenea, câteva asociații ale magistraților echitabil împărțite, la rândul lor, de-o parte și de alta a aceleiași falii.

Cum prioritizăm problemele justiției noastre, cele care sunt indicate în MCV, sau cele care nu sunt cuprinse în acesta, deși sunt la fel de importante? Le putem aborda pe toate simultan?

Dacă în 2012 am fost la un pas de ridicarea MCV, cât de repede putem să fim din nou în același punct? Cum procedăm dacă Bulgaria își vede ridicat MCV înaintea noastră, nu pentru că ar îndeplini riguros obiectivele, ci în urma unor negocieri politice? Cerem să nu fim decuplați, așa cum au cerut bulgarii în 2012, când noi am fost la un pas de ridicarea MCV?

Ce șanse are ministerul să facă trecute prin Parlament reformele necesare în lunile care urmează? Votul de ieri al Camerei Deputaților privind desființarea SIIJ este un indicator valabil pentru orice reforme sau e un caz special?

Dacă vorbim de forme, punem problema refacerii legilor justiției stricate în multe locuri de o majoritate interesată în acest scop prin modificările din 2017-2019, care au făcut mai mult rău decât bine, sau ne încumetăm la facerea unor noi legi ale justiției, în linie perfectă cu standardele și valorile europene, dar și ținând cont de toate învățămintele pe care trebuie să le tragem din erorile anterioare?

Dacă vorbim de arhitectură instituțională, avem curajul să recunoaștem că astăzi funcționează practic trei „ministere” ale justiției, cel cu acest nume, Ministerul Public și CSM, trei instituții care se ocupă de bunul mers al justiției, trei instituții care își împart puteri, atribuții, bugete și sunt echipate cumulat cu aproape 1.000 de oameni, cu cheltuielile și logistica aferente, având rezultate de care cetățenii încă se plâng?!

Aproximativ 1.000 de oameni în cele „trei ministere”, 15-20 de responsabili de vârf, toți cu statut de demnitari, chiar și membrii magistrați ai CSM (sic!), care se ocupă de gestionarea muncii a aproximativ 6.936 de oameni (judecători și procurori)…  Nu e cam mult la vârf?! În economie, o companie cu 5-10.000 de  angajați are un consiliu de conducere format din nu mai mult de 5-10 oameni… Sigur, nu comparăm mere cu pere, dar știința și practica managementului ne învață lucruri interesante.

Nu „vorbește” prin ea însăși această coincidență aproximativă între numărul posturilor vacante din sistem (cca 1.000 de magistrați) și al celor care se ocupă de funcționarea sistemului?

Este momentul să discutăm despre o debirocratizare a arhitecturii de conducere a sistemului judiciar și să transferăm în jos, la firul ierbii, ceva mai multă putere de decizie, inclusiv prin regândirea duratei mandatelor de conducere?! Ca să nu mai spunem că birocratizarea aduce cu sine în mod natural decuplarea de problemele și soluțiile reale, dar și lipsa de legitimitate și de autoritate, ori, e nevoie de autoritate, pentru a impune rigoare, disciplină, profesionalism… Aceste flori rare nu cresc de la sine, precum floarea de colț, ci se cultivă și se apără de către lideri luminați și dedicați, la fiecare nivel, nu numai sus. Ei trebuie să aibă însă și puteri. Mă refer, desigur, la președinții de instanțe.

Continuând despre arhitectura sistemului, cea mai grea piesă este și trebuie să rămână CSM.

Dar vorbim de un CSM structurat corect ca sarcini sau unul care nu-și poate depăși limitele din cauza propriului mod de organizare?

Un CSM cu activitate permanentă sau periodică, cum e în Olanda și alte țări europene, unde funcționează eficient, de exemplu?

Un CSM care e tentat adesea să conducă operativ indirect Ministerul Public, prin exercitarea cu apetit a atribuțiilor (legale, ce-i drept!) conferite în mandatul ministrului Toader secției de procurori sau un CSM care se limitează la a fi garantul independenței justiției, așa cum spune expres Constituția, care nu plasează Ministerul Public sub autoritatea CSM?

Mai multă sau mai puțină independență operațională managerială a președinților de instanțe în raport de CSM? Mai multă sau mai puțină stabilitate a membrilor CSM în raport de spectrul revocării din funcție?

Mai multă sau mai puțină independență operațională managerială a președinților de instanțe în raport de colegiile de conducere ale acestora? Până unde pot aceste colegii de conducere să blocheze reformele președinților de instanțe?

Bugetele justiției toate la CSM? Cu ce expertiză, cu ce organizare, cu ce garanții de „bună execuție”? Garanții pentru cetățeni, desigur, pentru că e vorba de banii lor.

Și pentru că veni vorba de cetățeni, continuăm să ne facem că nu auzim strigătul după o reală răspundere a magistraților, deopotrivă disciplinară și materială? Rămânem cu „reforma” penibilă operată în 2017-2019, care face din Ministerul de Finanțe o „primadonă” fără voce în acest concert și, în fapt, cu un iluzoriu sistem de răspundere? Lăsăm Inspecția Judiciară să joace în continuare piese de culise, la o simplă tastă pe telefonul președintelui CSM, oricare ar fi el, sau o regândim în cheia unei adevărate independențe față de CSM, bineînțeles și față de Ministerul Justiției?

În final, cum ne vom înțelege cu toții ca să găsim cele mai bune rezolvări ale celor de mai sus, dacă nu respectându-ne mai mult și având mai multă încredere unii în ceilalți?

Opresc aici șirul întrebărilor-teme de reflecție, sunt doar câteva, cum spuneam.

În loc de concluzie, anunț doar că aceste întrebări, precum și altele, vor fi lansate de către Ministerul Justiției în curând în dezbatere publică, însoțite de propriile sale soluții propuse și trebuie sa își primească răspunsul prin legile justiției, corpul de magistrați fiind invitat să își spună punctul de vedere asupra lor, în concordanță cu responsabilitatea pe care o are și în acord cu modul de legiferare european, modern, democratic, după consultarea prealabilă a celor care urmează să aplice legea.

Odată cu lansarea întrebărilor de mai sus, doresc să fac și o urare nu numai tradițională, dar și plină de speranță și prietenie, cu ocazia Zilei Justiției: La mulți ani justiției independente din România, cu cele mai bune gânduri pentru toți cei care o servesc!

Vă mulțumesc!

(*) Din motive tehnice, intervenția a fost doar parțial susținută în cadrul conferinței. Din respect pentru audiență, participanți și organizatori, în conformitate cu angajamentul asumat în conferință de către ministrul justiției, Ministerul Justiției publică întreg conținutul discursului.

Suntem într-un moment în care lucrurile trebuie spuse pe nume și acționat în consecință. Traficul de persoane și crima organizată au ajuns la un nivel intolerabil în țara noastră și noi suntem aici pentru a reacționa în fața acestui fenomen.

Așa cum constată și raportul Departamentului de Stat, anul trecut, traficul de persoane s-a intensificat, formele în care s-a desfășurat s-au diversificat și aceasta s-a datorat și unei anumite impunități pe care crima organizată a simțit-o, a speculat-o, a valorificat-o. Cu alte cuvinte, această situație are un responsabil precis: fostul guvern PSD.

Dacă lucrurile au ajuns în acest punct intolerabil este pentru că cei care au condus la vremea respectivă Ministerul de Interne-Carmen Dan, Camera Deputaților- Liviu Dragnea, Ministerul Justiției-Florin Iordache nu au luat măsuri la timp, s-au făcut că nu văd acest fenomen, au distrus legislația care întărea justiția, au paralizat capacitatea de anchetă a parchetelor, au descurajat acțiunea polițiștilor, au transmis un semnal clar interlopilor, că-și pot face de cap.

Cert este că rezultatul se vede clar în raportul Departamentului de Stat și este punctul de la care pornim. Nu este o analiză a guvernului României, este o analiză independentă, obiectivă, făcută de un alt guvern care are expertiză pe acest subiect oriunde în lume.

Dar nu era nevoie de raportul Departamentului de Stat pentru ca noi să cunoaștem situația. Constatăm că siguranța cetățeanului a slăbit în guvernarea PSD. Intenția noastră este să o consolidăm, să o recuperăm și să facem uitat acest fenomen care este traficul de persoane, crima organizată și, de aceea, ne-am organizat și noi la rândul nostru. Vom acționa atât pe zona de combatere, unde am cea mai mare încredere în polițiști, în colegul meu, domnul ministru de Interne, Marcel Vela, am cea mai mare încredere în acțiunea profesionistă a procurorilor, doamna Procuror General și procurorul-șef DIICOT.

Le cer în continuare să prioritizeze lupta cu crima organizată, traficul de persoane și am cea mai mare încredere și speranță, în același timp, în judecăți prompte, rapide și drepte, bazate pe probe care să trimită pe fiecare acolo unde-i este locul.

În același timp, ne vom concentra atenția și pe partea de prevenție, cum spunea și dna Procuror General. Este important să începem o educație în școli, să explicăm cum funcționează acest flagel, cum s-a dezvoltat, care-i sunt metodele, să explicăm copiilor, adolescenților pericolele care-i pândesc și să-i învățăm să se ferească și singuri, să coopereze cu organele de aplicare a legii, atunci când este cazul, să semnaleze școlii, părinților ori de câte ori acești nemernici îi abordează și-i tentează cu tot felul de lucruri astfel încât să le cadă în plasă.

Mai departe, trebuie acționat și pe partea de protecție a victimelor. Și aici a fost o muncă neglijată. Sunt ong-uri, societăți private care s-au ocupat de protecția victimelor și care au expertiză considerabilă, pe care pot să o utilizeze. Sunt convins că se va lega o colaborare strânsă sub tutela ministerului de Interne.

În fine, o a treia dimensiune, pe care a invocat-o dl ambasador Zuckerman, este cooperarea internațională. Crima organizată și traficul de persoane au o dimensiune transnațională. Acțiunea noastră va fi transnațională, grație parteneriatului pe care îl avem cu Statele Unite în această zonă a aplicării legii și, cum spunea ambasadorul, ei vor fi urmăriți oriunde în lume, unde nu putem ajunge noi, ajung dânșii, important este să integrăm aceste raporturi și, la capătul drumului, nu peste mult timp, să ne întâlnim din nou aici și să demonstrăm cine a fost mai tare, cine a fost mai organizat, cine a fost mai hotărât în această luptă.

Este o luptă între noi, care vrem să aplicăm legea și să protejăm cetățenii, și ei, care încalcă legea, și-și bat joc de cetățeni. Sunt convins că, în această luptă, noi vom avea de partea noastră cetățenii.

Vă mulțumesc foarte mult!

Stimați colegi,

Cu ocazia „Zilei Avocatului Român”, doresc să felicit conducerea UNBR și a tuturor Barourilor din țară, pe toți membrii profesiei, dar și pe cei care îi ajută pe avocați în activitatea lor profesională zilnică, de la asistenți, la translatori și specialiști de suport care lucrează în formele de practică profesională, pentru activitatea profesională nobilă și esențială pentru realizarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor și înfăptuirea actului de dreptate.

Într-un moment aniversar, înainte de a prospecta viitorul, gândurile noastre se îndreaptă firesc, fie doar și pentru câteva momente, în primul rând către înaintași, către avocații care au creat profesia, au păstrat-o și i-au făcut treptat loc în spațiul socio-profesional românesc, care au asigurat salvgardarea independenței ei în anii totalitarismului de toate tipurile și au dezvoltat-o treptat după 1990, au servit drept maeștri și modele din generație în generație, consolidând prin profesie ideea de drept și de dreptate pentru fiecare. Le adresăm un gând de mulțumire și de recunoștință!

Ministerul Justiției a fost și rămâne deschis cooperării cu profesia de avocat, pornind de la un principiu fundamental pe care îl va respecta cu strictețe: independența profesiei de avocat.

Colaborarea dintre Ministerul Justiției și profesia de avocat a fost testată în aceste luni de restricții impuse de starea de urgență și de alertă, timp în care și-a dovedit eficiența.

Împreună am căutat și, de cele mai multe ori, am găsit cele mai bune soluții. Atât pentru minister, cât și pentru profesia de avocat a fost o perioadă de rezolvări punctuale și, din mers, a unor provocări inedite și neașteptate, apărute în contextul judiciar dictat de contextul sanitar.

Sunt optimist în ceea ce privește această colaborare între minister și profesia de avocat și în perspectiva unui efort de construcție structurat, care să însemne simultan modernizarea justiției și a avocaturii, rezolvarea provocărilor aduse de impactul noilor tehnologii, diversificarea dreptului, calitatea uneori precară a reglementărilor, dar și jurisprudența neunitară, accesul la justiție și un serviciu public judiciar, dar și un serviciu privat avocațial, de înaltă calitate. Este binecunoscut un adevăr care traversează istoria avocaturii și a justiției, ca să fie judecători buni, e nevoie de avocați buni.

Viitorul avocatului român, care este deopotrivă un avocat european, va depinde de măsura în care reprezentanții profesiei vor aborda cu curaj și creativitate provocările cu care se confruntă profesia, cele care vin din interiorul profesiei, dar și multe dintre ele venite din exteriorul acesteia.

În ceea ce privește provocările externe profesiei, multe dintre ele sunt provocări și la adresa actului de justiție și, în consecință, trebuie abordate atât de Executiv, cât și de Justiție, ca sistem și putere în stat.

Profesia de avocat continuă să fie „parazitată” de forme de practică nelegală sau de concurență neloială din partea unor entități pur comerciale, aflate în afara standardelor impuse avocatului. Din păcate, sistemul de aplicare a legii nu a reușit să facă dispărut acest fenomen periculos, nu numai pentru profesia de avocat, ci și pentru interesele cetățenilor și bunul mers al justiției. Am semnalat în trecut Ministerului Public, în mod repetat, și o mai semnalez odată: practica nelegală a avocaturii este, în opinia Ministerului Justiției, un atentat la drepturile și libertățile cetățenilor și o amenințare la bunul mers al Justiției. Persistența acestui fenomen este nefastă pentru interesul public și un semn de slăbiciune a justiției. Permanentizarea lui creează falsa percepție a unei complicități a statului cu forme de practică nelegale și exemplul se poate propaga cu consecințe dezastruoase în varii arii profesionale. E de neconceput ca mâine să constatăm cum falși medici, arhitecți sau profesori parazitează profesii legal organizate, așa cum, de ani de zile, falși avocați parazitează profesia de avocat. De aceea, se impune o reacție mai profesională și mai consecventă la adresa acestui fenomen aflat în contradicție cu legile țării și ale Europei.

Condițiile logistice precare de desfășurare a actului de justiție din unele instanțe și parchete afectează implicit actul profesional avocațial. Ministerul Justiției este conștient de această stare de lucruri și consecințele sale și va face din ameliorarea bazelor logistice ale desfășurării actului de justiție o prioritate, chiar și în condițiile de constrângeri economice pe care le traversăm. Pentru Guvern, Justiția trebuie să rămână o prioritate, nu numai prin prisma MCV, ci și din perspectiva condițiilor materiale și tehnologice ale organizării actului de justiție.

Sunt doar câteva dintre problemele pe care, în perspectiva următorilor ani, atât Ministerul Justiției, cât și profesia de avocat le au de rezolvat, iar multe rezolvări trebuie căutate împreună, în dialog și cooperare, în cadrul competențelor legale ale fiecărei instituții.

În sfârșit, dar nu în ultimul rând, profesia noastră este implicit bine reprezentată în Parlament, așa cum este și firesc, ceea ce reprezintă deopotrivă o oportunitate și o provocare. O oportunitate pentru ridicarea calității dreptului și o provocare pentru păstrarea acestei cooperări în spațiul raționalității, al echilibrului și racordării la interesele publice.

Cu optimism și încredere, vă doresc mult succes în profesie și un călduros La mulți ani!

Ca urmare a unor informații apărute în mass-media referitoare la stadiul predării către autoritățile române a cetățeanului român Marius Balo, aflat în executarea unei pedepse privative de libertate în Republica Populară Chineză, doresc să fac următoarele precizări:

1. După cum se cunoaște, în urma demersurilor juridice și diplomatice ale Ministerului Justiției din România alături de Ministerul Afacerilor Externe, în data de 9 ianuarie 2020 a fost obținut acordul autorităților chineze privind transferarea cetățeanului român Marius Balo pentru continuarea executării pedepsei în România.

2. Penitenciarul Shanghai a notificat autoritățile române cu privire la întrunirea Comisiei părții chineze de transfer la data de 4 februarie 2020. Comisia nu s-a mai întrunit din motive legate de măsurile de combatere a pandemiei COVID-19.

3. Ministerul Afacerilor Interne, care organizează transferul propriu – zis al cetățeanului Marius Balo, a planificat de trei ori trimiterea unei escorte pentru a-l prelua dar, de fiecare dată, la cererea părții chineze, acțiunea a fost amânată din aceleași motive legate de pandemie.

4. După cum este anunțat pe site-ul MAE, al Ambasadei, dar și din alte surse publice, Republica Populară Chineză a suspendat acordarea vizelor sau a altor permise de ședere. Doar după revenirea la normalitate, în acest sens, se poate pune problema programării unei escorte pentru a-l putea prelua.

5. Autoritățile române sunt în permanentă legătură cu Marius Balo prin intermediul Ambasadei României în China. În urma discuțiilor avute, a reieșit că starea sănătății sale este bună și că situația din penitenciar este sigură. Domnul Balo este la curent cu întreg contextul internațional, este echilibrat, privește amânările transferului său în România drept un mare ghinion și așteaptă cu speranță momentul în care transferul va fi posibil.

Vă reamintesc că cetățeanul român Marius Balo s-a stabilit în China în 2010, fiind angajat ca expert în cadrul Grupului de Tehnologie și Educație XinDongFang din Beijing. Din 2013, el a ocupat postul de profesor la Universitatea Renmin din Beijing.

Marius Balo a fost condamnat la 8 ani de închisoare pentru o infracțiune de fraudă contractuală.

L-am primit astăzi, 26 mai 2020, la sediul Ministerului de Justiție pe ambasadorul Marii Britanii, Excelența Sa, domnul Andrew Noble, la cererea acestuia.

Cu această ocazie, am abordat teme care ţin de cooperarea judiciară bilaterală, aderarea Marii Britanii la Convenția de la Lugano și combaterea traficului de ființe umane.

La finalul întâlnirii, am concluzionat următoarele:

Gravitatea traficului de ființe umane și dispariția de persoane reclamă o acțiune concertată și energică de combatere din partea tuturor instituțiilor de aplicare a legii din România. Combaterea până la dispariția treptată a acestui fenomen trebuie să fie o prioritate a întregului sistem de apărare și aplicare a legii.

Ministerul Justiției lucrează la un document de politică publică pe această temă, care își propune identificarea soluțiilor legislative și instituționale pentru a confrunta mai eficient pe cei care comit astfel de infracțiuni. Acest fenomen nu trebuie abordat rutinier, ci în logica unei combateri plenare, continue, energice, până când acesta rămâne o amintire, infractorii ajung după gratii și victimele sunt recuperate pentru o viață normală.

Să dăm traficanților de persoane ceea ce merită: detenție lungă.

Să dăm victimelor traficului de persoane ceea ce merită: protecție și sprijin pentru recuperare și reintegrare socială.

Dezastrul inacceptabil și rușinos din cazul Țăndărei trebuie avut permanent în minte de cei care au datoria să depisteze, investigheze, inculpe, judece și condamne rapid când sunt probe, pe cei care comit astfel de infracțiuni.

Sper ca toți cei care manifestă o grijă specială pentru drepturile infractorilor să manifeste aceeași grijă și pentru drepturile victimelor traficului de persoane, inclusiv atunci când se legiferează în domeniul dreptului penal. Și în acest domeniu beneficiem de cooperarea internațională cu statele europene și SUA. Depinde numai de noi să reușim.

Am participat ieri, 19 mai 2020, la deschiderea webinar-ului „Investigarea atacurilor de tip Ransomware în timpul Pandemiei Covid-19”.

Evenimentul a fost organizat de Ministerul Justiției în parteneriat cu Ambasada Statelor Unite la București, în colaborare cu Programul în Domeniul Criminalității Informatice și Proprietății Intelectuale (ICHIP) din cadrul Departamentul de Justiție al Statelor Unite, FBI, Direcția de Combatere a Criminalității Organizate (DCCO) din cadrul IGPR și Biroul Internațional Împotriva Stupefiantelor și de Aplicare a Legii din cadrul Departamentului de Stat al Statelor Unite.

În cuvântul său de deschidere, Ambasadorul Statelor Unite ale Americii la București, Adrian Zuckerman, a declarat că Statele Unite sprijină cu toate resursele lupta Ministerului Justiției pentru a repara prejudiciile produse statului de drept în România.

Aș dori să îi mulțumesc prietenului meu, Ministrul Justiției, Cătălin Predoiu, pentru întrega muncă depusă și dedicația de care dă dovadă în reconstrucția și întărirea statului de drept în România. Este o sarcină dificilă, dar, cu oameni ca el la conducere, statul de drept va prevala.

Totodată, Adrian Zuckerman a subliniat că „Statele Unite și președintele Trump îi salută pe toți oamenii puternici moral și integri. Vom fi alături de ei și de poporul român sprijinindu-i cu toate resursele disponibile în lupta lor pentru protejarea oamenilor din România și pentru menținerea statului de drept. Poporul român nu va uita și nu va ierta lașitatea și complicitatea celor care caută să slăbească justiția și statul de drept.

I-am mulțumit ambasadorului Zuckerman pentru sprijinul oferit, colaborarea cu Ambasada SUA la București, fiind „o piatră de temelie în strategia de acțiune împotriva criminalității interne și internaționale”. Am avut, totodată, un mesaj ferm către procurorii din România:

Puneți întotdeauna sintagma „follow the money” ca factor primordial în planurile de anchetă. Folosiți toate mijloacele disponibile pentru a urmări și recupera activele din jurisdicția noastră națională și nu numai.

Partea practică a webinar-ului, la care au participat procurori specializați și polițiști ai Direcției de Combatere a Criminalității Organizate din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, a constat în testarea capacitații de reacție a specialiștilor români din domeniul criminalității informatice în urma simulării unui atac informatic asupra unei entități publice implicate în gestionarea situațiilor impuse de pandemia de Coronavirus.

Vă redau, integral, intervenția avută, în cadrul acestei reuniuni.

Dragi colegi, Doamnelor și Domnilor,

Dragă Prietene, Domnule Ambasador,

Cu câteva săptămâni în urmă, ne-am întâlnit la primul nostru webinar dedicat combaterii criminalității informatice și apărării proprietății intelectuale. Spuneam cu acea ocazie că excelenta colaborare cu Ambasada SUA la București este o piatră de temelie în strategia de acțiune împotriva criminalității interne și internaționale.

Reafirm acest lucru cu tărie și, așa cum a spus cu acea ocazie, în calitate de prieten, ambasadorul Adrian Zuckerman, împreună, umăr la umăr, vom susține toate eforturile de îmbunătățire a aplicării legii, a cooperării judiciare internaționale și a statului de drept.

Astăzi, deschidem o serie de 4 noi webinar-uri dedicate pregătirii procurorilor și polițiștilor români cu privire la aspecte mai specifice legate de investigarea unor forme de criminalitate cibernetică:

Primul, cel de azi, este dedicat investigării Atacurilor de tip Ransomware.

Pe această temă doresc să fac câteva observații și profit de această ocazie pentru a susține câteva idei:

Investigarea formelor complexe de criminalitate, națională și internațională, implică nu doar un nivel ridicat de specializare, ci și o bună cooperare între toate agențiile de aplicare a legii. Evenimentul de astăzi este dedicat în special polițiștilor, un partener important pentru procurorii noștri. Calitatea muncii lor va fi reflectată în mod corespunzător în anchetele penale încheiate cu succes ulterior. Prin urmare, mulțumesc personal Ambasadei SUA pentru că a ales acest subiect specific dedicat unității noastre specializate în domeniul criminalității informatice din cadrul Poliției Române și de a susține, de asemenea, prin alte mijloace, activitatea polițiștilor noștri.

Cel de-al doilea webinar, care va fi organizat la sfârșitul acestei luni – este dedicat Danger in the Dark – Combating Criminal Dark Web Marketplaces during the Covid-19 Pandemic.

După cum am remarcat cu toții, această pandemie oferă diverse oportunități infractorilor de a ataca instituțiile medicale critice și de a dezvolta o adevărată piață paralelă pe dark web cu produse de sănătate, indiferent dacă sunt originale sau contrafăcute. Creșterea gradului de conștientizare a publicului cu privire la această amenințare a fost un pas important. Vom continua să facem acest lucru. Cu toate acestea, acum trebuie să mergem mai departe cu anchetele și urmărirea penală a faptelor infracționale.

De exemplu, recent, la nivelul UE, am înregistrat o creștere a infracțiunilor cu privire la materialele pentru spitale. Infractorii care pretind că vând echipament medical au obținut transferuri de la companii private sau chiar din sectorul public (adică spitale). De asemenea, au livrat produse medicale falsificate sau periculoase și au obținut profit substanțial din această activitate ilicită.

Aceste transferuri ilegale se fac de obicei rapid, în mai multe jurisdicții, și prin implicarea mai multor conturi bancare, în multe cazuri scăpând de sub controlul autoritățile legale din cauza rapidității acțiunilor lor.

Contracararea acestor acțiuni necesită cea mai bună utilizare a instrumentelor legale, de la schimbul de informații în timp util la obținerea de dovezi care trebuie aduse în instanța de judecată. Este nevoie de proceduri bine puse la punct și rapide, chiar înainte de lansarea cererilor formale de cooperare internațională pentru înghețarea banilor și pentru a ajunge la veriga finală a grupului infracțional.

Vă încurajez să cooperați atât intern, cât și internațional cu partenerii voștri, pentru a construi o încredere reciprocă, deoarece acest lucru este crucial pentru aplicarea legii și sistemul judiciar în aceste zile.

Al treilea webinar, dedicat și procurorilor și forțelor de ordine române, vizează aspecte ale spălării banilor în acest context complex – Chasing Criminals and their Money during the Covid-19 Pandemic – Money Laundering and Cryptocurrency.

În acest caz, împreună cu Oficiul Național pentru Prevenirea și Controlul Spălării Banilor și ANABI (Agenția Națională a Bunurilor Indisponibilizate), specialiștii noștri vor discuta despre urmărirea banilor reali și virtuali în contextul activității infracționale intense din timpul Pandemiei.

Timpul este de o importanță crucială atunci când este vorba de spălarea banilor prin transferuri online. În acest caz, probabil mai mult decât în orice alt tip de infracțiuni, este vital să reacționăm instantaneu. Prin urmare, vă încurajez pe toți să găsiți rapid soluții și să acționați și mai repede. Mediul criminal de astăzi s-a schimbat și luptăm cu o combinație periculoasă de inovație și produse IT inovatoare.

Vă rog să utilizați, cât mai rapid posibil, mecanismele de cooperare internațională, INTERPOL, EUROPOL, EUROJUST și să comunicați prin rețele specializate, cum ar fi CARIN (rețeaua de recuperare a activelor) sau AMON (rețea operațională anti spălare de bani). Toate aceste canale de cooperare sunt disponibile și necesită implicarea voastră.

În sfârșit, ultimul webinar va avea un accent și mai specializat: Advanced Criptocurrency – Tracing Cryptocurrency to Make Cases.

Ca țintă generală a acestor webinarii, dar și ca obiectiv principal pentru toată activitatea noastră de zi cu zi – vă rugăm să rețineți motivele pentru care au fost comise aceste infracțiuni. Banii!

Puneți întotdeauna sintagma „follow the money” ca factor primordial în planurile de anchetă. Folosiți toate mijloacele disponibile pentru a urmări și recupera activele din jurisdicția noastră națională și nu numai. Folosiți facilitățile pe care le oferă legile noastre pentru a ajunge în jurisdicții străine, inclusiv în cele offshore și asigurați-vă că „infracțiunea se plătește”.

Avem deja mai multe cazuri concrete în care monedele virtuale au fost confiscate și sunt gestionate în prezent de ANABI. Acesta este un început bun; cu toate acestea, trebuie să continue cu mai multă putere și cu mai multe rezultate.

Îi încurajez pe colegii noștri de la parchete și agențiile de aplicare a legii să folosească aceste patru ocazii pentru a discuta despre experiențele lor, pentru a împărtăși provocările cu care se confruntă și, cel mai important, pentru a găsi cele mai bune soluții în parteneriat.

Doamnelor si domnilor,

Profit de această ocazie pentru a solicita încă o dată tuturor procurorilor și forțelor de ordine române să acorde cea mai mare atenție criminalității organizate, în special infracțiunilor informatice săvârșite în acest context nefericit și să le cerceteze cu un nivel ridicat de profesionalism.

Îmi exprim din nou mulțumirile pentru sprijinul acordat de autoritățile americane și sunt încrezător că vom reuși să combatem aceste provocări împreună.

Mulțumesc.

Ca urmare a unor afirmații și comentarii apărute în mass media în legătură cu procedura de predare a cetățeanului MARKO Attila, comentarii care sugerau faptul că Ministerul Justiției nu depune suficiente diligențe pentru identificarea și extrădarea celor doi cetățeni, cu referire la relația cu Ungaria, doresc să fac următoarele precizări:
1. Cetățeanul MARKO Attila este dat în urmărire internațională, în temeiul unui mandat de arestare preventivă emis de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în anul 2015.
 

Cătălin Predoiu, Ministrul Justiției
2. Darea în urmărire internațională, conform legii, se dispune de către Centrul de Cooperare Polițienească Internațională (”CCPI”), la solicitarea instanței de judecată care a emis mandatul de arestare, în condițiile prevăzute la art. 64 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, respectiv când persoana cu privire la care s-a dispus măsura privativă de libertate nu este găsită și există presupunerea rezonabilă că a părăsit teritoriul României.
3. Singurul instrument juridic aplicabil în relația cu Ungaria în această materie este Decizia cadru 2002/584/JAI („Decizia Cadru”) privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene. Decizia Cadru înlocuiește, între statele membre UE, instrumentele juridice clasice (tratat de extrădare, tratat de cooperare judiciară bilaterală etc.) aplicabile în materia extrădării. Potrivit Deciziei Cadru, spre deosebire de regulile obișnuite în materie de extrădare, s-a eliminat cvasitotal rolul executivului, deci al Ministerului Justiției, procedura fiind judiciară și bazată pe contactul direct între autoritatea emitentă a mandatului european de arestare (instanța de judecată) și autoritatea de executare.
4. În cazul în care se confirmă localizarea sau arestarea unei persoane urmărite internațional pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, instanța de judecată este informată de către CCPI și, în cazul în care constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege (art. 89 din Legea nr. 302/2004), va emite mandatul european de arestare, în vederea predării urmăritului.
Instanța nu are obligația legală de a informa Ministerul Justiției cu privire la aceste aspecte, legea impunând doar obligația unei informări periodice cu privire la situația mandatelor europene de arestare transmise. Informarea are doar caracter statistic, fără a menționa întotdeauna numele persoanelor solicitate. Unele instanțe transmit totuși, spre informare, copii ale mandatelor europene de arestare pe care le emit (acesta a fost cazul mandatului european de arestare emis de către Curtea de Apel București cu privire la numitul OLOSZ Gergely).
5. Spre deosebire de materia extrădării, în care are atribuții extinse, în materia mandatului european de arestare, atribuțiile Ministerului Justiției sunt reduse la acordarea de asistență autorităților judiciare și facilitarea comunicării, atunci când contactul direct nu este posibil sau apar dificultăți.
6. Ministerul Justiției nu are calitatea și competența legală de a interveni din oficiu în derularea acestor proceduri.
7. Până în prezent, nicio autoritate judiciară română sau străină nu a transmis Ministerului Justiției vreo solicitare de facilitare a demersurilor în vederea predării numiților MARKO Attila sau OLOSZ Gergely.
8. În concluzie, Ministerul Justiției din România nu este restant cu nicio procedură aflată în sarcina sa, nici în cazul acestor proceduri, nici în alte cazuri de extrădare aflate în portofoliul instituției.

Am avut astăzi, 15 mai 2020, o întâlnire de lucru cu Procurorul General al României, Gabriela Scutea și Procurorul șef DNA, Crin Bologa.

Discuțiile au vizat proiectul de lege pus în dezbatere publică de Ministerul Justiției privind punerea în aplicare a unor forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO), precum și stadiul progreselor României în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare.

Ministerul Justiției sprijină constituirea Parchetului European prin măsuri concrete luate în acord cu concluziile Consiliului JAI de la Zagreb, din 23 ianuarie 2020. În acest scop, a pus în dezbatere publică un proiect de lege. Aștept cu interes contribuții și observații din partea sistemului judiciar, asociațiilor, a tuturor celor interesați constructiv de proiect. Proiectul prevede ca unitatea de suport în România a Parchetului European să fie plasată la DNA, soluție logică având în vedere competențele legale și expertiza Direcției, armonizată cu prefigurata competență a Parchetului European. Aceasta nu înseamnă că DNA se va îngloba sau subordona ierarhic și funcțional Parchetului European, ci își va păstra statutul și poziția în cadrul Ministerului Public din România”, am precizat la finalul întâlnirii.

Totodată, am evidențiat că voi susține ”cu fermitate în cadrul JAI dotarea Parchetului European de către Uniunea Europeană cu un buget acoperitor, inclusiv pentru operațiunile de suport și procedurile desfășurate în cadrul acestora de către parchetele naționale desemnate ca unități de suport.

Vă reamintesc că Ministerul Justiției a pus deja în dezbatere publică proiectul de Lege privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European. Proiectul poate fi consultat la: http://www.just.ro/proiectul-de-lege-privind-stabilirea-unor-masuri-pentru-punerea-in-aplicare-a-regulamentului-ue-2017-1-939-al-consiliului-din-12-octombrie-2017-de-punere-in-aplicare-a-unei-forme-de-cooperare-consol/ .

La instalarea stării de urgență am stabilit pentru Administrația Națională a Penitenciarelor un obiectiv dificil: zero unități contaminate în masă, cât mai puțini deținuți și personal ANP contaminat. Mijloacele: strategie, planuri de acțiune și măsuri operative discutate din timp cu întreaga echipă de conducere a ANP și MJ.
Rezultatul, după două luni de stare de urgență: zero unități contaminate în masă, zero deținuti contaminați (din efectiv aproximativ de 20.500), 22 angajați (din efectiv aproximativ de 12.000).
Felicit conducerea ANP și îi mulțumesc. Mulțumesc tuturor celor care au contribuit la acest rezultat prin comportamentul din teren: angajații ANP, sindicate, deținuți.
Consider un exemplu de profesionalism și civism modul în care ANP a parcurs această etapă. În continuare, cer același profesionalism și dedicație, cu atât mai mult cu cât provocările nu au dispărut. Am încredere și vom colabora în continuare în aceiași parametri.

Intervenția mea din cadrul plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Eu nu doresc să combat frumoasa și seducătoarea expunere teoretică făcută cu privire la drepturi și libertăți fundamentale, precum și la nevoia socială și individuală de protecție a acestora. Am toată considerația pentru aceste drepturi și înțeleg rolul lor fundamental într-o lume liberă. Cu atât mai mult în perspectiva unui viitor dominat de tehnologie.

E o tăcere asurzitoare în CSM despre faptul că unui înalt fost magistrat i-au fost călcate în picioare drepturi fundamentale, așa cum a statuat CEDO. E o tăcere care spune multe.

În egală măsură, am toată empatia pentru orice persoană nedreptățită în procese civile sau penale. Legea română oferă căi procedurale pentru constatarea acestor încălcări și repararea prejudiciilor. Iar dacă sistemul judiciar român nu reușește, există și CEDO, mulți cetățeni au făcut apel la CEDO. Inclusiv recent, CEDO a dat câștig de cauza fostului Procuror Șef DNA. Subiectul ar merita o discuție mai pe larg. E o tăcere asurzitoare în CSM despre faptul că unui înalt fost magistrat i-au fost călcate în picioare drepturi fundamentale, așa cum a statuat CEDO. E o tăcere care spune multe. Deci, sus drepturile și libertățile, de acord! Dar nu pot fi de acord cu instrumentalizarea acestor valori fundamentale pentru a culpabiliza instituții în afară cadrului legal al competențelor instituționale sau de o manieră părtinitoare. S-a precizat în susținerea cererii că scopul nu ar fi reevaluarea deciziilor, dar contrazice ce scrie în cerere, citez aproximativ, „pentru a aprecia, în ce măsură a fost afectat caracterul echitabil al procedurilor judiciare derulate”.

CSM e garant sau evaluator? Care este temeiul legal pentru a aprecia caracterul echitabil al procedurilor judiciare? Eu cred că CSM nu este competent cu o astfel de procedură și ar trebui să votăm cererea și pe competență, și pe fond. S-a invocat, de asemenea, în susținerea cererii și numărul mare de achitări. Cred că trebuie să fim riguroși. La ce număr vă referiți când vorbiți de achitări?

Subliniez, pentru a evita răstălmăcirile, că nu trebuie interpretată această susținere ca un atac la CCR sau instanțe, ci doar subliniez că în analiza statisticii achitărilor înregistrate de DNA, trebuie să ținem cont în mod obiectiv de efectele unor decizii pronunțate de CCR care au condus implicit la înlăturarea procedurală a unor probe din dosare.

Cele prezentate luni de zile pe surse cu cifre exagerate și mediatizate excesiv pentru distrugerea credibilității unei instituții cheie a statului român? Sau cele provocate de impactul deciziilor CCR, care au eliminat prin efecte întregi probatorii compromițând sute de dosare instrumentate corect de procurori potrivit legii în vigoare la data inculpării ? Sau achitările provocate de dezincriminările operate cu vinovăție, cel puțin în politică, de o fostă și prezentă majoritate parlamentară? Subliniez, pentru a evita răstălmăcirile, că nu trebuie interpretată această susținere ca un atac la CCR sau instanțe, ci doar subliniez că în analiza statisticii achitărilor înregistrate de DNA, trebuie să ținem cont în mod obiectiv de efectele unor decizii pronunțate de CCR care au condus implicit la înlăturarea procedurală a unor probe din dosare.

Susținerea potrivit căreia cererea tinde să constate dacă e nevoie de modificări legislative sau sunt vulnerabilități pare inocentă, dar eu am constatat de-a lungul timpului că este vorba de o adevărată ostilitate instituțională la adresa DNA. Și mă întreb ce-a deranjat, în general, la DNA în unele cercuri societale, faptul că a înregistrat și achitări, așa cum înregistrează orice parchet din lume sau faptul că de multe ori a lovit în plin centre organizate de corupție. Dacă am face o paralelă cu actul juridic civil în care vorbim de o cauză imediată și o cauză finală, tot așa și această cerere are o cauză imediată și o cauză finală. Cauza finală a actului este decredibilizarea DNA sau cel puțin a unei anumite perioade din activitatea DNA.

Întrebarea este, dincolo de competențele funcționale pentru evaluări jurisprudențiale, dacă o simplă statistică, eventual și manipulată, poate conduce la o concluzie corectă. În concluzie, eu cred că nu e cazul să transformăm CSM într-o inchiziție la adresa DNA, o instituție care, cu plusuri și cu minusuri, ca orice instituție, a dat lovituri serioase corupției din societate, a adus servicii societății și cetățenilor, dovadă că ani de zile DNA s-a aflat în vârful încrederii publicului în instituții, acolo unde ar trebui să ajungă și CSM cândva.

 

 

Digitalizarea este un proces integrat de soluții tehnice bazate pe tehnologia informației. Ministerul Justiției a lansat procesul de digitalizare a instituției. Digitalizarea justiției ca serviciu public presupune o prealabilă și serioasă dezbatere publică. Digitalizarea nu trebuie să afecteze principiile de bază ale procesului civil și penal, drepturile și libertățile fundamentale.

Am participat astăzi, 8 mai 2020, la webinar-ul cu tema „Digitalizarea sistemului judiciar”.

Evenimentul a fost organizat de Baroul Timiș, Universul Juridic și Wolters Kluwer România și a reunit parlamentari, președinți ai unor instanțe de judecată, reprezentanți ai unor Uniuni ale profesiilor juridice, specialiști din cadrul Serviciului de Telecomunicații Speciale, dar și reputați antreprenori care dezvoltă soluții software digitale de avangardă.

Seminarul, desfășurat în sistem de videoconferință, și-a propus să dezbată public posibilitățile prin care justiția se poate folosi de noile platforme și soluții software digitale pentru a răspunde nevoilor celor implicați în realizarea actului de justiție și ale justițiabililor.

Vă redau intervenția pe care am avut-o în cadrul acestei reuniuni.

“Bună ziua! Bine v-am găsit!

Încă o dată vă mulțumesc pentru invitația pe care mi-ați adresat-o în legătură cu o temă foarte ardentă, aș spune, și care a devenit presantă. Mulțumesc și pentru onoarea de a deschide acest webinar. (…) Aș vrea să punctez câteva lucruri legate de digitalizare, în principiu, pentru că este unul dintre subiectele zilei.

Aș începe prin a spune că digitalizarea administrației și cel puțin a unor activități din sistemul judiciar și a profesiilor juridice se impunea, chiar fără legătură cu protecția față de efectele pandemiei și constrângerile iscate din starea de urgență. Este adevărat, pandemia și starea de urgență au creat presiuni suplimentare și au făcut prioritare discuțiile legate de digitalizare. Este unul, dacă vreți, din efectele colaterale. Însă, ca orice jurist, sunt tentat să definesc termenii pe care îi utilizez, și cred că asta este prima întrebare pe care ar trebui să o lămurim înainte de a intra în detalii.

Ce înseamnă digitalizare, ce înțelegem prin digitalizare? Pentru că, discutând cu specialiști, ea nu înseamnă doar videoconferință sau o semnătură electronică sau doar dosar electronic. Acestea sunt componente ale digitalizării, sunt mijloace, sunt beneficii, în același timp, digitalizarea însemnând, de fapt, un întreg proces de soluții, proces de soluții integrate bazate pe tehnologia informației de stocare, de procesare, de analiză și utilizare a datelor și informațiilor și documentelor în formă electronică, în format digital.

Deci, digitalizare înseamnă și accesarea instantanee a datelor acestor informații și documente în sistem integrat. Înseamnă crearea, foarte important, crearea de noi date și informații pe baza celor existente în sistem, și tot așa, din aceste noi create altele, într-un proces practic neîntrerupt, fără limite. Concluzionând, aș spune că digitalizarea creează un univers de date noi din câteva informații preliminare.

1. Care sunt avantajele digitalizării în general, inclusiv pentru administrație, serviciul public judiciar și profesiile juridice?

Avantajele directe sunt scăderea costurilor, transparență, mediu colaborativ în timp real, automatizarea unor fluxuri, alerte timpurii privind termene, semnătură electronică, regăsirea rapidă a informațiilor și a documentelor.

Avantajele indirecte se vor potența pe măsură ce sistemul va stoca din ce în ce mai multă informație și vor consta în:

i.           susținerea politicilor publice cu date certe, trasabile (vom ști de unde provin creșteri sau descreșteri ale unui indicator de performanță pentru că informația a fost prima dată înregistrată în locația x),

ii.           dezvoltarea sistemului judiciar, de pildă acum știm doar că avem o încărcătură mare la o instanță, dar nu știm dacă soluția este alocarea de resurse suplimentare sau se impun măsuri de eficiență managerială.

iii.           poate cel mai important rezultat ar fi un mediu unic, integrat, un fel de `one stop shop” pentru cetățeni și sistemul judiciar.

2. Care este în prezent starea ”digitalizării” în sistemul judiciar?

La ora la care discutăm, digitalizarea în sistemul judiciar poate fi descrisă ca fiind compusă din insule mai mari sau mai mici în care au fost introduse diferite fluxuri sau registre electronice.

Avem instanțe care au achiziționat propriile domenii de internet și /sau care au implementat aplicații precum dosarul electronic;

Din punct de vedere al infrastructurii, toate instanțele au sistem funcțional de videoconferință, la sfârșitul anului 2019 fiind dotate ultimele instanțe care nu aveau sistemul, respectiv 109 instanțe.

3. Ce este de făcut mai departe?

Principala provocare în construcția digitalizării este coerența și compatibilitatea tehnică a sistemelor care operează. De aceea, cred că numai în parteneriat între public și privat, între instituțiile publice, concret între minister, CSM, Ministerul Public, Agenția Națională de Digitalizare, profesiile juridice etc., putem obține un rezultat coerent și funcțional.

În această perspectivă, Ministerul Justiției are fără îndoială un rol important. Este motivul pentru care, recent, am emis Ordinul Ministerial nr.1582 privind inițierea acestui proces în cadrul ministerului.

Sunt conștient că este un proces de durată, care nu depinde în totalitate de noi, dar cu siguranță este responsabilitatea noastră să elaborăm, să dezbatem și să dezvoltăm un concept (cu milestone-uri, stakeholderi) al digitalizării justiției susținut de Strategia de dezvoltare a sistemului judiciar 2021–2026 și de un program multianual de investiții.

În context, este important, de asemenea:

i.           să ne asigurăm că proiectele din fonduri nerambursabile semnate sau cele în curs de contractare prin Programul Operațional Capacitate Administrativă (axa 1, obiectivul specific 1.3 și axa 2 obiectivul specific 2.3) se vor implementa ținând seama unele de celelalte, astfel încât dincolo de atingerea propriilor indicatori să genereze valoare adăugată colaționarea rezultatelor.

La fel de important, să fim pregătiți pentru noul cadru financiar multianual 2021-2027 unde componenta de digitalizare nu mai este individualizată pe justiție (cel puțin așa arată programele acum) și va trebui să concurăm cu mai mulți beneficiari decât în prezent.

ii.           Să gândim un concept funcțional pentru digitalizarea Justiției din România! Asta înseamnă că ținem seama de ce am văzut în țări precum Estonia, Olanda, Singapore și altele, dar să nu gândim în tehnologii, produse și aplicații „de-a gata” pentru că nu vom putea face copy/paste al unei întregi infrastructuri implementate într-un stat sau altul.

iii.           Să începem cu începutul (dacă îmi este permis).

La ce mă refer? La baza/fundația unui sistem digital!

De pildă, în România nu avem nomenclatoare unice (de exemplu, un nomenclator unic de infracțiuni acceptat de întreg lanțul judiciar), precum SIRUTA (nomenclatorul de unități administrativ teritoriale al României).

Asta înseamnă că o parte a conceptului anunțat de noi trebuie să o constituie standardele de schimb de date. Si aici putem învăța din implementarea National Information Exchange Model (NIEM) care a debutat în SUA tocmai în Justiție!

iv. Suntem pregătiți să impulsionăm dialogul interinstituțional pentru a dezvolta o serie de instrumente necesare digitalizării justiției din România și aici mă refer în principal la:

a.      Cartea electronică de identitate, proiect al MAI, care, odată introdus, ne va rezolva problema autentificării utilizatorilor români în mediul nostru electronic,

b.     Cloud-ul guvernamental, care poate să rezolve problemele de operare (speed, upload și download de informații), de stocare (pentru că vorbim de fișiere text, media sau orice alte date rezultate din percheziții informatice, de exemplu).

4. În ceea ce privește partea legislativă.

Fără îndoială, pe lângă componenta tehnică, trebuie să avem în vedere și starea de drept, pentru că nu putem elabora, gândi sisteme tehnice fără să ne gândim la armonizarea lor în prevederile legale pentru a putea fi aplicate. Concret, în materie civilă, elementul de noutate a fost recent în Decretul Președintelui de prelungire a stării de urgență, unde am avut dispoziții clare, directe cu privire la videoconferință. A fost un instrument care, din cate informații am avut, a ajutat foarte mult instanțele și parchetele noastre, Administrația Națională a Penitenciarelor, chiar ne gândim să extindem și pe viitor această măsură, chiar în absența unei situații de urgență.

Dar, pentru a putea fi extinsă, cum ați spus și dvs., mai ales în condițiile în care ridică problema garanțiilor pentru părți, respectarea principiului publicității, este necesar să elaborăm mai mult partea această legislativă, firește, după procedurile și uzanțele deja devenite reflex, de dezbatere publică, de dialog cu Consiliul Superior al Magistraturii, cu profesiile, cu asociațiile de magistrați. Trebuie să continuăm pe acest drum, care este un drum inevitabil, după părerea mea. Ca urmare a presiunii publicului, până la urmă, de a eficientiza și pe această cale sistemul judiciar, justiția în general.

5. Până unde mergem cu digitalizarea?

Ceea ce cred eu că nu este lămurit, dar trebuie să o facem inclusiv în cadrul unor astfel de discuții, este până unde mergem cu digitalizarea sistemului judiciar. Pentru că nu este doar o problemă tehnică de infrastructură, de soft-uri, de proceduri. Nu este doar o problemă legislativă, până la urmă, este și o problemă filozofică, pentru că se pun în cauză principii ale procesului judiciar vechi de mii de ani. Renunțăm sau nu la o realitate, renunțăm sau nu la ceea ce este, dacă vreți, miezul fierbinte al procesului, și acel creuzet de idei care se formează în dezbaterea din cadrul procesului? Transformăm totul într-o procedură online sau păstrăm acest instrument doar pentru partea de suport și anumite proceduri care reclamă urgență, reclamă o intervenție rapidă?

Fără îndoială sunt întrebări la care viitorul ne va da un răspuns, și, dacă îmi permiteți, viitorul începe chiar astăzi cu discuții precum cea de față.

Am semnat astăzi Ordinul ministerial nr.1582/C/2020 prin care se inițiază procesul de digitalizare a activității Ministerului Justiției.

Acest proces va fi unul complex, de durată, care include ca primi trei pași documentarea preliminară asupra soluțiilor tehnice de digitalizare, elaborarea unui concept și elaborarea unui studiu de fezabilitate. Acești pași vor fi urmați de etapa propriu – zisă de elaborare a soluțiilor tehnice de digitalizare și aplicare efectivă a acestora în activitatea Ministerului Justiției.

Ordinul ministerial semnat astăzi instituie cadrul organizatoric la nivelul Ministerului Justiției în care vor fi pregătite și aplicate măsurile precizate mai sus.

Digitalizarea Ministerului Justiției face parte din strategia și acțiunea mai largă a Guvernului PNL de digitalizare a administrației centrale și locale, obiectiv în cadrul programului de guvernare, inclusiv la nivelul Ministerului Justiției.

Digitalizarea Ministerului Justiției va constitui o primă etapă pilot care va fi urmată de digitalizarea tuturor instituțiilor subordonate sau aflate în coordonarea Ministerului Justiției într-o concepție unitară și pe baza unui plan și a unor soluții integrate.

Pe baza acestei experiențe ce va fi acumulată în procesul de digitalizare a propriului aparat și instituțiilor subordonate, Ministerul Justiției va iniția și propune un parteneriat cu Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii și profesiile juridice liberale pentru digitalizarea activităților administrative și judiciare desfășurate la nivelul instanțelor de judecată și parchetelor.

Acest proces va include atât soluții tehnice, cât și soluții legislative, gândite și elaborate în paralel, în cadrul instituțional partenerial menționat.

Digitalizarea instituțiilor cu atribuții și competențe în domeniul justiției sau tangențial serviciului public judiciar și în sensul cel mai larg al activităților de aplicare a legii, constituie premisa necesară pentru inițierea și realizarea coerentă și integrată a digitalizării Justiției, cu respectarea principiilor și garanțiilor fundamentale ale procesului civil și penal, cu respectarea deplină a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

*Articol semnat de Kevin Sneader și Shubham Singhal apărut în https://www.mckinsey.com/industries/healthcare-systems-and-services/our-insights/beyond-coronavirus-the-path-to-the-next-normal

Criza coronavirusului nu este doar o criză sanitară de proporții imense – este, de asemenea, o restructurare iminentă a ordinii economice globale. Iată cum liderii pot începe să navigheze către ceea ce va fi să fie.

Pentru unele organizații, supraviețuirea pe termen scurt este singurul punct de pe ordinea de zi. Altele privesc prin ceața incertitudinii și se gândesc cum să se poziționeze odată ce a trecut criza și lucrurile revin la normal. Întrebarea este „Cum va arăta normalul?” De vreme ce nimeni nu poate spune cât va dura criza, ceea ce găsim de cealaltă parte a ei nu va arăta la fel ca normalitatea de până acum.

Aceste cuvinte au fost scrise acum 11 ani, pe fondul ultimei crize financiare globale, de unul dintre foștii noștri parteneri de management, Ian Davis. Ele sunt și astăzi adevărate, și exprimă realitatea cu care ne confruntăm în aceste zile.

Este din ce în ce mai clar că era noastră va fi definită de o ruptură fundamentală: perioada de dinaintea COVID-19 și noua normalitate care va apărea în epoca post-virală, “următoarea normalitate”. În această nouă realitate, vom asista la o restructurare dramatică a ordinii economice și sociale în care afacerile și societatea au funcționat. În viitorul apropiat, vom vedea începutul discuțiilor și dezbaterilor despre ceea ce ar putea implica următoarea normalitate și cât de brusc contururile sale se vor îndepărta de cele care ne-au modelat viețile.

Încercăm să răspundem, cu aceste rânduri, la întrebarea adresată de lideri din sectorul public, privat și social: De ce vom avea nevoie pentru a naviga prin această criză, acum că valorile și ipotezele noastre tradiționale au devenit irelevante? Mai simplu spus, este rândul nostru să răspundem la o întrebare pe care mulți dintre noi am pus-o odată bunicilor noștri: Ce ați făcut în timpul războiului?

Răspunsul nostru este un apel de a acționa în cinci etape, care să conducă de la criza de astăzi la normalitatea următoare, care va apărea după ce lupta împotriva coronavirusului va fi fost câștigată: Rezolvare, Reziliență, Revenire, Reinventare și Reformă.

Durata fiecărei etape va varia în funcție de contextul geografic și industrial, iar instituțiile se pot trezi funcționând în mai multe etape simultan. Astăzi, un grup de colegi a publicat “Protejarea vieții noastre și a mijloacelor noastre de subzistență: imperativul timpului nostru“, care subliniază urgența de a rezolva acum problemele legate de virus și economie, și, prin urmare, precede demersul nostru de a reimagina viitorul post-pandemie.

În mod colectiv, aceste cinci etape reprezintă imperativul timpului nostru: lupta împotriva COVID-19 este una pe care liderii de astăzi trebuie să o câștige dacă vrem să găsim o cale viabilă din punct de vedere economic și social către următoarea normalitate.

Rezolvare

În aproape toate țările, eforturile de reacție la criză sunt în plină desfășurare. O serie mare de intervenții în sănătatea publică au fost deja implementate. Sistemele medicale sunt – în mod explicit – în condiții de război pentru a crește capacitatea de paturi, provizii și angajați instruiți. Sunt depuse eforturi pentru a atenua deficiențele de materiale medicale atât de necesare. Au fost discutate planuri de continuitate a afacerilor și de siguranță a angajaților, cu muncă la distanță stabilită ca mod de operare implicit. Mulți se confruntă cu încetinirea acută a operațiunilor lor, în timp ce unii încearcă să accelereze pentru a răspunde cererii din zonele critice care acoperă produse alimentare, consumabile casnice și produse de hârtie. Instituțiile de învățământ se mută online pentru a oferi oportunități de învățare continuă pe măsură ce sălile de clasă sunt închise. Aceasta este etapa pe care liderii se concentrează în prezent.

Și totuși, rămâne o combinație toxică de inacțiune și paralizie, blocând alegeri care trebuie luate: închidere sau nu; izolare sau carantină; oprirea fabricii acum sau așteptarea unei comenzi de sus. De aceea, am numit această primă etapă Rezolvare: necesitatea de a determina amploarea, ritmul și profunzimea acțiunilor necesare la nivel de stat și de afaceri. După cum ne-a spus odată un CEO: „Știu ce să fac. Trebuie doar să decid dacă cei care trebuie să acționeze împărtășesc soluțiile mele.”

Reziliență

Pandemia s-a metastazat într-o criză crescândă pentru economie și sistemul financiar. Diminuarea drastică a activității economice, necesară pentru a proteja sănătatea publică, pune în pericol simultan bunăstarea economică a cetățenilor și a instituțiilor. Succesiunea rapidă a provocărilor de lichiditate și solvabilitate care afectează mai multe industrii se dovedește rezistentă la eforturile băncilor centrale și ale guvernelor de a menține sistemul financiar funcțional. O criză de sănătate se transformă într-o criză financiară, întrucât incertitudinea cu privire la dimensiunea, durata și forma declinului PIB-ului și a ocupării forței de muncă subminează ceea ce rămâne din încrederea în afaceri.

O analiză a Institutului Global McKinsey, bazată pe surse multiple, indică faptul că șocul asupra vieții noastre în urma impactului economic al eforturilor de combatere a virusului ar putea fi cel mai mare în aproape un secol. În Europa și Statele Unite, acest lucru poate duce la o scădere a activității economice într-un singur trimestru, care se dovedește mult mai mare decât pierderea veniturilor înregistrate în Marea Criză Economică.

În fața acestor provocări, rezistența este o necesitate vitală. Problemele pe termen scurt ale gestionării numerarului pentru lichiditate și solvabilitatea sunt în mod clar primordiale. Însă, după aceea, întreprinderile vor trebui să acționeze pe planuri de rezistență mai largi, deoarece șocul va începe să răstoarne structurile industriei stabilite, resetând poziții competitive pentru totdeauna. O mare parte a populației se va confrunta cu incertitudine și stres financiar personal.

Liderii din sectorul public, privat și social vor trebui să ia decizii dificile care să echilibreze sustenabilitatea economică și socială, având în vedere presiunea severă a populismului asupra coeziunii sociale și a altor provocări care au existat înainte de coronavirus.

Revenirea

Revenirea afacerilor la starea de sănătate operațională după o oprire severă este extrem de dificilă, după cum constată acum China, în momentul în care se întoarce încet la muncă. Majoritatea industriilor vor avea nevoie să își reactiveze întregul lanț de aprovizionare, chiar dacă diferența de intensitate și durată ale impactului pandemiei produc întreruperi în diverse regiuni ale lanțurilor de aprovizionare globale. Cel mai slab punct din acest lanț va determina dacă procesul de reîntoarcere la angajare, pregătire și reatingerea nivelului anterior de producție va avea succes sau nu. Prin urmare, liderii trebuie să își evalueze întregul sistem de afaceri și planul de acțiuni de contingență necesar pentru a-și readuce afacerea la o producție eficientă ca ritm și ca amploare.

Mărind intensitatea provocării, iarna va aduce reînnoirea crizei în multe state. Fără un vaccin sau un tratament profilactic eficient, o reizbucnire a pandemiei este un pericol real. În această situație, liderii guvernelor se vor afla în fața unei situații de tipul „alegerea Sofiei” extrem de dureroase: diminuarea riscului renăscut asupra vieții sau riscul pentru sănătatea populației care ar putea însoți un nou recul economic drastic.

Prin urmare, întoarcerea ar putea însemna folosirea mult-speratei – dar deloc sigurei – acalmii pe timpul lunilor de vară din emisfera nordică pentru mărirea capacității de testare, supraveghere, a rezilienței sistemului de sănătate și dezvoltarea vaccinului și tratamentului pentru a face față unui al doilea val.

Reinventare

Un șoc de asemenea dimensiuni va crea o modificare discontinuă în preferințele și așteptărilor indivizilor, în diversele calități: ca cetățeni, angajați și consumatori. Aceste schimbări și impactul lor asupra vieților noastre, modului de lucru și a modului în care folosim tehnologia se va contura mai clar în săptămânile și lunile următoare. Instituțiile care se reinventează pentru a profita la maxim de o mai bună cunoaștere și perspectivă, pe măsură ce preferințele evoluează, vor avea un succes disproporționat.

În mod clar, lumea online a comerțului fără contact poate fi consolidată în moduri care vor modifica pentru totdeauna comportamentul consumatorilor. Dar alte efecte se pot dovedi și mai semnificative, în contextul în care dorința de eficientizare lasă loc nevoii de reziliență – astfel am putea fi martorii sfârșitului globalizării lanțurilor de aprovizionare, spre exemplu, dacă producția și aprovizionarea se apropie de utilizatorul final.

Criza nu va scoate la suprafață doar vulnerabilități ci și oportunități de a îmbunătăți performanța afacerilor. Liderii vor trebui să reconsidere ce costuri sunt cu adevărat fixe și care sunt variabile, deoarece oprirea unor mari lanțuri de producție poate indica ce este în cele din urmă necesar și ce este numai bine de avut. Deciziile cu privire la măsura în care operațiunile pot fi flexibilizate fără pierderi de eficiență vor fi, de asemenea, informate prin experiența închiderii a mare parte din producția globală.

Oportunitățile de a împinge pachetul adoptării tehnologiei vor fi accelerate prin învățarea rapidă despre ce este necesar pentru menținerea productivității atunci când munca nu este posibilă. Rezultatul: o știință mai clară asupra aspectelor care fac afacerea mai rezilientă la șocuri, mai productivă și mai capabilă să răspundă nevoilor clienților.

Reforma

În prezent, lumea deține o definiție mai clară pentru evenimentele de tip lebăda-neagră. Acest șoc va duce cel mai probabil la dorința de a restricționa factorii care au făcut din coronavirus o provocare globală, nu doar o problemă locală. Cel mai probabil, guvernele se vor simți împinse și susținute de cetățenii lor în ocuparea unui rol mai activ în construirea activităților economice. Oamenii de afaceri vor trebui să anticipeze schimbările la nivelul politicilor și reglementărilor, ce vor fi susținute de populație, pentru a evita, diminua și preveni o nouă criză de sănătate de nivelul celei actuale.

În majoritatea economiilor, sisteme de sănătate care nu au mai suferit modificări de la crearea lor după al doilea Război Mondial, vor trebui să identifice metode prin care să răspundă unei creșteri atât de rapide a volumului de pacienți, gestionând fără probleme cazurile de îngrijire personală sau virtuală. Într-o lume interconectată și extrem de mobilă, modelele de sănătate publică trebuie să regândească viteza și coordonarea globală cu care trebuie să reacționeze. Politicile privind infrastructura critică a sistemului de sănătate, rezervele de resurse strategice și contingența facilităților de producție pentru echipamentele medicale critice vor trebui toate regândite. După ce au învățat din greșelile care au dus la precedenta criză financiară globală, managerii sistemelor financiare și economice,  trebuie să pregătească acum sistemul în vederea absorbirii unor șocuri acute și globale exogene, precum impactul acestei pandemii. Instituțiile de învățământ vor trebui să se modernizeze prin integrarea învățământului la clasă cu cel la distanță. Și lista poate continua.

În perioada care va urma pandemiei, vom avea oportunitatea de a învăța dintr-o multitudine de inovații și experimente sociale, care se întind de la munca de acasă la supravegherea la scară largă. De aici vom înțelege ce inovații, dacă vor fi adoptate permanent, vor aduce un progres economic și social și care, dimpotrivă, vor inhiba îmbunătățirea societății, chiar dacă sunt eficiente în limitarea sau oprirea răspândirii virusului.

Atunci când luăm în considerare dimensiunea schimbărilor produse de coronavirus, precum și acelor pe care va continua să le producă în săptămânile și lunile viitoare, ne simțim obligați să reflectăm nu doar la o imensă criză de sănătate ci și la o iminentă restructurare a ordinii economice globale. Rămâne de văzut cum va evolua această criză, dar cele cinci etape descrise aici, oferă oamenilor de afaceri o cale mai clară de a se îndrepta spre noua normalitate – o normalitate care arată cu totul altfel decât cea din anii care au precedat coronavirusul – pandemia care a schimbat totul.

Kevin Sneader, administrator global și partener al McKinsey, cu sediul în biroul din Hong Kong al McKinsey

Shubham Singhal, partner senior în biroul din Detroit, liderul global al Healthcare Systems & Services Practice

*Articol semnat de Kevin Sneader și Shubham Singhal în https://www.mckinsey.com/featured-insights/leadership/the-future-is-not-what-it-used-to-be-thoughts-on-the-shape-of-the-next-normal

Criza coronavirusului este un eveniment care schimbă lumea. Vă prezentăm șapte elemente pe care liderii zonei de business ar trebui să le ia în considerare, dacă vor să se pregătească pentru noua normalitate.

Confruntarea crizei coronavirusului și a consecințelor ei ar putea fi imperativul timpurilor noastre. Într-adevăr, am susținut că această criză prevestește „restructurarea iminentă a ordinii economice globale”. După cum spunea Ian Davis, unul dintre foștii noștri manageri parteneri, în 2009, în mijlocul crizei financiare globale:

Pentru unele organizații, supraviețuirea pe termen scurt este singurul punct de pe agendă. Altele privesc prin ceața incertitudinii și se gândesc cum să se poziționeze odată ce a trecut criza și lucrurile revin la normal. Întrebarea este „Cum va arăta normalul?” De vreme ce nimeni nu poate spune cât va dura criza, ceea ce găsim de cealaltă parte a ei nu va arăta la fel ca normalitatea din ultimii ani.

Este imposibil de știut ce se va întâmpla. Dar e posibil să învățăm din lecțiile trecutului, atât din cele îndepărtate, cât și din cele recente și, pe această bază, să ne gândim constructiv la viitor. Consider că următoarele elemente vor fi importante în configurarea noii normalități – iar oamenii de afaceri ar trebui să țină cont de ele.

  1. Distanța se întoarce

La mijlocul anilor 1990, ideea „morții distanței” era în vogă. Raționamentul era că noile tehnologii bazate pe internet și  telecomunicații au făcut posibile noi moduri de muncă și comunicare, care au redus dramatic valoarea apropierii fizice. Fluxul de informații a devenit ieftin și neproblematic, iar lanțurile de aprovizionare globale, de o complexitate năucitoare, au reușit să livreze zi de zi produsele la termen. Comerțul transfrontalier a atins noi niveluri maxime. Iar clasa de mijloc, în plină expansiune, s-a abandonat călătoriilor și turismului.

Chiar și înainte de criza COVID-19, au existat semne de neliniște, exprimate în apelurile la protecționism și la politici mai restrictive de imigrare și acordare a vizelor. De fapt, oamenii căutau să creeze mai multă distanță față de cei care sunt altfel decât ei înșiși.

Desigur că astfel de atitudini erau departe de a fi răspândite. Dar pentru a face față pandemiei, guvernele din întreaga lume au impus restricții asupra persoanelor și bunurilor de o severitate care nu a mai fost întâlnită de zeci de ani. Conform unui studiu, peste trei miliarde de oameni trăiesc în țări ale căror granițe sunt acum închise total nerezidenților; 93% dintre aceștia trăiesc în țări care au impus, din cauza coronavirusului, noi restricții de intrare. Dacă un Hannibal modern ar vrea să traverseze Alpii în mod pașnic, ar fi întors din drum cu elefanți cu tot. În cele din urmă, turiștii vor reveni și granițele se vor redeschide, dar este cu siguranță posibil ca status quo-ul anterior să nu se mai întoarcă.

Ca și posibile consecințe indirecte ale măsurilor contra coronavirusului am putea avea: pentru întreprinderi, perspectiva mai multor restricții la frontieră; o preferință mai mare pentru produsele și serviciile locale; iar nevoia de reziliență din cadrul lanțurilor de aprovizionare să determine o apropiere a resurselor de piețele finale (v. capitolul 2, „Reziliență și eficiență”); și, poate, o rezistență reînnoită la globalizare. Tehnologia continuă să micșoreze distanța fizică, dar, în alte moduri, ar putea fi folosită pentru a o mări.

  1. Reziliență și eficiență

Chiar și atunci când restricțiile vor începe să fie treptat ridicate, întreprinderile vor trebui să învețe cum să opereze în moduri noi. Pe scurt, reziliența – capacitatea de a absorbi un șoc și de a ieși din el mai bine decât concurența – va fi cheia supraviețuirii și prosperității pe termen lung.

Din nou, trecutul poate fi un preludiu. Cercetările McKinsey privind criza financiară din 2008 au constatat că un grup mic de companii din fiecare sector a întrecut performanța celorlalte. S-au rănit, veniturile lor au scăzut cu media industriei, dar s-au redresat mult mai repede. Până în 2009, câștigurile companiilor reziliente au crescut cu 10 la sută, în timp ce a celorlalte a scăzut cu aproape 15 la sută. Ceea ce caracterizează companiile reziliente a fost pregătirea de dinainte de criză – au avut, de obicei, bilanțuri contabile mai echilibrate – și au avut acțiuni eficiente în timpul acesteia – în mod specific, reducerea costurile de operare.

Acesta este un sfat este bun – dar insuficient. COVID-19 ar putea ajunge să diminueze criza financiară cu daune economice. În acest caz, nu va fi suficient ca multe companii să își remodeleze afacerea; în schimb, vor trebui să o regândească.

O implicație a acestui lucru are legătură cu modul în care funcționează lanțurile de aprovizionare; companiile sunt vulnerabile, deoarece nu pot obține la timp piesele de care au nevoie. Lanțurile de aprovizionare construite pe baza inventarului la zi și a aprovizionării cu componente din mai multe surse ar putea să reconsidere această schemă, având în vedere turbulențele. În locul acestui mod de funcționare, companiile ar trebui să construiască planuri de back-up și de siguranță.

Alte elemente cheie ale structurii afacerii vor fi, de asemenea, revizuite. De exemplu, Wall Street Journal a observat că criza a scos la iveală slăbiciunile planurilor de succesiune la comandă, deoarece liderii se îmbolnăvesc, iar adjuncții trebuie să fie rapid găsiți în toate momentele operațiunilor. Companiile învață greu modul în care planificarea succesiunii trebuie să meargă mult mai adânc decât la nivelul 3 de management ca răspuns la posibilele perturbări pe termen scurt.

Investitorii sunt probabil mai atenți la modul de încorporare a rezilienței în evaluările pe care le fac companiilor. Într-adevăr, în urma dezastrelor naturale recente, impactul schimbărilor climatice a fost recunoscut din ce în ce mai mult de liderii de afaceri și de investitori, cu efecte asupra luării deciziilor și evaluărilor. Această presiune pentru a include factorii de mediu, sociali și de guvernare în evaluarea unei afaceri este probabil să se extindă pentru a încorpora reziliența la șocurile exterioare, cum ar fi pandemiile. Pe scurt, multe companii își vor reechilibra prioritățile, astfel încât reziliența – în toate manifestările sale – devine la fel de importantă pentru gândirea lor strategică precum costul și eficiența.

  1. Creșterea economiei fără contacte

În trei domenii, în special – comerțul digital, telemedicina și automatizarea – pandemia COVID-19 s-ar putea dovedi a fi un moment decisiv.

Comerțul electronic deja preluase în mod semnificativ și vizibil o bucată mare din vânzările făcute în magazine din cărămidă și mortar. Ceea ce a făcut coronavirusul este să accelereze o schimbare a obiceiurilor de cumpărare, care era deja bine stabilită. Primele indicii din China, de exemplu, sunt că noii clienți și piețe – în special persoanele în vârstă de 36 de ani și peste și rezidenții orașelor mai mici și mai puțin prospere – au început să cumpere online în număr mai mare. În Europa, 13 la sută dintre consumatori au declarat la începutul lunii aprilie că intenționează să navigheze online pentru prima dată căutând platforme comerciale. Numai în Italia, tranzacțiile de comerț electronic au crescut cu 81 la sută de la sfârșitul lunii februarie.

Cifrele pentru telemedicină și sănătate virtuală sunt la fel de atrăgătoare. Teladoc Health, cel mai mare serviciu de telemedicină independent din SUA, a raportat o creștere de 50% a serviciului în săptămâna care se încheie pe 20 martie și adaugă mii de medici în rețeaua sa. Comisia Federală de Comunicații cheltuiește 200 de milioane de dolari pentru a îmbunătăți conectivitatea între pacienți și furnizorii de servicii de asistență medicală virtuală, iar Departamentul Sănătății și Serviciilor Umane din SUA a plătit rambursări pentru telemedicină și a permis furnizarea de asistență virtuală la nivel inter-statal. KRY International din Suedia, unul dintre cei mai mari furnizori de telemedicină din Europa, a raportat că înregistrările au crescut cu peste 200 la sută. Franța și Coreea au modificat ambele reglementări pentru a ușura accesul la telemedicină. Cu un vaccin sau un tratament la cel puțin luni distanță, pacienții și furnizorii de servicii medicale au ambii motive să extindă interacțiunile virtuale.

O automatizare mai mare s-a produs deja înainte de COVID-19. La sfârșitul anului 2017, McKinsey Global Institute a estimat că 60% din totalul locurilor de muncă ar putea avea mai mult de 30 la sută din sarcinile lor principale automatizate, afectând între 400 și 800 de milioane de locuri de muncă în întreaga lume până în 2030. Potrivit Instituției Brookings, în cele trei recesiuni din ultimii 30 de ani, ritmul automatizării a crescut.

De fapt, devine posibil să ne imaginăm o lume a afacerilor – de la fabrică la consumatorul individual – în care contactul uman este redus la minimum. Dar nu eliminat: pentru mulți oameni, revenirea la normal va include reîntoarcerea în magazine, iar chioșcurile de pe marginea drumului, tipice pentru mare parte din lumea în curs de dezvoltare nu sunt pe cale să fie înlocuite cu hiper-market-uri fără numerar. Pacienții cu nevoi complexe vor dori în continuare să își vadă medicii în persoană, iar multe tipuri de locuri de muncă nu sunt automatizabile. Dar tendințele sunt inconfundabile – și, probabil, ireversibile.

  1. O mai mare intervenție globală în economie

În perioada marilor crize, precum cel de-al Doilea Război Mondial, cetățenii s-au dovedit dispuși să accepte – chiar să îmbrățișeze – un control guvernamental mai mare asupra economiei. A existat deja intervenție economică pe o scară care nu a fost văzută de zeci de ani, poate chiar niciodată. Începând cu 10 aprilie, guvernele de pe întreg globul anunțau planuri de stimulare economică în valoare de 10,6 trilioane de dolari – echivalentul a opt planuri Marshall. Cele mai multe cheltuieli sunt direcționate către trei domenii precum susținerea nevoilor de bază ale cetățenilor, păstrarea locurilor de muncă și ajutorarea întreprinderilor să supraviețuiască.

India face transferuri directe de numerar către cetățeni nevoiași, iar Indonezia extinde beneficiile de asistență socială la alte zece milioane de gospodării. Marea Britanie și Franța acoperă salariile (până la 80%) lucrătorilor afectați de COVID-19; Italia suspendă plățile pentru împrumuturi și credite ipotecare; Brazilia simplifică reglementările companiilor privind munca. Și băncile centrale din Australia, până în Europa, Africa de Sud și Canada reduc ratele.

Pe măsură ce guvernele avansează în a servi sau a salva sectorul privat, mijloacele pe care le aleg vor fi diferite. Unele țări vor naționaliza, altele vor lua acțiuni de capital, altele vor oferi împrumuturi, iar altele vor alege să reglementeze. Dacă împrumuturile neperformante necesită un  al doilea plan de salvare, sectorul bancar ar putea deveni ceva asemănător unei utilități reglementate pe unele piețe.

Un impuls pentru a redefini sistemul de sănătate publică globală pentru a gestiona mai bine posibile viitoare pandemii și amenințări conexe ar putea oferi un stimulent suplimentar pentru intervenția sectorului public în întreaga țară. În același mod în care reforma instituțiilor financiare a dobândit stimulent în 2009, același lucru ar putea fi valabil și pentru sănătatea publică în viitorul apropiat.

După cum au scris colegii McKinsey în contextul schimbărilor climatice, „costurile extraordinare de a fi plătitorul, creditorul și asiguratorul de ultimă instanță pot determina guvernele să joace un rol mult mai activ în asigurarea rezilienței.” Implicațiile pentru rolul statului vor afecta semnificativ modul în care se desfășoară afacerile. Oamenii de afaceri din mai multe sectoare vor trebui să se adapteze la noua normalitate a unei intervenții guvernamentale mai mari.

La un moment dat, guvernele pot decide să părăsească afacerile; modul în care fac acest lucru va fi complicat și diferențiat. Cât de mult, cât de rapid și în ce mod guvernele își reduc rolul economic vor fi unele dintre cele mai importante întrebări din următorul deceniu.

  1. Mai mult control pentru afaceri

În mod corect sau greșit, în multe țări există o percepție că, în timpul crizei financiare, instituțiile financiare au fost vinovate pentru traume, au primit miliarde de dolari de la contribuabili și au dat puțin înapoi. Acum, cetățenii din întreaga lume s-ar putea confrunta cu impozite mai mari și/sau mai puține servicii pentru a plăti 10,6 trilioane de dolari până acum. Publicul se va aștepta ca banii lor să fie folosiți în beneficiul societății în general. Acest lucru ridică întrebări complicate. Ce înseamnă pentru întreprinderi să își trateze corect angajații și clienții? Dacă o instituție financiară acceptă un plan de salvare, cum ar trebui să se gândească să solicite împrumuturi? Când, dacă este vreodată, este potrivit să reluați rambursările și să plătiți dividende mai mari?

Chiar înainte de coronavirus, exista un sentiment din ce în ce mai mare că valoarea acționarului nu ar trebui să fie singura valoare corporativă. În august 2019, peste 181 de CEO din SUA au semnat o declarație prin care se angajau în alte priorități – investiții în angajați, sprijinirea comunităților și tratarea etică a furnizorilor – pe lângă valoarea acționarilor. Ideea „Modelului Performanță Triplă” – profit, oameni și planetă – a devenit în tendință, la fel ca și fondurile de investiții responsabile social.

Cu multe întreprinderi susceptibile să funcționeze într-o oarecare măsură cu bani publici, controlul va fi intens. Vor exista efecte reale asupra relațiilor dintre guvern și afaceri și între afaceri și societate. Acest lucru se poate manifesta sub forma unei reglementări mai mari, în special în ceea ce privește aprovizionarea internă și siguranța forței de muncă. Și cum coronavirusul dezvăluie sau intensifică conștientizarea fracturilor sociale, se va aștepta ca afacerile să fie parte a găsirii de soluții pe termen lung.

Coronavirusul ar putea fi cea mai mare provocare globală de la cel de-al Doilea Război Mondial. În urma acestui conflict, a venit întrebarea: „Ce ai făcut în timpul războiului?” Această întrebare va fi pusă cu forță, atât guvernului, cât afacerilor, după ce bătălia COVID-19 va fi câștigată. Liderii de afaceri trebuie să își pună această întrebare acum.

  1. Schimbarea structurii industriei, comportamentului consumatorilor, poziției piețelor și atractivității sectorului

Una dintre întrebările cheie cu care se confruntă oamenii de afaceri este dacă industria în care activează își va reveni din șocul economic provocat de virus, sau dacă va suporta daune pe termen lung. Cel mai probabil, răspunsul la această întrebare se află în evaluarea gradului la care industriile respective se găsesc susceptibile la elementele evidențiate în acest articol. De exemplu, celor care s-au dovedit mai puțin reziliente, le va fi mai greu să își recâștige statutul dinaintea pandemiei. În sectorul auto, de exemplu, companiile s-au bazat pe lanțuri de distribuție globale just-in-time; ele se vor găsi sub presiunea de a schimba acest mod de lucru, astfel încât continuitatea distribuției va fi la fel de prețuită precum costurile și viteza de ajungere pe piață.

În plus, vor putea persista anumite schimbări în atitudinea consumatorilor față de distanța fizică, sănătate și intimitate. Astfel, o atenție mai crescută față de sănătate și o dorință de a trăi mai sănătos pot produce schimbări de durată în ceea ce privește unde, cum și ce mănâncă oamenii. Unii consumatori și unele guverne – în niciun caz toate – își pot schimba atitudinea cu privire la partajarea și folosirea datelor personale, dacă se va demonstra că folosirea acestor date pe durata crizei a ajutat la salvarea de vieți omenești.

Pentru mileniali și membrii Generației Z – cei născuți între 1980 și 2012 – această criză reprezintă cea mai mare perturbare pe care au trăit-o. Atitudinile lor se pot schimba profund și în moduri greu de anticipat. Turismul, călătoriile și sectorul ospitalier își pot vedea afacerile afectate de schimbări pe termen lung în ceea ce privește preferințele călătoriilor de afaceri sau personale. Preocupările cu privire la apariția altor evenimente de tip „lebădă neagră” pot schimba modul în care consumatorii abordează securitatea financiară – economisesc mai mult și cheltuiesc mai puțin. Lista întrebărilor cu privire la comportamentul consumatorilor după pandemia COVID-19 este lungă, iar incertitudinea este ridicată. De aceea, acesta este subiectul multor cercetări efectuate de McKinsey și nu numai.

Dată fiind intensitatea acestor presiuni, este rezonabil să ne întrebăm dacă pozițiile actuale pe piețe vor fi păstrate fără eforturi semnificative de repoziționare și de răspuns la schimbările cu care se confruntă industriile și sectoarele în ansamblu. La aceasta poate fi adăugat impactul economic al bilanțurilor întinse și ale evaluărilor care duc la modificări ale proprietății afacerilor.

În acest context, este posibil ca instituțiile să găsească modalități noi și durabile de colaborare, determinate de schimbări legislative și nu numai care au permis corporațiilor să conlucreze pentru a contracara criza actuală.

  1. Căutarea părților bune

Dacă nevoia este mama invențiilor – și de multe ori este – pot exista câteva efecte pozitive ale crizei provocate de coronavirus. Este puțin probabil ca acestea să compenseze pentru pagubele umane și economice pe care le creează. Cu toate acestea, având în vedere lipsa generală de optimism din prezent, poate fi încurajator să luăm în considerare câteva posibilități promițătoare.

Una are legătură cu imperativul uman de a comunica. În acest sens, „moartea distanței” continuă să rămână foarte reală și foarte pozitivă. Indivizi, comunități, afaceri și guverne deopotrivă descoperă noi moduri de conectare: aproape toată lumea știe povestea bunicului care a învățat în cele din urmă să folosească Zoom, Skype sau FaceTime.

Pentru afaceri, consecințele au fost profunde. Mulți au învățat să opereze de la distanță – la un nivel ridicat și la o viteză mai mare. Aceste practici pot foarte bine să rămână, conducând la un management mai bun și la o forță de muncă mai flexibilă. Munca flexibilă este deseori critică pentru sprijinirea angajaților aflați în diferite etape ale vieții precum părinți cu copii mici, femei aflate în diferite etape ale carierei, sau grupuri de afinitate precum cei cu dizabilități.

Antreprenorii au acum o viziune mai clară cu privire la ceea ce poate sau nu poate fi făcut în afara proceselor tradiționale ale propriilor companii. Mulți încep să aprecieze viteza cu care organizațiile lor se pot mișca odată ce au schimbat modul de lucru. Pe scurt, coronavirusul forțează atât ritmul cât și dimensiunea inovațiilor legate de locul de muncă. Într-adevăr, cum afacerile sunt obligate să facă mai mult cu mai puțin, mulți găsesc modalități mai simple, mai bune și mai puțin costisitoare de a opera.

Graba de a contracara COVID-19 a dus și la inovații în domenii precum biotehnologie, dezvoltarea vaccinurilor, reglementările legale care vizează dezvoltarea medicamentelor, pentru ca tratamentele să poată fi aprobate și testate mai rapid. În multe state, sistemele de sănătate au fost greu de reformat; această criză a făcut dificilul mult mai ușor de atins. Rezultatul ar trebuie să fie sisteme de sănătate mai reziliente, mai receptive și mai eficiente.

Aceste părți bune sunt mici în comparație cu catastrofa provocată de coronavirus. Crearea unei noi normalități mai bune decât cea înlocuită va fi un test pe termen lung al tuturor instituțiilor noastre, la nivel global și local, public și privat. Va fi esențial să reconstruim pentru viitor, nu pentru acoperirea problemelor din trecut.

O posibilă normalitate viitoare este ca deciziile luate în timpul și după criză să ducă la mai puțină prosperitate, creștere mai lentă, mărirea inegalităților, birocrații guvernamentale umflate și frontiere rigide. Sau, deciziile luate pe parcursul acestei crize să ducă la o creștere a inovației, productivității, industrii mai reziliente, guvernare inteligentă la toate nivelurile și emergența unei noi lumi reconectate. Niciuna din cele două posibilități nu este inevitabilă; cel mai probabil rezultatul va fi un mix. Ideea este că locul unde lumea va ajunge este o chestiune de alegere – a nenumărate decizii care vor fi luate de indivizi, companii, guverne și instituții.

La începutul secolului 20, exploratorul britanic Ernest Shackleton nota „Optimismul este adevăratul curaj moral”. Optimism și curaj: acestea sunt calitățile necesare mai mult ca niciodată acum când liderii iau deciziile care vor contura următoarea normalitate.

Kevin Sneader, administrator global și partener al McKinsey, cu sediul în biroul din Hong Kong al McKinsey;

Shubham Singhal, partner senior în biroul din Detroit, liderul global al Healthcare Systems & Services Practice

*Articolul este un fragment din cartea Battlegrounds: The Fight to Defend the Free World, publicat de H. R. McMaster în https://outline.com/JyMnhc

Textul de față este o traducere neoficială a versiunii originale în limba engleză.

  1. Orașul interzis

În data de 8 noiembrie 2017, Air Force One a aterizat la Beijing, marcând începutul unei vizite de stat găzduite de președintele Chinei și al Partidului Comunist, Xi Jinping. Încă din prima mea zi de activitate în calitate de consilier pentru securitate națională al președintelui Donald Trump, relația cu China a fost o prioritate. Inclusiv pentru rolul cheie pe care China îl joacă în ceea ce președintele Barack Obama a identificat ca fiind cea mai mare provocare cu care se va confrunta succesorul său: cum să reacționeze față de programele nucleare și rachetele Coreei de Nord.

La sfârșitul anilor 1970, tezele abordării americane în relația cu China erau următoarele: după ce a fost primită în ordinea politică și economică internațională, China va juca după reguli, își va deschide piețele și va privatiza economia. Pe măsură ce țara va deveni mai prosperă, guvernul chinez va respecta drepturile poporului său și se va liberaliza din punct de vedere politic. Aceste ipoteze s-au dovedit a fi greșite.

Viziunea fundamental diferită pe care China o are asupra lumii a ridicat însă multe alte probleme legate de natura și viitorul relației dintre această țară și Statele Unite.

De la venirea la putere a lui Deng Xiaoping, la sfârșitul anilor 1970, tezele abordării americane în relația cu China erau următoarele: după ce a fost primită în ordinea politică și economică internațională, China va juca după reguli, își va deschide piețele și va privatiza economia. Pe măsură ce țara va deveni mai prosperă, guvernul chinez va respecta drepturile poporului său și se va liberaliza din punct de vedere politic. Aceste ipoteze s-au dovedit a fi greșite.

China a devenit o amenințare, deoarece liderii săi promovează un model închis, autoritar, ca alternativă la guvernarea democratică și economia pieței libere. Partidul Comunist Chinez nu numai că a consolidat un sistem intern care sufocă libertatea umană și extinde controlul autoritar; ci și exportă acest model și conduce la elaborarea de noi norme și a unei noi ordini internaționale care ar face lumea mai puțin liberă și mai puțin sigură. Efortul Chinei de a-și extinde influența este evident în militarizarea insulelor artificiale din Marea Chinei de Sud și în desfășurarea capacităților militare în apropiere de Taiwan și în Marea Chinei de Est. Dar natura integrată a strategiilor militare și economice ale Partidului Comunist Chinez [este cea care] îl face deosebit de periculos pentru Statele Unite și pentru alte societăți libere și deschise.

În timpul vizitei noastre de stat, Xi și consilierii săi s-au bazat foarte mult pe istorie pentru a-și transmite mesajul – subliniind anumite subiecte și evitându-le pe altele. John King Fairbank, istoricul de la Harvard și părintele sinologiei americane, a remarcat în 1948 că pentru a înțelege politicile și acțiunile liderilor chinezi, perspectiva istorică nu este “un lux, ci o necesitate”.

Delegația americană, din a cărui componență făceau parte președintele Trump, însoțit de prima doamnă, secretarul de stat Rex Tillerson și ambasadorul SUA în China, Terry Branstad, a primit prima lecție de istorie în timp ce a vizitat Orașul Interzis, sediul împăraților chinezi timp de cinci secole. Am fost însoțiți de Xi, soția sa și alți lideri chinezi de rang înalt. Mesajul, transmis în conversații private și declarații publice, precum și în reportajul tv oficial, a fost în concordanță cu discursul lui Xi, ținut cu trei săptămâni în urmă, la cel de-al 19-lea Congres al PCC: Partidul Comunist Chinez urmărește “marea întinerire a națiunii chineze”. După cum a descris-o Xi, întinerirea includea prosperitatea, efortul colectiv, socialismul și gloria națională– visul Chinezesc. Orașul Interzis a fost fundalul perfect pentru ca Xi să-și prezinte determinarea de a “se apropia de centrul scenei mondiale și de a aduce o contribuție mai mare umanității”.

Orașul Interzis a fost construit în timpul dinastiei Ming, care a condus China din 1368 până în 1644 – o perioadă considerată a fi o epocă de aur în ceea ce privește puterea economică a Chinei, controlul teritorial și realizările culturale. În timpul acestei dinastii, Zheng He, un amiral din flota Ming, a făcut șapte călătorii în jurul Pacificului de Vest și Oceanului Indian, cu mai mult de o jumătate de secol înainte de Cristofor Columb. “Navele sale de comori”, printre cele mai mari nave de lemn construite vreodată, au adus obiecte din toate părțile lumii cunoscute. Dar, în ciuda succesului celor șapte călătorii, împăratul a concluzionat că lumea nu are nimic de oferit Chinei. A ordonat ca navele cu comori să fie scufundate și porturile chineze închise. Perioada care a urmat- în special secolele XIX și XX – este văzută de Xi și de alți lideri chinezi, ca pe o perioadă anormală în care națiunile europene și, mai târziu, Statele Unite au obținut dominația economică și militară.

La fel ca spectacolul de închidere a Jocurilor Olimpice de la Beijing din 2008, care a plasat inovația tehnologică modernă în contextul a 5.000 de ani de istorie chineză, turul Orașului Interzis a fost, se pare, un memento al faptului că dinastiile chineze s-au considerat, mult timp, în centrul Lumii. Arta și stilul arhitectural al clădirilor reflectă crezul social confucianist: ierarhia și armonia se potrivesc și sunt interdependente. Împăratul și curtea sa conduceau din Sala Armoniei Supreme, cea mai mare clădire din Orașul Interzis. Marele Tron era înconjurat de șase stâlpi de aur, gravați cu dragoni pentru a evoca puterea unui împărat al cărui stat domnește peste tianxia: adică peste “tot ceea ce este sub cer”.

Imaginile vizitei noastre în Orașul Interzis difuzate în China și în restul lumii au fost menite să proiecteze încrederea în Partidul Comunist Chinez, dar se putea simți, de asemenea, o nesiguranță profundă – o lecție de istorie care a rămas nemenționată. În însăși alcătuirea sa, Orașul Interzis părea să reflecte acest contrast între încrederea exterioară și reținerea interioară. Cele trei săli mari din centrul orașului au fost menite nu doar să impresioneze, ci să se și apere de amenințările care ar putea veni atât din exterior, cât și din interiorul zidurilor orașului. După sfârșitul dinastiei Han, în anul 220, provinciile centrale ale Chinei au fost conduse doar jumătate din timp de o autoritate centrală puternică. Chiar și în acea perioadă, China a fost supusă unei invazii străine și tulburărilor interne.

Dacă cineva din delegația americană ar mai fi avut îndoieli cu privire la viziunea Chinei cu privire la relația sa cu Statele Unite, monologul lui Li le-a eliminat. El a început cu observația că, după ce și-a dezvoltat deja baza industrială și tehnologică, China nu va mai avea nevoie de Statele Unite. El a respins preocupările SUA cu privire la practicile economice și comerciale neloiale, indicând faptul că rolul SUA în viitoarea economie globală ar fi doar de a oferi Chinei materii prime, produse agricole, și energie pentru a alimenta producția industrială și de consum.

Împăratul Yongle, Zhu Di, care a construit Orașul Interzis, era mai preocupat de pericolele interne decât de posibilitățile unei alte invazii mongole. Pentru a identifica și elimina adversarii, împăratul a înființat o rețea de spionaj bine pusă la punct. Pentru a preîntâmpina orice fel de opoziție din partea savanților sau birocraților, el a ordonat execuțiile nu doar a suspecților de lipsă de loialitate, dar și a familiilor acestora. Partidul Comunist Chinez a folosit tactici similare secole mai târziu. La fel ca Xi, împărații care au stat pe tronul sofisticat din inima Orașului Interzis au practicat un stil distant și autocratic de guvernare, stil vulnerabil la corupție și amenințări interne.

Liderii PCC cred că au o fereastră îngustă de oportunitate strategică de a-și întări conducerea și de a revizui ordinea internațională în favoarea lor: înainte ca economia Chinei să meargă prost, înainte ca populația să îmbătrânească, înainte ca alte țări să-și dea seama că partidul urmărește întinerirea națională pe cheltuiala lor, și înainte de alte evenimente neprevăzute, cum ar fi pandemia de coronavirus, care face vizibile vulnerabilitățile ivite în cursa pentru a depăși Statele Unite și realizarea visului chinez.

Ghidul nostru ne-a arătat locul în care ultimul ocupant regal al Orașului Interzis, împăratul Puyi, a fost deposedat de putere în 1911, la vârsta de 5 ani, în timpul revoluției republicane din China. Puyi a abdicat în mijlocul “secolului umilirii”, o perioadă a istoriei chineze pe care Xi i-a descris-o lui Trump când cei doi lideri s-au întâlnit la Mar-a-Lago, cu șapte luni înainte de vizita noastră în China. “Secolul umilirii” a fost epoca nefericită în care China a experimentat fragmentarea internă, a suferit înfrângerea în războaie, a făcut concesii majore puterilor străine și a îndurat o ocupație brutală. Umilința a început odată cu înfrângerea Chinei de către Marea Britanie în Primul Război al Opiumului, în 1842. S-a încheiat cu înfrângerea Japoniei imperiale în 1945 și victoria comunistă în Războiul Civil Chinez din 1949.

Ultima noastră întâlnire a vizitei de stat, în Sala Mare a Poporului, a fost cu Li Keqiang, premierul Consiliului de Stat și șeful titular al guvernului Chinei. Dacă cineva din delegația americană ar mai fi avut îndoieli cu privire la viziunea Chinei cu privire la relația sa cu Statele Unite, monologul lui Li le-a eliminat. El a început cu observația că, după ce și-a dezvoltat deja baza industrială și tehnologică, China nu va mai avea nevoie de Statele Unite. El a respins preocupările SUA cu privire la practicile economice și comerciale neloiale, indicând faptul că rolul SUA în viitoarea economie globală ar fi doar de a oferi Chinei materii prime, produse agricole, și energie pentru a alimenta producția industrială și de consum.

Liderii Chinei cred că au o fereastră îngustă de oportunitate în a-și consolida dominația și revizuirea ordinii internaționale în favoarea lor. Părăsind China, am fost și mai convins decât înainte de faptul că este necesară o schimbare dramatică în politica SUA. Orașul Interzis trebuia să transmită încredere în întinerirea națională a Chinei și revenirea ei pe scena mondială ca mândru regat de mijloc. Dar, pentru mine, a expus temerile, precum și ambițiile care conduc eforturile Partidului Comunist Chinez de a extinde influența Chinei de-a lungul frontierelor sale și dincolo, și de a recâștiga onoarea pierdută în timpul “secolului de umilire”. Temerile și ambițiile sunt inseparabile. Ele explică de ce Partidul Comunist Chinez este obsedat de control – atât pe plan intern, cât și extern.

Liderii partidului cred că au o fereastră îngustă de oportunitate strategică de a-și întări conducerea și de a revizui ordinea internaționale în favoarea lor: înainte ca economia Chinei să meargă prost, înainte ca populația să îmbătrânească, înainte ca alte țări să-și dea seama că partidul urmărește întinerirea națională pe cheltuiala lor, și înainte de alte evenimente neprevăzute, cum ar fi pandemia de coronavirus, care face vizibile vulnerabilitățile ivite în cursa pentru a depăși Statele Unite și realizarea visului chinez.

Partidul Comunist Chinez nu are nicio intenție de a juca după normele asociate dreptului internațional sau cele ale schimburilor comerciale. Strategia globală a Chinei se bazează pe co-optare sau constrângere în țară și în străinătate, precum și pe disimularea naturii adevăratelor intenții ale Chinei. Ceea ce face ca această strategie să fie puternică și periculoasă este natura integrată a eforturilor partidului în cadrul guvernului, industriei, mediului academic și armatei.

Și, în general, obiectivele Partidului Comunist Chinez contravin idealurilor și intereselor americane.

2. Cele trei fronturi

Pe măsură ce China își urmărește strategia de co-optare, constrângere și disimulare, intervențiile sale autoritare au devenit omniprezente. În China, toleranța partidului pentru exprimarea și disidența liberă este minimă, eufemistic spus. Politicile represive și manipulative din Tibet, cu majoritatea sa budistă, sunt bine cunoscute. Biserica catolică și, în special, religiile protestante, în creștere rapidă, îi preocupă profund pe Xi și pe oficialii partidului. Bisericile protestante s-au dovedit greu de controlat, din cauza diversității și descentralizării lor, iar partidul a îndepărtat crucile de pe vârfurile clădirilor bisericii și chiar a demolat unele clădiri pentru a da un exemplu. Anul trecut, eforturile Beijingului de a controla Hong Kong-ul au provocat proteste susținute, care au continuat până în 2020 – proteste pentru care liderii chinezi au dat vina pe străini, așa cum se întâmplă de obicei. În Xinjiang, în nord-vestul Chinei, unde uigurii etnici practică în principal islamul, partidul a trimis cel puțin 1 milion de oameni în lagăre de concentrare. (Guvernul neagă acest lucru, dar The New York Times a publicat anul trecut documente secrete incriminatorii, inclusiv relatări ale unor discursuri cu ușile închise ținute de Xi pentru unii demnitari, care invocau politica „absolut nicio milă”).

China intenționează să înființeze un nou “sistem tributar” printr-un efort masiv organizat în cadrul a trei politici care se suprapun, și care poartă numele „Made in China 2025”, „Inițiativa Belt and Road” și „Fuziunea Militar-Civilă”.

Liderii de partid au accelerat construirea unei supravegheri a populației fără precedent. Pentru cei 1,4 miliarde de chinezi, propaganda guvernamentală la televizor, și nu numai, este o parte a vieții de zi cu zi. Universitățile au eșuat în a învăța conceptele „liberal occidentale” despre drepturile individuale, libertate de exprimare, guvern reprezentativ și stat de drept. Studenții din universități și licee trebuie să ia lecții despre „Gândirea lui Xi Jinping asupra socialismului cu caracteristici chineze pentru o nouă eră”. Filozofia președintelui în 14 puncte este subiectul celei mai populare aplicații din China, care solicită utilizatorilor să se conecteze cu numărul de telefon mobil și numele real înainte de a putea câștiga credite citind articole, scriind comentarii și completând teste grilă. Un sistem de credit social personal se bazează pe urmărirea activității online și a altor activități pentru a determina gradul de adeziune față de prioritățile guvernului chinez. Scorurile populației determină eligibilitatea pentru împrumuturi, angajare guvernamentală, locuințe, beneficii de transport și multe altele.

Eforturile partidului de a exercita controlul în China sunt mult mai cunoscute decât eforturile sale de dincolo de granițele ei. Aici, din nou, insecuritatea și ambiția se consolidează reciproc. Liderii chinezi își propun să pună în aplicare o versiune modernă a “sistemului tributar” pe care împărații chinezi l-au folosit pentru a stabili autoritatea asupra statelor vasale. În cadrul acestui sistem, regatele puteau face comerț și se puteau bucura de pace cu imperiul chinez în schimbul supunerii. Liderii chinezi nu se sfiesc să afirme această ambiție. În 2010, ministrul de externe al Chinei le-a spus în mod real omologilor săi, la o reuniune a Asociației Națiunilor din Sud-Estul Asiei (ASEAN): „China este o țară mare, iar dvs. sunteți țări mici.” China intenționează să înființeze un nou “sistem tributar” printr-un efort masiv organizat în cadrul a trei politici care se suprapun, și care poartă numele „Made in China 2025”, „Inițiativa Belt and Road” și „Fuziunea Militar-Civilă”.

„Made in China 2025” este conceput să ajute China să devină o putere științifică și tehnologică în mare măsură independentă. Pentru a atinge acest obiectiv, partidul creează monopoluri de înaltă tehnologie în China și deposedează companiile străine de proprietatea lor intelectuală prin furt și transfer forțat de tehnologie. În unele cazuri, companiile străine sunt obligate să se intre în asociere cu societăți chineze înainte să li se permită să își vândă produsele în China. Aceste companii chineze au în mare parte legături strânse cu partidul, făcând de regulă transferul proprietății intelectuale și tehnicilor de fabricație către guvernul chinez.

„Inițiativa Belt and Road” necesită peste 1 trilion de dolari pentru investiții noi în infrastructură în regiunea Indo-Pacifică, Eurasia și nu numai. Adevăratul său scop este de a plasa China în centrul rețelelor comerciale și al rețelelor de comunicații. În timp ce inițiativa a avut la început o primire entuziastă din partea națiunilor care au văzut oportunități de creștere economică, multe dintre aceste națiuni au realizat în curând că investițiile chineze au venit la pachet cu obligații.

Inițiativa Belt and Road a creat un model standard de clientelism economic. Beijing-ul oferă mai întâi țărilor împrumuturi de la băncile chineze pentru proiecte de infrastructură de amploare. După ce țările se îndatorează, partidul obligă liderii să se alinieze agendei de politică externă a Chinei și a obiectivului de a înlocui influența Statelor Unite și partenerilor cheie ai acesteia. Deși liderii chinezi prezintă adesea aceste oferte ca fiind win-win, majoritatea au doar un singur câștigător real.

Tactica Chinei variază în funcție de puterea sau slăbiciunea relativă a statelor țintă. Atunci când întreprind proiecte de investiții la scară largă, multe țări cu instituții politice slabe cedează corupției, ceea ce le face și mai vulnerabile la tacticile chineze.

Pentru țările în curs de dezvoltare cu economii fragile, Belt and Road stabilește o capcană nemiloasă a datoriilor financiare. Atunci când unele țări nu sunt în măsură să își poată plăti împrumuturile, China tranzacționează datoriile pentru a obține controlul porturilor, aeroporturilor, barajelor, centralelor electrice și rețelelor de comunicații. Începând cu 2018, riscul de neplată a datoriilor a crescut în 23 de țări cu finanțare Belt and Road. Opt țări sărace care au obținut finanțare Belt and Road – Pakistan, Djibouti, Maldive, Laos, Mongolia, Muntenegru, Tadjikistan și Kârghistan – au deja niveluri de datorie nesustenabile.

Tactica Chinei variază în funcție de puterea sau slăbiciunea relativă a statelor țintă. Atunci când întreprind proiecte de investiții la scară largă, multe țări cu instituții politice slabe cedează corupției, ceea ce le face și mai vulnerabile la tacticile chineze.

În Sri Lanka, actualul premier care a deținut mult timp și funcția de preşedinte al țării, Mahinda Rajapaksa, a contractat datorii cu mult peste ceea ce ar putea suporta țara. El a fost de acord cu o serie de împrumuturi cu dobândă mare pentru a finanța construcția chineză a unui port, deși nu era nevoie aparent de unul. În ciuda asigurărilor anterioare că portul nu va fi folosit în scopuri militare, un submarin din China a andocat acolo în aceeași zi cu vizita premierului japonez Shinzo Abe în Sri Lanka în 2014. În 2017, în urma eșecului comercial al portului, Sri Lanka a fost forțată să semneze un contract de închiriere a portului pentru o perioadă de 99 de ani în favoarea unei întreprinderi chineze de stat.

Noua avangardă a Partidului Comunist Chinez este o delegație de bancheri și oficiali ai partidului, cu pungile pline de bani. Corupția permite o nouă formă de control de tip colonial, care se extinde cu mult peste rutele de transport maritim strategic din Oceanul Indian, Marea Chinei de Sud sau în alte părți.

Politica fuziunii militar-civile este cea mai totalitară dintre cele trei gheare ale Chinei. În 2014, și apoi din nou în 2017, partidul a declarat că toate companiile chineze trebuie să colaboreze pentru colectarea informațiilor. „Orice organizație sau cetățean”, spune art. 7 din Legea națională a informațiilor din China, „va sprijini, ajuta și colabora cu serviciile de informații de stat în conformitate cu legea și va păstra secretele activității de informații naționale.” Companiile chineze lucrează alături de universități și institutele de cercetare ale Armatei de Eliberare a Poporului.

Fuziunea militar-civilă încurajează întreprinderile de stat și private ale Chinei să achiziționeze companii cu tehnologii avansate, sau să dețină un capital minoritar semnificativ în acele companii, astfel încât tehnologiile să poată fi aplicate nu doar în avantaj economic, ci și militar și de informații. Sunt urmărite tehnologii furate în domenii precum cel spațial, cibernetic, biologic, inteligență artificială și energie. Pe lângă spionaj și cybertheft din partea Ministerului Securității Statului, partidul mai angajează unii studenți și savanți chinezi din S.U.A. și de la alte universități străine și laboratoare de cercetare.

Cybertheft-ul chinez este responsabil pentru ceea ce generalul Keith Alexander, fostul director al Agenției de Securitate Națională, a descris drept „cel mai mare transfer de avere din istorie”. Ministerul Chinez al Securității Statului a folosit o echipă de hacking cunoscută sub numele de APT10 pentru a ținti companiile americane din industriile de finanțe, telecomunicații, electronice de consum și medicale, precum și laboratoarele de cercetare NASA și Departamentul de Stat al Apărării, extrăgând proprietăți intelectuale și date sensibile.

Uneori, finanțarea pentru apărare din SUA sprijină transferurile de tehnologie din China. Unul dintre numeroase exemple este Grupul Kuang-Chi, descris în mass-media chineză drept „o întreprindere militar-civilă”. Grupul Kuang-Chi a fost fondat în mare parte pe baza meta-materialelor obținute în urma unei cercetări finanțate de Forțele Aeriene ale Statelor Unite la Universitatea Duke.

Cybertheft-ul chinez este responsabil pentru ceea ce generalul Keith Alexander, fostul director al Agenției de Securitate Națională, a descris drept „cel mai mare transfer de avere din istorie”. Ministerul Chinez al Securității Statului a folosit o echipă de hacking cunoscută sub numele de APT10 pentru a ținti companiile americane din industriile de finanțe, telecomunicații, electronice de consum și medicale, precum și laboratoarele de cercetare NASA și Departamentul de Stat al Apărării, extrăgând proprietăți intelectuale și date sensibile. De exemplu, hackerii au obținut informații personale, inclusiv numere de securitate socială, pentru mai mult de 100.000 de persoane, angajați ai marinei americane.

Armata Chinei a folosit tehnologii furate pentru a urmări capacități militare avansate de mai multe tipuri și a scoate de pe piață  companiile americane de apărare. Producătorul chinez de drone Dà-Jiāng Innovations (DJI) a controlat peste 70% din piața mondială în 2017, datorită prețurilor scăzute de neegalat. Sistemele sale fără echipaj au devenit chiar cele mai folosite drone comerciale de către armata americană până când au fost interzise din motive de securitate.

Spionajul chinez are succes, în parte, deoarece partidul este capabil să inducă cooperarea, cu sau fără voie, a persoanelor fizice, companiilor și liderilor politici. Companiile din Statele Unite și alte economii de piața liberă adesea nu raportează furtul tehnologiei lor, deoarece se tem să nu piardă accesul pe piața chineză, să dăuneze relațiilor cu clienții lor sau să fie supuse unei investigații federale.

Cooptarea se transformă în constrângere atunci când chinezii cer companiilor să adere la viziunea mondială a Partidului Comunist și să renunțe la criticile asupra politicilor sale represive și agresive. Când unui angajat al Marriott, care folosea un cont de socializare al companiei „i-a plăcut” un tweet pro-Tibet în 2018, site-ul și aplicația companiei hoteliere au fost blocate în China timp de o săptămână, iar angajatul a fost concediat sub presiunea guvernului chinez. În octombrie anul trecut, când Daryl Morey, directorul general al echipei de baschet Houston Rockets, a postat pe Twitter referitor la susținerea protestatarilor din Hong Kong, televiziunea chineză de stat a anulat difuzarea jocurilor.

Partidul Comunist Chinez a depus, de asemenea, o gamă largă de eforturi de a influența și manipula viața politică din țările vizate. În Australia și Noua Zeelandă au fost descoperite eforturi chineze sofisticate de a cumpăra influență în universități, de a mitui politicieni și de a hărțui comunitatea din diaspora chineză pentru a milita în favoarea Beijing-ului.

III. Empatia strategică

 După cum nota nu demult Hans Morgenthau, americanii au tendința de a vedea lumea exclusiv în raport cu Statele Unite și de a considera că desfășurarea evenimentelor viitoare depinde în primul rând de deciziile sau planurile SUA, ori de adoptarea de către ceilalți a modului său de gândire. Această tendință se numește narcisism strategic și se află la baza vechii presupuneri menționate mai devreme: aceea că o integrare mai aprofundată a Chinei în sistemul internațional va avea un efect de liberalizare a acestei țări și va modifica comportamentul său în lume.

Partidul Comunist Chinez nu își va liberaliza economia sau forma de guvernământ. Nu are de gând să respecte regulile internaționale deja consacrate – mai degrabă va încerca să le submineze și, în cele din urmă, să le înlocuiască cu reguli ce corespund mai bine intereselor chineze. China va continua să-și îmbine forma de agresiune economică, inclusiv prin practici comerciale neloiale, cu o campanie susținută de spionaj industrial.

Dar există o altă metodă de a concepe modul în care se comportă statele: empatia strategică. Conform istoricului Zachary Shore, empatia strategică presupune încercarea de a înțelege modul în care ceilalți văd lumea și cum aceste percepții, împreună cu emoțiile și aspirațiile lor, influențează politicile și acțiunile acestora. Perspectiva empatiei strategice, coroborată cu istoria și experiența, conduc la un set foarte diferit de asumpții cu privire la China – unele care sunt susținute de fapte.

Partidul Comunist Chinez nu își va liberaliza economia sau forma de guvernământ. Nu are de gând să respecte regulile internaționale deja consacrate – mai degrabă va încerca să le submineze și, în cele din urmă, să le înlocuiască cu reguli ce corespund mai bine intereselor chineze. China va continua să-și îmbine forma de agresiune economică, inclusiv prin practici comerciale neloiale, cu o campanie susținută de spionaj industrial. În termeni de proiectare a puterii, China va încerca în continuare să obțină controlul asupra locațiilor geografice strategice și să stabilească zone de control absolut.

Orice strategie de reducere a amenințării politicilor agresive ale Chinei trebuie să fie bazată pe o evaluare realistă a pârghiilor pe care SUA și alte puteri exterioare le au în modificarea evoluției interne a Chinei. Influența acestor puteri externe are limite structurale, deoarece partidul nu va abandona practicile pe care le consideră cruciale pentru menținerea controlului. Cu toate acestea avem la îndemână unelte importante, pe lângă puterea militară și politica comercială.

În primul rând, acele calități liberale occidentale pe care chinezii le consideră slăbiciuni sunt de fapt puncte forte. Liberul schimb al informațiilor și ideilor oferă un avantaj competițional extraordinar, un excelent motor al inovației și prosperității. (Unul din motivele pentru care Taiwanul este considerat o amenințare atât de puternică pentru Republica Populară, îl reprezintă faptul că oferă un exemplu la scară redusă, dar în același timp elocvent, al unui sistem economic și politic de succes, care este mai degrabă liber și deschis decât autocratic și închis.)

Multe universități, laboratoare de cercetare și companii din statele care susțin domnia legii și drepturile individuale sunt, conștient sau nu, complicii Chinei în eforturile acesteia de folosire a tehnologiei pentru a facilita represiunea împotriva propriului popor și pentru a îmbunătăți capabilitățile militare chineze.

Libertatea presei și libertatea de exprimare, combinate cu o aplicare temeinică a domniei legii, au expus tacticile de afaceri chineze în diferite țări și au arătat că Republica Populară Chineză nu este un partener de încredere. Diversitatea și toleranța în societăți libere și deschise pot da impresia unei dezordini, dar ele reflectă aspirațiile noastre umane fundamentale și au și un sens practic. Mulți chinezi-americani care au rămas în SUA după masacrul din Piața Tiananmen au fost în prima linie a inovațiilor din Silicon Valley.

Dincolo de concentrarea pe punctele forte pe care Partidul Comunist Chinez le consideră slăbiciunile noastre, există și pași explicit defensivi pe care trebuie să îi luăm. Aceste măsuri includ următoarele:

  • Multe universități, laboratoare de cercetare și companii din statele care susțin domnia legii și drepturile individuale sunt, conștient sau nu, complicii Chinei în eforturile acesteia de folosire a tehnologiei pentru a facilita represiunea împotriva propriului popor și pentru a îmbunătăți capabilitățile militare chinezești. Pentru tehnologiile cu dublă-folosință, sectorul privat ar trebui să caute parteneriate noi cu cei care împărtășesc angajamentele pentru economiile de piață, guvernare reprezentativă și domnia legii, nu cu cei care acționează împotriva acestor principii. Multe companii sunt angajate în asocieri sau parteneriate care ajută China să își dezvolte tehnologii potrivite pentru securitatea internă, precum supraveghere, inteligență artificială și biogenetică. Într-unul din multele exemple, o companie cu sediul în Massachusetts a vândut echipamente de prelevare ADN care a ajutat guvernul chinez să urmărească uigurii în Xinjiang. (Între timp, compania și-a întrerupt vânzările.) Companiile care susțin cu bună știință eforturile Chinei de a-și persecuta propriul popor sau de a-și construi capabilități militare amenințătoare trebuie penalizate.
  • Multe companii chinezești care sunt implicate direct sau indirect în abuzuri ale drepturilor omului în propria țară sau violează tratatele internaționale sunt listate la bursele americane. Aceste companii beneficiază de investitori americani și din alte state occidentale. O scanare mai riguroasă a piețelor de capital din SUA, Europa și Japonia ar ajuta la restricționarea complicității corporatiste și investiționale față de agenda autoritară a Chinei. Economiile de piață libere, precum a noastră, controlează majoritatea capitalului mondial, astfel, influența pe care o avem este mult mai mare decât cea pe care o folosim.

Poate că bravada lui Li Keqiang și a altor oficiali urmărește să insinueze ideea unei Chine suverane peste tot ce se află sub cer, dar mulți dintre cei aflați sub cer nu sunt și nici nu trebuie să fie de acord.

  • Folosirea de către China a marilor companii de telecomunicații pentru controlul rețelelor de comunicații și internet din exterior trebuie contracarată. Nu trebuie să mai existe dispute cu privire la nevoia de a ne proteja împotriva companiei multinaționale de tehnologie Huawei și cu privire la rolul său în aparatul chinez de securitate. În 2019, o serie de investigații au adus dovezi incontestabile cu privire la gravele pericole de securitate națională asociate cu o largă gamă de echipamente de telecomunicații Huawei. Mulți dintre angajații Huawei sunt folosiți în același timp și de Ministerul chinez al Securității de Stat și de ramura de intelligence a Armatei de Eliberare a Poporului. Tehnicienii Huawei au folosit informații interceptate prin telefoane pentru a ajuta lideri autocrați din Africa să spioneze, să localizeze și să anihileze oponenți politici. Dezvoltarea infrastructurii, cu precădere cea 5G, pentru crearea de rețele sigure, care protejează informații sensibile și private, trebuie să constituie o prioritate pentru cooperarea multinațională între societățile liberale.
  • Trebuie să ne apărăm împotriva agențiilor chineze care coordonează operațiuni de influențare în străinătate, precum Ministerul Securității de Stat, Departamentul de Muncă al Frontului Unit și Asociația Studenților și Cercetătorilor Chinezi. În același timp, ar trebui să maximizăm interacțiunile și experiențele pozitive cu poporul chinez. Statele Unite și alte societăți deschise și libere ar trebui să ofere mai multe vize și posibilități de obținere a cetățeniei pentru mai mulți chinezi – cu menținerea măsurilor de securitate. Chinezii care intră în contact cu cetățeni din statele libere vor fi mai înclinați să critice politicile propriului guvern – fie că o fac din străinătate sau atunci când se întorc acasă.
  • SUA și alte națiuni libere trebuie să vadă în comunitățile de expatriați puncte forte. Diaspora chinezească – atunci când este protejată de amestecul și spionajul propriului guvern – poate contrabalansa semnificativ propaganda și dezinformarea propagată de Beijing. Investigațiile și expulzările care vizează agenții Ministerului Securității de Stat și al altor organisme ar trebui orientate nu doar înspre protejarea statului țintă ci și înspre protejarea expatriaților chinezi care locuiesc acolo.

Fără o contraofensivă eficientă a SUA și a statelor care împărtășesc aceeași viziune, China va deveni tot mai agresivă în promovarea economiei sale planificate și a modelului politic autoritar. Vizita de stat la Beijing –și expunerea la puternica combinație de insecuritate și ambiție a Chinei – mi-a întărit convingerea că SUA și alte state trebuie să renunțe să vadă China mai ales prin prisma aspirațiilor Occidentale. Dacă o concurăm agresiv, avem de ce să fim încrezători. Comportamentul Chinei însuflețește opoziția printre statele care nu vor să devină vasali. În plan intern, înăsprirea controlului duce, de asemenea, la stimularea opoziției. Poate că bravada lui Li Keqiang și a altor oficiali urmărește să insinueze ideea unei Chine suverane peste tot ce se află sub cer, dar mulți dintre cei aflați sub cer nu sunt și nici nu trebuie să fie de acord.

H. R. McMaster este general al armatei americane și fost consilier al președintelui Trump pe probleme de securitate națională. În prezent predă la Universitatea Stanford.

*Articol publicat de A. WESS MITCHELL în https://www.the-american-interest.com/2020/04/23/central-europes-china-reckoning/  Textul de față este o traducere neoficială a versiunii originale în limba engleză.

Europa Centrală are oportunitatea de a beneficia de iminenta restructurare a lanțurilor globale de aprovizionare, dar numai dacă se dă jos din patul Beijing-ului.

Central-europenii sunt pe cale să afle ce înseamnă să fii dependent de Xi Jinping. De ani de zile, capitalele de la frontiera estică a Europei au primit cu bucurie investițiile chineze, făcând acorduri cu companiile chineze de stat și asumându-și împrumuturi susținute de Beijing. Creditele ușor obținute au adus locuri de muncă și creștere economică.

După criza din 2009 a zonei euro, când creditul băncilor occidentale venea cu țârâita, banii chinezilor au fost o tentație irezistibilă. Importanța coridorului de la Marea Baltică la Marea Neagră pentru marea strategie chineză este evidentă. Regiunea este un soi de bază vestică pentru drumul maritim care se întinde de la Marea Roșie și Oceanul Indian până la coasta chineză. Proiectele chineze de poduri, drumuri și porturi se întind din Grecia până în Serbia și Ungaria, state pe care Beijing-ul le-a cultivat ca principale capete de pod pentru pătrunderea Europei.

Pentru a întări aceste legături, Beijing-ul a format un club special, Formatul 17+1, care are propriul secretariat, coordonatori naționali și întâlniri anuale la nivel de șefi de stat. Banii chinezi au venit însă cu anumite obligații. Muncitorii chinezi, nu localnicii, trebuie folosiți pentru proiectele din construcții. Centrele Confucius au apărut și ele. Iar Beijing-ul a cultivat elitele regionale cu speranța că va bloca inițiativele occidentale pe care Beijing-ul le considera nedorite. Pentru guvernele central-europene, lesa Beijing-ului părea lungă și gulerul moale. Iar banii curgeau: Din 2010, China a pompat mai mult de 15 miliarde dolari în regiune și a crescut volumul anual de comerț de la 40 miliarde dolari la 70 miliarde dolari.

75 la sută din investițiile chineze au mers în patru țări: Ungaria, Republica Cehă, Polonia, și Slovacia. State balcanice precum Serbia și Muntenegru au fost și ele țintite. În urma crizei COVID-19, unii lideri regionali au invocat beneficiile prieteniei cu Beijing-ul și exemplifică cu entuziasmul Beijing-ului în furnizarea de provizii medicale în timp ce UE a ezitat. Unii chiar susțin că criza validează modelul opac și autocratic al Chinei ca pe un model pentru organizarea internă. Dar central-europenii ar putea regreta în curând îmbrățișarea Chinei. În moduri în care acestea nu poate fi încă pe deplin înțeleasă, pandemia COVID-19 este de natură să aducă la lumină riscurile ascunse din aceste relații asimetrice.

În primul rând există problema economică. Atâta timp cât China a fost în plină expansiune, a fost capabilă să avanseze proiecte de prestigiu, cum ar fi Belt and Road Initiative (BRI), fără a afecta creșterea economică internă. Toate acestea au fost activate de un excedent mare de cont curent, fundamentat pe exporturi masive și fluxuri de investiții occidentale. Criza COVID-19 poate îngreuna eforturile Beijing-ului de a perpetua acest model. China va continua să fie cea mai mare economie din lume bazată pe export. Dar există semnale în creștere că firmele occidentale văd riscurile legate de lanțurile de aprovizionare bazate pe China și caută alternative.

Un raport recent anticipează că mai multe crize ale datoriilor BRI post-criză vor forța China să renegocieze datoriile la o scară pe care nu a previzionat-o. Acest lucru va costa Beijing-ul timp și bani, și va fi în conflict cu ținta de stabilizare internă. Proiecte precum BRI vor avea, aproape sigur, o prioritate mai mică, cu mai puține resurse pe care să se bazeze decât înainte de criză. În paralel, țările din Europa Centrală se vor confrunta cu recesiuni, având în vedere dependența lor de producție și de expunerea la schimbările cererii globale. În acest context, deficitele comerciale uriașe cu China vor fi privite mult mai puțin favorabil (în cazul Poloniei, 20 miliarde dolari).Unii membri BRI se pot lupta pentru a revizui împrumuturile chineze. Deja, există apeluri pentru China de a le ierta datoriile.

Cealaltă problemă va fi geopolitică. Post-criză, capitalele occidentale sunt susceptibile de a reevalua pozițiile lor față de China cu privire la tot, de la practicile comerciale, la propagandă și influență. Această schimbare de politică va fi resimțită și în regiunea 17+1, unde Statele Unite și UE s-au luptat să re-echilibreze relațiile cu statele pro-China.

Ani de critici asupra SUA, împreună cu lipsa de angajamente la nivel înalt, au accelerat răspândirea influenței chineze în Europa Centrală. Odată cu trecerea accentului strategiei de securitate națională din 2017 către concurența cu marile puteri, Washington-ul a trecut la o abordare duală: o implicare diplomatică crescută, alături de sporirea resurselor pentru diplomația publică, societatea civilă, angajamentul comercial și lupta împotriva corupției. Deși nu fără critici, această strategie a avut o logică coerentă: să concureze pentru o influență pozitivă în locuri pe care China (și Rusia) și le asumă din ce în ce mai mult. O strategie similară cu cea din Războiul Rece, care a reușit să apropie Grecia, Portugalia, Spania și Turcia de atunci, și să pună bazele democrațiilor durabile în toate, cu excepția uneia.

După COVID-19, această competiție regională se va intensifica, iar Statele Unite și Europa vor trebui să-și intensifice demersurile pentru a consolida influența occidentală. Pe măsură ce Washington-ul și Bruxelles-ul se vor îndrepta probabil către o poziție mai sceptică față de China, statele 17+1 vor constata că pozițiile pe care mulți le-au adoptat în ultimii ani au un cost mai mare în relațiile cu aliații lor occidentali. După criză, SUA și UE trebuie să transmită un mesaj puternic, coordonat, care afirmă că nu vor privi cu încredere aprofundarea dependenței economice de China, care permite colonizarea tehnologică de facto și imită stilul de guvernare de la Beijing.

În același timp, nicio strategie nu poate reuși fără o componentă pozitivă. Răspândirea influenței chineze în Europa Centrală a fost ușurată de neglijarea politică și economică occidentală. Regiunea are nevoie de o atenție sporită din partea SUA și la nivel european și de investiții. În special, absența șoselei și a căii ferate nord-sud pe coridorul Marea Baltică-Marea Neagră este direct legată de vulnerabilitatea politică și militară a regiunii.

Post-COVID, Statele Unite vor trebui să colaboreze cu UE pentru a transforma Fondul de investiții al celor 3 Mări într-o platformă viabilă care să concureze cu finanțarea BRI.

Bruxelles-ul, care a privit cu prudență această inițiativă, ar trebui să o considere complementară obiectivului de consolidare a prezenței occidentale în această regiune în detrimentul Chinei și Rusiei. Europa Centrală are posibilitatea de a fi principalul beneficiar al viitoarei restructurări a lanțurilor valorice globale. Pe măsură ce Occidentul transferă producția multor bunuri din China, va avea nevoie de un loc alternativ pentru a investi, care este liber din punct de vedere politic și de încredere strategică. Europa Centrală poate juca acest rol doar dacă nu este în pat cu Beijing-ul.

A. Wess Mitchell este vicepreședinte al Centrului pentru Analiza Politicilor Europene și a fost secretar adjunct pentru afaceri europene și eurasiatice în perioada 2017-2019.

1. Am luat act de reacțiile diverse, unele critice, la proiectul MJ de desființare a SIIJ. Pe fond, le privesc pe toate cu seriozitate și voi reflecta la ele, ca întotdeauna. Înțeleg interesul și pasiunea revărsate asupra subiectului. Înțeleg și motivele aparente și cele mai puțin vizibile. Însă nu înțeleg vehemența stridentă, suspiciunea, procesul de intenție, chiar jignirea, acolo unde aceste bube ale gândirii raționale și comportamentului civic se manifestă. Celor care vor să dialogheze rațional, le-am fost întotdeauna alături și i-am privit cu simpatie, indiferent cât de puternică le-a fost critica. Celor care discută în termenii procesului de intenție, ai limbajului agresiv și, uneori, jignitor, pe ton strident și țipător le spun că îmi vorbesc o limbă străină, nu îi pricep, să fiu iertat!

2. Legiferarea este un proces laborios, migălos, generos. Seamănă cu șlefuirea unui bloc de piatră până capătă, pe lângă conținut, formă abstractă, sens. Dar se pleacă întotdeauna de la un “dat”, de la un “bloc”, de la un proiect. Nimic nu împiedică CSM să perfecționeze proiectul MJ, de aceea l-am trimis la avizare. Nimic nu împiedică asociațiile de magistrați să trimită propuneri la MJ și, la rândul său, acesta să își perfecționeze propriul “bloc” de lege. Pe unele le-am și primit deja, pe telefonul personal, le aștept și oficial la adresa ministerului. Mulțumesc! La urma urmei, un proiect a fost pus pe masa netedă a CSM, nu direct în Monitorul Oficial, prin OUG, nu direct pe masa și mai netedă a Parlamentului, prin angajare de răspundere. Era mai bine să procedăm direct la intervenție?! O să reflectez și la acest lucru, dacă e cazul să propun Premierului, dacă împrejurările o cer. În fond, și OUG și angajarea de răspundere sunt proceduri de legiferare constituționale.

3. Pe fondul lucrurilor, s-a criticat faptul că aș crea prin proiect o “superimunitate” magistraților. Nu e “superimunitate”, e asigurare pentru imparțialitate. Lupta anticorupție și, în general, lupta pentru integritate nu exclud imparțialitatea, nu exclud rigurozitatea. Ba chiar le presupune cu obligativitate. O activistă ONG pe care o stimez imi transmite public că nu înțelege logica din spatele “filtrelor” procedurale din proiect. Este logica inversă celei cu care acționau în trecutul nu prea îndepărtat unii dintre miniștrii de Justiție, atunci când chemau pe unii dintre procurorii șefi la minister cu unele dosare și le comunicau că sunt interesați de numărul de inculpări, nu de numărul de condamnări. Este logica inversă din spatele unor miniștri care discutau deschis la partid despre stadiul acestor dosare și despre cum le vor accelera ei împotriva inamicilor politici ai prea rafinatului premier în funcție la acea dată. În optica mea, nu trebuie să ne întoarcem la acea logică desuetă și dovedit contraproductivă. O jurnalistă pe care o prețuiesc afirma că nu crede să fi fost vreun magistrat șantajat și niciun abuz, că n-a cunoscut niciunul care să afirme deschis acest lucru. E drept, s-a vorbit doar pe la colțuri de acest lucru sau, când s-a vorbit deschis în CSM, s-a vorbit impersonal și general, însă e exorbitant să ceri unui magistrat să recunoască public faptul că a fost presat să dea o soluție sau alta, mai ales după ce a dat-o. Cert este că există această percepție puternică și această temere că lucrurile s-ar putea repeta. Nu cred că sunt apărute din nimic sau din închipuiri. MJ nu poate ignora aceste percepții și temeri, nu legiferăm într-o lume abstractă și ideală, ci într-una concretă și imperfectă. Și cred că este și în interesul DNA să existe aceste filtre pentru ca, într-un timp oarecare, să elimine orice prejudecată și suspiciune că lucrurile vor derapa și apoi “filtrele” vor dispărea. Eu, personal, am încredere, de aceea am optat pentru reîntregirea competenței legale a DNA. Dar, ca ministru, încerc să fiu imparțial și să am grijă și de cealaltă parte a magistraturii, care înca nu are incredere.

4. Pe scurt, MJ avea de ales între a propune reformarea SIIJ sau desființarea ei cu reîntregirea firească a competențelor DNA. Am optat pentru firescul instituțional și am înclinat balanța spre DNA. Odată făcută această opțiune, am avut de ales între a ignora temerile și percepțiile create în anii anteriori în urma “cazului Ploiești” și a altora, sau a ține cont de ele și a reglementa “filtre” procedurale asiguratorii. Am optat să înclin balanța și în cealaltă parte, prin doua “filtre”, Procurorul General și CSM.

5. În concluzie, celor care spun că CSM ar putea abuza de “filtru”, le răspund: să vedem primul abuz al CSM și MJ va propune eliminarea “filtrului”! Celor care vor păstrarea SIIJ, le adresez următoarele întrebări: cum anchetezi un caz de corupție la 500 de km de București cu 15 procurori staționați în capitală? Există acest interes în magistratură, să anchetăm corupția din magistratură? Au auzit de locurile în care clienții vin la judecata dosarelor civile “împodobiți”, ca să plece fericiți?
Celor care îmi transmit civilizat că, în general, proiectul nu e bun, dintr-o cauză sau alta, le răspund: ceva imperfect e mai mult decat nimic și sunt de acord să îl facem mai bun! CSM, asociațiile, magistrații, analiștii, juriștii, profesorii, jurnaliștii etc, au cuvântul în dezbatere. Avem cu toții dreptul la cuvânt și la opinii, personale sau instituționale. Chiar și Ministerul Justiției.

(discurs susținut la audierea în Comisiile Parlamentare reunite ale Camerei Deputaților și Senatului, București, Sediul Camerei Deputaților, Sala ”Mihai Viteazul”, 30 octombrie 2019)

Domnilor Președinți de comisii parlamentare, stimați colegi, stimați invitați și reprezentanți ai presei,

Sunt foarte onorat să fiu astăzi în fața dumneavoastră pentru această audiere și vă mulțumesc pentru prezența care mă onorează, de asemenea. Vă mulțumesc cu această ocazie și pentru dezbaterile pe le-am avut de-a lungul anilor în aceste comisii, atât pentru cele în care am fost de acord asupra subiectelor, cât și pentru cele în care am împărtășit opinii diferite.

Dezbaterile parlamentare fără menajamente reprezintă o garanție importantă pentru democrație și un sprijin pentru o decizie executivă transparentă și corectă.

Sunt de părere că aceste audieri sunt nu numai despre programul de guvernare, pe care îl aveți oricum la dispoziție, ci și despre valorile și viziunea pe care miniștrii audiați le au despre domeniul lor de competență.

De aceea, vă rog să îmi permiteți să încep cu câteva chestiuni de principiu.

Doamnelor și domnilor colegi,

De 10 ani, în România, se duce o luptă crâncenă în jurul Justiției. Această luptă a divizat societatea.

Confruntarea din societate cu privire la Justiție a ajuns și în magistratură,  transformându-se pe alocuri în război, când mai rece, când mai cald.

Va propun să ajutăm la pacificarea magistraturii. Dar nu o pace care să aducă o liniște vinovată, sub care să se ascundă nereguli, derapaje sau ”privatizarea politică” a sistemului, ci o pace constructivă și bazată pe adevăr, în care fiecare judecător sau procuror să își exercite menirea de a face dreptate.

Această stare de lucruri este intolerabila. Nu se poate face Justiție în condiții de stare de război în magistratură.

Prin ceea ce face acest Parlament, războiul se poate înteți sau poate înceta.

De aceea, ca prim pas, vă propun să stopăm imediat atacurile la Justiție, prin legi sau declarații politice.

Va propun să ajutăm la pacificarea magistraturii. Dar nu o pace care să aducă o liniște vinovată, sub care să se ascundă nereguli, derapaje sau ”privatizarea politică” a sistemului, ci o pace constructivă și bazată pe adevăr, în care fiecare judecător sau procuror să își exercite menirea de a face dreptate.

Cetățenii vor o justiție care lucrează, nu una blocată în războaie fratricide. Cetățenii plătesc pentru un serviciu public care să le facă dreptate și să îi protejeze, să le garanteze drepturile și să le facă efective.

Inculpații au drepturi și trebuie respectate. Părțile vătămate au drepturi și trebuie respectate. Magistrații trebuie să răspundă pentru calitatea muncii lor. Dar o răspundere care să nu se transforme în presiune, amenințare sau răzbunare arbitrară.

Cetățenii trebuie apărați de Justiție de orice abuzuri ale celorlalte puteri. Cetățenii trebuie apărați de Justiție față de infractori.

Sunt de partea celor care susțin că Justiția trebuie să rămână independentă față de oricine, mai puțin față de legi și Constituție.

Dacă judecătorul nu este liber, niciun om nu este liber.

Cetățenii s-au pronunțat fără echivoc la Referendum: 80% au votat pentru independența Justiției. Iar Ministerul Justiției reprezintă interesele cetățenilor în relație cu sistemul judiciar. De aceea, acțiunea Ministerului Justiției nu poate face abstracție de acest Referendum.

Dacă judecătorul nu este liber, niciun om nu este liber.

Sunt de acord cu cei care susțin că Justiția are drept scop fundamental protecția drepturilor cetățenilor. Nu voi fi de partea celor care se sustrag Justiției sau o atacă pentru a o slăbi, pentru a scăpa de judecata ei. Și nici de partea celor care încearcă să își facă rețele informale în Justiție prin care se manipulează actul de Justiție, din interior sau din afară, din stat sau din afara statului.

Stimați colegi,

Starea de lucruri prezentă din Justiție și din jurul ei produce deservicii nu numai cetățenilor, ci și României, ca țară europeană.

Iată, de 10 ani încercăm fără succes să realizăm și să ridicăm MCV, dar avem în față perspectiva de a rămâne singura țară din UE cu MCV! Aceasta ar fi o catastrofă, ale cărei efecte nici măcar nu le putem realiza în acest moment. Într-o Uniune confruntată cu provocări interne și externe, de la migrație la războaie comerciale, într-o Uniune care își caută echilibrul între comunitarism și suveranism, nu ne putem promova complet  interesele naționale până nu reușim să ridicăm MCV. Și nu e vorba doar de MCV, ci și de ratarea intrării în OECD, motivată de problemele de corupție, de ratarea intrării în Zona Schengen, de ani de zile, motivate de persistența MCV. Să nu ne imaginăm că ne va fi ușor să intrăm în Zona Euro fără să rezolvăm și MCV, chiar dacă formal nu are nicio legătură. Se va găsi, poate, vreun stat care să spună ”nu se poate, aveți MCV”. Iată de ce este important ce se va întâmpla în România cu Justiția!

De 10 ani încercăm fără succes să realizăm și să ridicăm MCV, dar avem în față perspectiva de a rămâne singura țară din UE cu MCV! Aceasta ar fi o catastrofă, ale cărei efecte nici măcar nu le putem realiza în acest moment.

Politica de confruntare cu UE a fost un eșec, cea de respingere politică a MCV, a fost un eșec. Pur și simplu, nu a avut niciun rezultat bun pentru România.

Vă invit să abordăm pragmatic acest subiect, dincolo de părerile uneori divergente asupra lui.

Vă propun să înlocuim politica de confruntare cu UE, cu o politică de cooperare cu UE. O cooperare demnă, inteligentă, bazată pe adevărul complet al realităților din Justiție. O cooperare în care cerem un tratament corect din partea UE și a statelor membre UE. Ne vom căuta și găsi suporteri in UE  pentru a ne sprijini în această cooperare privind MCV. Voi solicita sprijinul europarlamentarilor români pentru a ne susține interesele la Bruxelles pe subiectul MCV. Voi căuta sprijinul dumneavoastră și al CSM, pentru a organiza împreună cu Parlamentul și CSM un dialog constant cu instituțiile europene, care trebuie informate constant si complet asupra progreselor pe care le vom face împreună.

Văd în Comisia UE un partener, îl voi trata corect, voi cere și obține un tratament corect pentru România.

Dar trebuie să fim conștienți că baza acestei cooperării și a ridicării MCV nu poate fi decât repararea daunelor aduse Justiției prin legi și alte derapaje politice sau administrative și îndeplinirea obiectivelor MCV.

Sunt gata să lucrez onest cu Parlamentul, cu CSM, cu asociațiile de magistrați, profesiile juridice și societatea civilă, pentru a găsi împreună formule legale prin care să reparăm aceste daune, să păstrăm ce s-a făcut bine și să consolidăm independența Justiției, să protejăm drepturile omului, să combatem crima organizată, mafiile de tot felul, de la cea care trafică persoane la cele care distrug pădurile și ucid pădurari, să continuăm să combatem corupția la toate nivelurile.

Sunt gata să cooperez și să sprijin CSM să devină performant în realizarea obiectivelor sale, inclusiv a obiectivelor din MCV. Nu voi coopera însă pe linii greșite și nu voi merge pe drumuri pe care le știu înfundate, cum ar fi împărțirea sistemului în ”feude” informale, construite pe criterii de prietenie în ocuparea funcțiilor de conducere în instanțe și parchete. Prietenia e un lucru bun, rar, dar nu mai e bun dacă înlocuiește meritocrația.

Dragi colegi,

E în natura democrației să fim în tabere politice diferite. Dar trebuie să găsim o cale comună pentru marile obiective din Justiție, pentru ideea de Justiție dreaptă pentru cetățeni.

Pentru aceasta, cred că trebuie să găsim și unii, și ceilalți, tăria să recunoaștem ce nu a fost bine în trecut și să găsim soluții bune pentru viitor.

Spre exemplu, eu sunt de acord că se impuneau ajustări în Codurile penale, în acord cu deciziile CCR și ale reglementărilor comunitare în materie, după cum știu și că unele, nu toate, dar unele dintre modificările propuse recent au fost gândite pentru a bloca anchete și în general parchetele.

Un profesor ministru a vorbit public despre ”centre de reflecție” informale care au urmărit acest scop, deci, de la dânsul am aflat.

În aceeași logică a onestității, să recunoaștem ceea ce știm cu toții, unele modificări au slăbit instituții juridice pentru salvarea unui fost lider politic, poate și a altora, după cum sunt și de acord că există o percepție publică puternică în sensul că în aplicarea protocoalelor, atunci când funcționau, s-au încălcat drepturi în unele cazuri particulare. Dar numai Justiția poate stabili în care și de către cine, numai un studiu bazat pe date concrete și cifre oficiale poate stabili dacă a fost vorba de o încălcare sistematică sau acte izolate.

Eu sunt gata să accept că au fost și erori inacceptabile în lupta anticorupție, cum a fost cazul de la Ploiești, dar nu voi ignora succesele reale ale procurorilor anticorupție, pe nedrept huliți în masă de o parte a clasei politice, când, de fapt, orice răspundere pentru greșeală trebuie să fie individuală, iar succesele nu pot fi decât colective.

Doar Justiția trebuie să stabilească de unde și până unde răspunde fiecare și ce are de despăgubit, dar nu voi renunța sau uita să încurajez și să sprijin procurorii profesioniști în munca lor, pe baza legii. Procurorii să își relanseze munca de combatere a crimei organizate și a corupției mai susținut și mai eficient, adică pe baze de probe certe, pe baza legii, cu respectarea drepturilor și garanțiilor procesuale. Asumându-și răspunderi, nu stând la poarta infractorilor din Caracal sau de oriunde.

Sunt gata să accept că unele, nu toate, dar unele dosare de anchetă privind magistrații au stat prea mult deschise fără soluții, dar știu și că Secția specială a luat în colimator exact pe magistrații care au criticat reforma Toader PSD din legislația justiției, știu și că deschiderea de către Secția specială a unui dosar penal ignorând imunitatea diplomatică, e o probă certă de neprofesionalism a procurorului de caz, dar și proba unei gafe instituționale monumentale, după cum cererea degrabă a dosarului ”T” de la DNA și retragerea  unor apeluri în cazuri de corupție cu implicații politice, a fost turnesolul care a indicat vicierea din fașă a acțiunii Secției speciale.

Trebuie să oprim acest balans de la o extremă la alta într-o cumpănă dreaptă, în echilibru.

Vă propun să ne abținem să mai presăm politic sau să lovim Justiția, să nu mai permitem prin vot sau legi sustragerea din fața Justiției, după cum, repararea legislației trebuie să garanteze deopotrivă și independența Justiției, și capacitatea parchetului de a face anchetă, dar și garantarea drepturilor fundamentale, inclusiv ale victimelor infracțiunilor.

Aceasta vor fi principiile pe baza cărora voi aborda agenda ministerului.

Vă asigur de determinarea mea în rezolvarea agendei ministerului, dar și de deschiderea pentru dialog; dialog bazat pe rostirea adevărurilor, echilibru, imparțialitate, dar și fermitate în apărarea principiilor în care cred.

Cred ca așa cum Justiția are într-o mâna o balanța și într-una o sabie, tot așa cred că și un ministru de justiție trebuie să aibă în mâna o balanță pe care să fie o ramură de măslin și în cealaltă o sabie cu care să își apere agenda și principiile. Atât doar că ministrul nu trebuie sa fie legat la ochi. Prin sabie înțelegând, desigur, discursul public și acțiunea ministerială. Sunt gata să le folosesc pe amândouă, de la caz la caz.

Doamnelor și domnilor colegi,

Voi puncta în continuare subiectele pe care le găsesc cele mai importante și urgente, domniile voastre având la dispoziție și programul de guvernare și întrebările suplimentare.

Baza logistică a Justiției

Executivul și Legislativul s-au preocupat în ultimii ani îndeosebi de legi pentru Justiție, mai puțin de logistică.

E timpul să alocăm mai multe resurse logistice pentru Justiție, sistemul penitenciar și de probațiune. Avem prea puțini judecători, grefieri, arhivari, funcționari publici în penitenciar, psihologi și educatori în penitenciare, consilieri de probațiune.

Avem propunere legislativă în Parlament pentru prorogarea intrării în vigoare a schemei de pensionare anticipată a magistraților, se impune completarea ei și cu prorogarea trecerii la complete de 3 în căi de atac, din cauza lipsei de personal. A făcut-o și vechiul Guvern. Susțin această prorogare. Dar trebuie să și completăm schemele de personal.

Există deja programe de reabilitare și extindere a sediilor de instanțe și parchete, după cum există și unele în curs de lansare, cum ar fi ”Cartierul pentru Justiție”. Sunt gata să le continuăm. De asemenea, e crucial să extindem urgent spațiile de detenție în penitenciare. CEDO nu ne va ierta dacă nu o facem și trebuie să stopăm șirul de condamnări a României la CEDO.

Am discutat cu Primul Ministru și Ministrul de Finanțe despre toate acestea și am toate asigurările că va exista sprijinul financiar necesar.

Cadrul legislativ

Susțin oprirea proiectelor reîntoarse de la CCR și regândirea integrată și globală a tuturor intervențiilor legislative. Voi lua inițiativa constituirii unui grup de lucru integrat și incluziv la Ministerul Justiției, minister dotat cu inițiativă legislativă, cu participarea reprezentanților CSM, ai Ministerului Public, asociațiilor de magistrați și societății civile. Vă propun ca grupurile parlamentare să își poată delega reprezentanți observatori permanenți în acest grup de lucru integrat. Ideea ar fi ca atunci când Parlamentul va fi sesizat legislativ, în linii mari, toți actorii instituționali interesați și societatea civilă să împărtășească proiectul de refacere a legilor. În acest fel, vom asigura o largă dezbatere publică prealabilă și vom putea avea un  acord chiar în detalii pe conținutul proiectului, chiar înainte de sesizarea Parlamentului. Proiectul va sta însă pe această masă, pentru forma finală, așa cum au stat la vremea lor și codurile luni de zile în comisiile speciale parlamentare.

Știu că sunt mulți care își doresc o ordonanță de urgență reparatorie, sunt de acord și că o astfel de ordonanță nu ar contraveni spiritul Referendumului, dar ea ar contraveni literei sale și în orice caz, unei aritmetici politice clare în Parlament. Mai binele este dușmanul binelui și îi rog pe cei care insistă pentru ordonanță să înțeleagă acest lucru. Guvernul PNL este cea mai bună soluție politică în acest moment.

În plus, de principiu, trebuie să renunțăm la practica excesivă a ordonanțelor.

Numirile la parchete

Propunerile de numire a procurorilor de rang înalt se vor face în urma unui proces de selecție transparent, robust și bazat pe meritocrație. Îi încurajez pe toți cei care se simt capabili și au experiență să se înscrie în procesul de selecție. Îi asigur că nu există favoriți din start. Selecția va fi obiectivă și imparțială. Garantez acest lucru.

Anticorupția

Susțin combaterea viguroasă a corupției la toate nivelurile. DNA rămâne o instituție cheie pe care o voi sprijini în continuare. Există o stare de descurajare printre procurori. Să renunțe la această abordare. Cât timp respectă procedurile și garanțiile procesuale, nimeni nu le poate reproșa nimic și vor avea susținerea ministerului. Cât timp probele vor fi dincolo de orice dubiu, criticile rămân fără obiect. În același timp, o spun fără echivoc, criteriul apartenenței politice sau calendarul electoral nu trebuie să aibă vreo legătură cu anticorupția. Vă propun să valorizăm mai mult dimensiunea preventivă din Strategia Națională Anticorupție. După cum trebuie să ne concentrăm mai mult pe partea de recuperare a prejudiciului, ANABI, agenția de resort, în cooperare cu Fiscul, ar trebui să treacă la o operaționalizare efectivă, pe baza resurselor ce vor fi alocate.

Crima organizată

Fenomenul grupurilor organizate de infractori, interlopii, mafiile de tot felul, au devenit un risc important în opinia mea, care trebuie să primească un răspuns mai viguros. Voi cere DIICOT să coopereze cu celelalte instituții de aplicare a legii, să elaboreze un răspuns devastator pentru toate grupurile de crimă organizată care parazitează comunitățile. Și să ignore orice protecție ar avea sau ar părea că au.

Profesiile juridice

Justiția fără avocați ar fi precum un automobil fără frâne. Legile trebuie să garanteze rolul de garant al drepturilor pe care îl are avocatul. Avocatul este un senzor independent al realităților juridice. Voi încerca să construiesc împreună cu Uniunea Barourilor și CSM un mecanism permanent de consultări. Voi invita avocații să participe la facerea proiectelor de lege. Simbolic, dar și practic, voi relua și susține ideea ca avocații să aibă un sediu în ”Cartierul pentru Justiție.”

Aceeași deschidere voi avea și pentru notari, executori judecătorești, mediatori, alte profesii care au impact în Justiție.

Trăim deja într-o societate integrată. Efortul pentru Justiție nu poate fi decât integrat.

Opresc această expunere aici, așteptând întrebările dumneavoastră.

Vă mulțumesc!

 

I. E un moment de cotitură: fie statul român continuă să meargă pe drumul fuziunii cu lumea interlopă, care e drumul ieşirii din lumea valorilor şi a lumii occidentale, drumul care va face nesigură, pentru cei mulţi, viaţa în România, după cum vedem în aceste zile, fie începe o curăţenie adevărată, nu simulată, nu coafată, ci pur şi simplu curăţenie cu buldozerul şi nu doar la vârf prin câteva demisii de şefi, oricum impotenţi administrativ şi politic.

II. Era nevoie să auzim trei lucruri spuse răspicat de către liderii politici în aceste zile dramatice: 1) ancheta va scoate tot adevărul la lumină, indiferent încotro duc ramificaţiile acestei spețe (ştiu, nu politicienii fac ancheta, dar cine crede că ea nu merge cu o viteză sau alta în funcţie de atmosfera politică creată în jurul ei, e naiv… Apropos, mai avem Ministru de Justiţie?! O voce care ar avea toată autoritatea să ceară public răspicat tot adevărul?! De ce tace Ministrul de Justiţie?!). 2) nimeni nu va muşamaliza sau dacă cineva încearcă, va fi demascat şi înlăturat; 3) începe o acţiune programată la nivel naţional, sistematic, susţinută logistic, de combatere a structurilor mafiote şi a interlopilor, până la curăţirea comunităţilor de influenţa lor care devine atotstăpânitoare.

III. Cu vocea ei sacadată, care trădează lipsa de imaginaţie şi o gândire la suprafaţa lucrurilor, Dăncilă încearcă să preia tema luptei cu criminalitatea, bine sfătuită, probabil, de către “comandoul” de consilieri care dețin, practic, conducerea strategică a PSD, prin prelurea consilierii şefului PSD şi a premierului (interesant ar fi să ştim dacă ei lucrează concertat şi dacă da, pentru cine). Nu că Dăncilă ar avea vreo credibilitate, după ce PSD, la vârful căreia stă de ceva vreme, a împânzit statul cu incompetenţi şi a încercat să schimbe legile penale în favoarea infractorilor. Dar adună puncte. Măcar de ar face ceva, mă îndoiesc… PSD e un partid captiv clanurilor, după părerea mea.

IV. Din păcate, liderii opoziţiei se concentrează doar pe aspectul protecţiei legilor penale, devenit oricum uşor defazat, având în vedere decizia recentă a CCR (care invalidează modificările PSD la Codurile penale) şi reculul PSD, prin declaraţia lui Ciolacu (desfiinţează Comisia Iordache şi renunţă la modificările aberante). Mi-aş fi dorit să-i aud pe liderii opoziţiei spunând răspicat şi hotărât adevăruri pe care le ştim cu toţii: societatea românească e pe cale să fie preluta de interlopi, cu largul sprijin al liderilor comunităţilor locale (şi politici, şi administrativi), pe fondul prostiei care a cuprins funcţia publică în general, pe fondul penetrării instituţiilor noastre de “law enforcement”, poliția în special, dar numai, în prea multe zone, de către interlopi, şi să îşi asume aceşti lideri prezenţi ai opoziţiei promisiunea publică şi garanţia că vor stârpi fenomenul când vor avea puterea.

V. Întrebarea e, câte campanii electorale au depins sau vor mai depinde de banii interlopilor la care unii candidaţi apelează conştient sau inconştient, fără ca apropiaţii lor să le divulge provenienţa?!
Asta aş fi vrut să aud în aceste zile, ca cetățean votant şi combatant. Şi ca să nu se creadă că scriu şi vorbesc doar acum, pentru că drama traficului de fete e subiectul zilei, ataşez şi o declaraţie din anul 2011 (http://www.ziare.com/predoiu/ministrul-justitiei/predoiu-interlopii-paraziteaza-societatea-judecatorii-le-arata-clementa-1126324).

VI. Încă nu e prea târziu. Cei care conduc azi România, în sensul cel mai cuprinzător al cuvântului “conduc”, au o mare răspundere: lasă ţara să alunece spre un model de societate mafiotizata din care se mai poate ieşi decât cu mari eforturi şi sacrificii (vezi exemplele magistraţilor Falcone, Borselino, care au luptat real cu mafia) sau iau măsuri salutare de întărire a funcţiei publice prin competență şi începerea unei lupte “pe bune” cu sistemul subteran al lumii crimei organizate, care, iată, a ieşit la suprafaţă.

VII. Retezaţi capetele şerpilor sau vă vor lua în stăpânire pe toţi. Cam asta a ajuns să fie provocarea esenţială a politicului în România de astăzi, ceea ce arata cât de derizoriu a ajuns mersul ţării. În loc ca acum să ne fi pus problema construcţiei celei de-a 10-a autostrăzi (alt capitol cu repetenţi), ne punem problema de a stopa interlopizarea politicului, administraţiei şi a siguranţei cetățeanului, care ar fi trebuit să fie securizată de mult timp pentru toţi, nu numai pentru privilegiaţi. Încă una dintre probele regresului. Cine îl opreşte?!

Barna spune că lupta cu corupția e soluția, eu cred că lupta cu prostia e soluția.

Barna și mulți alții spun că România este bogată, dar oamenii săraci pentru că se fură. Consecința politică: lupta anti-corupție ar fi soluția. E adevărat că se fură, de la Decebal încoace se tot fură, și de unii conaționali, și de unii musafiri, poftiți sau nepoftiți, Epoca Fanariotă sau epoca Sov-Rom-urilor (societățile mixte româno-sovietice din anii 1950-1960) sunt cele mai elocvente exemple.

Eu cred însă că sărăcia unei națiuni decurge, în primul rând, din prostia unor lideri politici și comunitari. Nu numai lupta cu corupția va rezolva problemele României, dovadă că o tot ducem de 10 ani așa și corupția a tot înflorit, ci lupta cu prostia și mediocritatea.

Lupta cu corupția este o sarcină permanentă a sistemului judiciar. Însă prima sarcină a unui lider politic e să ia decizii administrative și politice corecte și să promoveze valori autentice în funcțiile numite, să sprijine valori autentice în funcții elective.

Integritatea omului politic este o condiție necesară intrinsecă, nu un obiectiv politic în sine. Noi trăim politic în capcana unei paradigme greșite: facem din condiții elementare mari obiective politice și consumăm toată energia într-o luptă sterilă, pentru că nu jucătorii politici sunt arbitri în ale integrității, ci justiția independentă de influență politică. Consecința: nu mai rămân timp și energie pentru construcție. Consumăm timpul și energia pe dezbaterea ”tu ești corupt, ba tu ești corupt!”. Omul politic autentic, cel care lasă în urmă ceva palpabil și benefic pentru oameni, este în primul rând un constructor, justițiarii politici au înfierbântat mereu ”masele”, dar au lăsat mai mereu în urmă doar dâre de fum.

Aceasta postare nu este un atac politic partizan, nu este o critică, se dorește o contribuție la dezbaterea prezidențială care se apropie și care trebuie să ne aducă viziuni, nu lozinci.

1. Dl Barna, candidat prezidenţial USR Plus, ne expune truisme despre migraţie culese din cercetări sociologice gata făcute, apoi ne asigura că numai dânsul, desigur, va face ca “tinerii să nu mai vrea să plece”, pentru că “schimbarea” nu poate veni de la “cei care au generat situaţia”.
Ca să fim riguroşi, dl Barna se referă la aceeaşi clasă politică de la care cerea şi accepta contracte pe bani publici, administraţia PSD.
Să trecem însă peste acest detaliu caracteristic şi altor lideri USR, abonarea la banul public gestionat de PSD sau la votul PSD (ca să rămâi comisar european sau să devii premier, de exemplu).
Să ajungem la fondul problemei. Familiarizat, oarecum, cu subiectul emigraţie şi depopularea ţării, semnalat în premieră într-un document politic elaborat de PNL încă din anul 2015, Programul de guvernare “Reclădirea Naţională”, care i-a consacrat nu mai puţin de 6 pagini de analiză a cauzelor şi a posibilelor soluţii de rezolvare, pus în sertar de acelaşi PNL pentru cele 10 propoziţii geniale emanate de dl Cioloș şi botezate “program”, care au decorat dezastrul electoral din 2016, în care PNL a candidat cu poza dlui Cioloș lipită pe fruntea partidului împotriva voinţei dlui Cioloș (mințea, pardon, spunea dânsul), am dat să aflu nerăbdător care sunt soluţiile propuse de dl Barna.
Cum va reuşi dânsul să facă tinerii “să nu mai plece”?
Las la o parte ca dânsul dă de înțeles că n-are nicio problemă dacă emigrează şi oamenii maturi profesionali sau pur şi simplu la vârstă mijlocie sau mai înaintată, problema dansului sunt doar tinerii. În regulă. Dar care credeţi că e soluţia dlui Barna?!… Niciuna, niente, zero, nada. Dânsul are însă un argument “forte”: e la rândul său tânăr, nou în “businessul politic”. Adevărat, nu şi în “businessul cu politicul”, cum spuneam.
Dar e de ajuns pentru candidatul USR Plus să fii nou şi să spui “pleacă tu Iohannis, ca să mă aşez eu, Barna, pentru că sunt nou”?! Suntem asiguraţi de dl Barna că da, e de ajuns. De ce?! Pentru că dl Barna, afirma dânsul, posedă o energie şi un ADN special, “energie şi ADN USR Plus”, care, răspândite probabil pe aleile Cotrocenilor, vor însufleţi răţuştele şi peştii decorativi din heleşteul palatului, vor naşte de la sine autostrăzi, şcoli, spitale, laboratoare şi, bineînţeles, vor opri emigraţia, posibil (cu atâta energie magică…) să crească şi natalitatea.
Am înţeles, deci, dl Barna e cu “energia şi ADN-ul”. Dar ceva creier, dl Barna, servim şi noi?! Pentru că a mai fost un candidat cu “energiile” prin anii 1990, un domn Mudava, parcă aşa îl chema, a fost prima lecţie “post-decembristă” că în prezidenţiale nu e nevoie să ai prea mult creier, mai mult spate. Bine, dl Mudava nici spate nu avea sărmanul, “se dăduse” deja…
Deci am înţeles cum e cu energia dl Barna, aşteptăm şi partea de discurs cu creierul.
2. În această perspectivă, dl Barna ne îndeamnă să acceptăm ideea că trebuie să avem în turul 2 două viziuni, a dlui Iohannis şi musai a dlui Barna, fireşte. Iarăşi, las la o parte că rezultă din spusele dlui Barna că în turul 1 nu avem nevoie de viziuni, numai în turul 2 ne face bine. Şi în turul 1?! Probabil că în “viziunea Barna” turul 1 ar trebui să fie un concurs de luat pastile colorate: cine înghite mai multe, intra în turul 2!
Dar care vă e viziunea, dle Barna?!
Un candidat prezidenţial anunţat deja de vreo două săptămâni ar trebui să expună deja viziunea! Dacă nu ai deja la momentul candidaturii o viziune completă, sau cel puţin câteva idei de principiu, câteva obiective cheie, căile prin care vrei să le atingi etc, felul în care vezi şi simţi funcţia prezidenţială plecând de la atribuţiile ei, înseamnă că eşti un candidat de dragul candidaturii, spre fala proprie şi a apropiaţilor. Un candidat prezidenţial adevărat ar trebui să îţi poată vorbi fără ezitare, ore în şir, despre cum vede țara, funcţia prezidenţială, obiectivele, aportul său la mai binele semenilor. În cazul dlui Barna, deocamdată avem “energie USR Plus” şi faptul că e “nou”. Seamănă cu o reclamă banală la un nou model de aspirator. Adică, nici măcar nu e o reclamă nouă, s-a mai servit pe ecrane.
Irelevant şi trist început de campanie electorală prezidenţială!

1. Deşi, scriptic, Guvernul a echilibrat ”din pix” deficitele fondului de pensii prin mutarea CAS, structural, pe termen lung, rămâne o problemă, anomaliile persistând. Cauzele istorice au fost agravate de scăderea numărului de contributori, iar, în perspectivă, migraţia şi natalitatea negativă vor accentua criza.
2. Dezbaterea politică se concentrează pe pensiile speciale, ratând abordarea sistematică. Există poziţii diverse, s-a pornit vitejeşte acum o lună de la ”tăierea” tuturor pensiilor speciale (idee repede abandonată) şi s-a ajuns la formule mixte, gen ”pe unele le păstrăm, pe altele nu”, dar subiectul este ”încăpăţânat” şi nu se lasă lămurit.
3. Cred, în dreptul meu, că ar fi onest să spunem românilor că se dau legi de majorare a pensiilor precum se dădeau odinioară (2008) legi de majorare a salariilor profesorilor, fără ca nimeni să fi făcut studii de impact care să indice resursele şi dinamica acestora, fără ca nimeni să fi văzut criza care se apropia atunci cu paşi repezi (nu şi pentru ministrul finanţelor Vosganian şi premierul Tariceanu) şi care s-ar putea face simţită şi la anul, conform unor economişti occidentali/americani.
Atunci, în 2008, un singur stat din regiunea noastră nu a cunoscut criza, Polonia, pentru că polonezii au avut grijă să-şi facă ţara atractivă pentru investiţii, inovaţie şi competitivitate.
4. În alte cuvinte, dacă guvernul vrea să aibe bani pentru pensii, trebuie să se ocupe de fapt de reformă administrativă, simplificarea legilor şi eliminarea corupţiei din administraţie şi din mediul de afaceri, pentru a face economia românească atractivă pentru investiţii. Deficitul fondului de pensii va fi ani de zile structural alimentat în continuare de la bugetul de stat, indiferent de ce soluţii scriptice vor imagina miniştrii de Finanţe, mai ales în contextul emigraţiei şi a crizei natalităţii, care, combinate, au rezultat în criza forţei de muncă şi depopularea dramatică a României.
Deci, pensiile majorate pot fi onorate doar dacă reuşim o creştere susţinută a PIB-ului şi a încasărilor la bugetul de stat, pe baza investiţiilor, combinate cu reducerea cheltuielilor inutile cu birocraţii.
Din câte văd, de la Ministrul Finanţelor (sic!), până la proaspeţi candidaţi prezidenţiali şi lideri politici auto-consacrați ca atare, toţi discuta ce pensii să taie sau nu, cu cât se majorează şi de când, aruncând de fapt praf în ochii cetăţenilor.
5. În concluzie, dacă guvernul PSD-ALDE vrea să plătească efectiv pensii majorate, va trebui să reformeze administraţia, să combată (real) corupţia (sigur, asta înseamnă şi să reformezi justiţia, cam greu zilele astea…) şi să aducă/genereze investiţii. Cine va face toate acestea în timp util?! Cert, nu acest guvern PSD ALDE, ţinând cont de demonstraţia de neştiinţă ”în formă continuată”.
Deocamdată se ratează subiectul dezbaterii, ce să mai vorbim de o acţiune coerentă!

Un cadru legislativ ultramodern în România care să reglementeze datele ne-ar putea aduce un avantaj semnificativ în competiţia cu alte ţări.

Legi inovatoare privind stocarea datelor, siguranţa acestora, reutilizarea datelor nu doar ne-ar crea o nişă strategică, dar investiţia în “centre de date” ne-ar plasa cu mulţi paşi înainte şi în privinţa utilizării energiei regenerabile.

Deja lupta între state, chiar dacă nu neapărat la vedere, este acerbă pentru atragerea de investiţii în astfel de fabrici ale viitorului. În plus, astfel de investiţii nu au nevoie de o infrastructură clasică, reprezentată, spre exemplu, de autostrăzi.

Nu este rău că în România apar centre de suport ale multinaţionalelor IT, dar miza mare este reprezentată de deschiderea de centre de date. Intel are centru de cercetare în Bucureşti, Amazon are centru de cercetare la Iaşi, Microsoft sau Oracle au, la rându-le, prezenţe locale relevante (există, desigur, şi alte mari firme prezente la noi).

Cu toată simpatia pentru jucătorii europeni, “stive” complete de lucru pot fi furnizate mai degrabă de marii jucători din Statele Unite ale Americii. Amazon, Apple sau Microsoft au construite ecosisteme globale şi, în acelaşi timp, capilare (programatori în tehnologiile acestora, zeci sau chiar sute de mii de startup-uri care deja le utilizează tehnologiile).

Ce-ar putea atunci să-şi asume reprezentanţi de foarte înalt nivel ai statului român? Spre exemplu, ar putea să decidă ca, în decursul a 10 ani, miile de “centre de date” ale administraţiei publice (servere pe sub birouri, camere tehnice inadecvate ş.a.m.d.) vor fi regrupate în câteva centre ultramoderne.

Acest gen de “regrupare” se întâmplă în Statele Unite ale Americii. În paralel, centrele destinate iniţial administraţiei publice ar putea deservi, ulterior, şi sectorul privat. Securitatea fizică şi logică poate fi diferită pe diverse zone funcţionale. Când şi unde va fi nevoie, pot exista centre dedicate cu totul sectorului public sau unor componente mai sensibile ale acestuia.

Pornind de la aceste idei, vă ofer câteva link-uri care sunt edificatoare pentru subiectul pe care vi l-am propus:

http://www.nextgov.com/cio-briefing/2013/11/senate-bill-would-make-data-center-consolidation-law/73331/).

http://www.defenseone.com/technology/2014/08/cias-amazon-built-cloud-just-went-live/90407/

 

Google to build gigantic “120-megawatt” data center in the Netherlands

 

http://www.datacenterknowledge.com/archives/2014/09/22/report-microsoft-data-center-coming-to-south-korea/

 

(Discurs susținut la masa rotundă cu titlul Președinția României la Consiliul Uniunii Europene din cadrul Conferinței de Drept European organizată de Stoica și Asociații S.C.A. și Facultatea de Drept din Universitatea București)

 

Doamnelor și domnilor,

Președinția României la Consiliul Uniunii Europene ar fi putut certifica faptul că substanța politică și administrativă a statului nostru, turnată în exercițiul acestei oportunități ar putea învigora proiectul european.

Președinția Română la Consiliul Uniunii Europene ar fi fost ocazia să probăm ca națiune și stat o viziune de dezvoltare a proiectului european.

În sfârșit, Președinția României la Consiliul Uniunii Europene ar fi trebuit să concilieze avantajos pentru interesele noastre preocupări și teme naționale cu obiectivele generale europene.

Ce s-a obținut în locul  realizării acestor deziderate?

Să le luăm pe rând.

***

Contextul politic și instituțional european în care a debutat Președinția României a fost marcat de problema Brexit-ului, care a ocupat substanțial atât agenda de decizie a Consiliului European, cât și a Comisiei și a Consiliului Afaceri Externe, fără ca ea să producă, după cum știm, un deznodământ nici până astăzi.

Tot la capitolul premise și context putem socoti și coincidența dezbaterilor pe politicile europene mari și a noului Cadru Financiar European 2021-2027. Politica agricolă comună, una din pietrele unghiulare ale Uniunii Europene încă din punctul originar al creației sale, politica de coeziune și de dezvoltare regională s-au ciocnit de noile provocări și politici privind migrația, securitatea frontierelor, în general apărarea comună întărită, temă lansată insistent în ultima perioadă de președintele francez, fără a se indica însă și căile concrete de realizare și de conciliere cu conceptul de apărare comună a Lumii Libere bazat pe NATO.

În sfârșit, Președinția noastră s-a suprapus pe finalul de mandat al instituțiilor europene alese sau numite și a coincis cu alegerile parlamentare europene.

Acest context complicat ar fi fost o perfectă oportunitate a unei președinții care să demonstreze excepționalism politic național și european, viziune și curaj în rezolvarea temelor prezentului și proiectarea unor dezvoltări europene.

Contextul politic și instituțional intern a fost marcat de o exemplară iraționalitate și pe alocuri frivolitate politică, izvorâte din cauze multiple: a) lipsa de maturitate politică a liderilor și entităților politice, b) simplificarea până la precaritate a dezbaterii politice, inclusiv în campania electorală și c) o dublă confiscare a temelor, pe de o parte, temele europene ale președinției au fost instrumentate pentru a rezolva dispute interne, pe de altă parte, temele publice naționale au fost instrumentate pentru rezolvarea unor agende individuale, în special în zona de justiție.

Din această perspectivă este emblematic discursul de debut al premierului în exercițiu în Parlamentul European, în care s-a ținut sublinierea unei false probleme pe care nu și-o punea nimeni la nivel european, citez aproximativ: ”Nu sunt aici ca să primesc lecții”. În paranteză fie spus, tocmai această frază ridica întrebarea dacă nu cumva se impunea o școlarizare a premierului în materie de concert european, deși, ne asigura același premier, citez din nou: ”Știu care e mersul în Parlamentul European”. Aceste stridențe au contextualizat defavorabil debutul președinției. Închid paranteza.

Dar principalul element premisă și de context intern/extern al președinției noastre a fost dizarmonia dintre spiritul vădit antieuropean al politicilor guvernamentale interne și comandamentele intrinseci ale președinției, de armonizare, consolidare și dezvoltare a construcției europene. Acest paradox oferit cinic de istorie, de a avea, pe de o parte, un popor fundamental atașat valorilor europene, după cum a demonstrat-o și rezultatul Referendumului convocat de Președintele României, pe de altă parte un decident guvernamental eurosceptic, strident și fals suveranist, în realitate incapabil de leadership național și european modern și pe de altă altă parte, o nevoie acută de clarificări în plan european, a marcat rezultatele politice ale președinției rotative exercitate de Guvernul încă în exercițiu.

Această dizarmonie nu s-a limitat la planul spiritual și teoretic, ci a fost constatată efectiv în modificări legislative incoerente și debalansate în planul cadrului legislativ penal, în special. Obiectivul teoretic legitim al unei mai bune echilibrări a raporturilor de forțe dintre parchet și inculpat, a unor sublinieri în planul garanțiilor și drepturilor procesuale ale inculpaților, s-a metamorfozat rapid în proiectele legislative guvernamentale și legile adoptate de Parlament într-o restrângere nerezonabilă a capacității parchetelor de a desfășura ancheta penală și o compromitere a cooperării judiciare internaționale.

Consecințele au fost logice: raport dezastruos la adresa României în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare în domeniul Justiției, discuții accentuate în forurile europene privind activarea articolului 7 din Tratat, iminența excluderii principalului partid de guvernământ din familia politică europeană.

Prin urmare, premisele și contextul președinției ar putea fi rezumate astfel: a) complexitate și moment de răscruce la nivel european, b) încrâncenare și obtuzitate politică internă, c) incongruență între nevoia de aport de viziune și construcție din partea președinției rotative la nivel european și preocupările politice greșite și egoiste ale liderilor politici guvernamentali și ai majorității parlamentare care au direcționat strategic președinția rotativă.

***

Ce s-a întâmplat concret?

În ciuda celor de mai sus, dacă privim în cifre rezultatele președinției, bilanțul apare, paradoxal, de excepție:

  1. Aproximativ 100 de dosare încheiate;
  2. 1100 evenimente și reuniuni;
  3. 24 concluzii adoptate ale Consiliului European;
  4. 6 sesiuni plenare ale Parlamentului European;
  5. 33 de dezbateri pe diferite teme;
  6. 22 de acte legislative semnate în calitate de Președinție rotativă cu Parlamentul European;
  7. 15 propuneri legislative adoptate împreună cu Parlamentul European în problematica Brexit-ului, cu scopul de a limita efectele unei retrageri ”dezordonate” a Marii Britanii fără un acord special de retragere.

Subiectele cele mai importante care au făcut obiectul celor de mai sus, ar fi următoarele:

  1. Directiva copyright (drepturi de autor în mediul online);
  2. Directiva pentru gazele naturale prin care se extind regulile UE la conductele de gaz pentru țările terțe;
  3. Uniunea Bancară;
  4. Autoritatea Europeană pentru Muncă;
  5. Emisii reduse de CO2 la camioane;
  6. Directiva privind restricții pentru anumite materiale plastice de unică folosință;
  7. În sensul limitării efectelor Brexit-ului fără acord special, reguli privind transportul rutier și aerian, coordonarea sistemelor de securitate socială, Erasmus plus, vize etc.
  8. În privința Cadrului Financiar European, Fondul European de Apărare, Programul Europa Digitală, Facilitatea Conectarea Europei, Programul Orizont Europa, Programul Spațiu, Programul Justiție, Programul Drepturi și Valori, Programul Invest EU, Programul LIFE.

Acest bilanț a fost posibil în primul rând datorită capacității administrative a departamentelor de afaceri europene din ministere, a echipelor dedicate de la MAE și în special Reprezentanței Permanente a României la UE.

Potrivit tuturor surselor interne și externe consultate pe parcursul exercitării președinției,  prestația miniștrilor a fost fără excepție sub nivelul provocării, în unele cazuri lamentabilă și creând dificultăți suplimentare aparatului tehnic.

***

Revenind la planurile în care am încadrat această intervenție în debut, planuri preponderent politice și concluzionând, Președinția rotativă a probat că avem capacitate administrativă specializată în problematici europene, dar majoritatea parlamentară și guvernul nu au demonstrat înălțime politică. Dimpotrivă, spiritul cu care s-a plecat la drum a fost unul antieuropean, viziunea europeană inexistentă, chiar și afișatul suveranism, lipsit de substanță.

Fotografiile recente ale premierului încadrat de liderii europeni nu pot șterge această realitate.

Mulți lideri politici par să nu înțeleagă că premisele realizării intereselor naționale în construcția europeană sunt probarea unui real spirit european, stăpânirea atât a procedurilor europene, cât și a subtilului joc diplomatic din care se zămislește decizia europeană, precum și o viziune coerentă care să ne impună în concertul european.

Aceste lipsuri au grevat președinția rotativă și au ratat un moment care fi putut fi fundamental pentru noi. Din fericire, rezultatul alegerilor europarlamentare și al Referendumului a mai dres din această impresie de ratare și ne-a reașezat pe un drum european.

 

 

 

 

”Întrebarea este batjocoritoare”, ”Această întrebare este prea complexă” – cu aceste cuvinte sărea ieri, cu pieptul înainte și mintea în galoși, onor dl. președinte de Comisie juridică a Camerei Deputaților, în fața oricărei întrebări puse de parlamentarii PNL candidatului PSD la funcția de judecător la CCR.

Pervertind audierea într-un simulacru, s-a ratat discutarea unor teme importante pentru mersul treburilor publice. Spre exemplu, am întrebat despre relația MCV (Mecanismul de Cooperare și Verificare în Justiție) – Constituție – Tratatul Lisabona, regimul juridic și efectele acestui MCV. Este un subiect care e de maxim interes, din orice unghi ai privi lucrurile. Personal, când am ajuns la Ministerul Justiției, l-am găsit instalat. Am făcut tot ce mi-a stat în putere să îl ridicăm. Am mers până în punctul în care m-am aliat cu și am sprijinit ministrul olandez al Justiției din 2010 să instituim un MCV ”light” pentru toate țările UE. În acest fel, România și Bulgaria nu ar mai fi fost singurele monitorizate. S-au opus atunci mai toți ”granzii” europeni. În 2012 convenisem informal cu gestionarii mecanismului de la Bruxelles să deschidem perspectiva ridicării la raportul din vară. Evenimente politice păguboase pentru noi au ratat momentul. Sunt și acum de părere că trebuie înlocuit cu un MCV pe justiție pentru toate țările din UE. Dar nu părerea mea era relevantă ieri, ci părerea candidaților. Pentru că CCR s-a intersectat cu acest concept și se va mai intersecta. Era important să constatăm viziunea candidaților. Era un bun prilej ca parlamentarii din toate partidele să se exprime, să își expună puncte de vedere, argumente: e  sau nu obligatoriu prin prisma Tratatului Lisabona și a Constituției, mai e sau nu viabil, a fost sau nu eficient, e cazul sau nu să se înlocuiască acest mecanism cu unul mai flexibil pentru toate țările UE etc.? Într-un limbaj politic profesionist și pe un ton civilizat la care suntem toți obligați. S-ar fi transmis astfel mesaje politice importante către toate cancelariile, într-un cadru parlamentar, de înaltă autoritate, aceste cancelarii ar fi notat, ambasadele ar fi notat, mesaje politice s-ar fi transmis etc. Adică, ar fi ”ieșit” o dezbatere parlamentară care ar fi însemnat indirect și un demers diplomatic parlamentar cu substanță, ar fi probat soliditatea instituției parlamentare și maturitatea parlamentarilor și a partidelor, ar fi demonstrat că înțelegem ”cum se face” în Europa Tratatului Lisabona…

Dar nu, dl. președinte (PSD) al Comisiei juridice a considerat că nu e cazul să trecem de ”piciorul broaștei” și de nivelul de sfadă politică înțepată. Poiana lui Iocan este o adevărată Academie Politică pe lângă ce-a fost ieri în Comisia juridică și chiar în Plenul Camerei, unde, la presiunile PNL, s-a permis totuși formularea unor întrebări la care s-a răspuns cu declarații de principii și generalități.

Un alt efect pervers a afectat și candidații, împiedicați astfel să arate ce știu. Trecuți prin audieri minuțioase, autoritatea și prestigiul lor ar fi fost întărite. Indirect a fost și o palmă dată CCR, pentru că a arătat cât de ”atent” e Parlamentul la calitatea profesională și morală a oamenilor trimiși acolo să judece constituțional.

În sfârșit, s-a dat un prost exemplu de examen și selecție a unui candidat. Dacă Parlamentul procedează astfel cu un candidat la CCR, de ce ar mai proceda altfel diferiți examinatori care selectează funcționari în alte sisteme publice, salariați etc.?!

Așa se subminează și batjocoresc instituțiile, așa se umplu ele cu nepricepuți.

Și ne mai mirăm că nu merge statul! Păi, cum să meargă, dacă ”întrebarea e prea complexă”?!

Statul s-a aliniat la nivelul de înțelegere și performanță al celor mai mediocri politicieni, nu la nivelul celor care mai pricep și mai vor să facă ceva pentru binele public. Și pentru asta, sunt de vină și aceștia din urmă, care i-au promovat pe primii, dar și cei care stau pe margine și lasă locul gol pentru neaveniți.

În toate sondajele de opinie recent efectuate, tema anticorupţiei este indicată de public drept nr.1 ca importanţă pentru România. Campaniile pentru alegerile din 2019 şi 2020 se vor concentra, cel mai probabil, pe această temă.

Este un rezultat firesc, având în vedere mediatizarea intensă constantă şi concentrarea discursului politic pe această temă în ultimii zece ani.

O altă explicaţie este aceea că întreaga modernizare a României a fost gândită de europeni, la momentul aderării (2007), prin prisma justiţiei şi anticorupţiei.

Instrumentul instituţional menit să realizeze acest obiectiv a fost Mecanismul de Cooperare şi Verificare în sistemul judiciar, adoptat prin decizia Comisiei Europene la 13 decembrie 2006. Altfel spus, filosofia a fost următoarea: modernizăm justiţia, lansăm anticorupţia, curăţăm România de flagelul corupţiei, în acest fel valorile pot înflori şi ţara se va dezvolta şi moderniza. Construcţie logică şi pozitivă pe hârtie.

Întreaga modernizare a României a fost gândită de europeni, la momentul aderării (2007), prin prisma justiţiei şi anticorupţiei, instrumentul instituţional menit să realizeze acest obiectiv a fost Mecanismul de Cooperare şi Verificare.

Câteva dificultăţi s-au ivit însă în practică şi s-au dezvoltat până la nivel de drame individuale şi politice, până la nivel de criză societală, plecând de la rezistenţa mediului politic, acurateţea aplicării mecanismului în partea de anticorupţie şi viziunile diferite la nivel politic şi societal asupra a ceea ce înseamnă Justiţie şi anticorupţie. Acest articol nu îşi propune să inventarieze aceste dificultăţi şi controverse, cu atât mai puţin să le dezbată.

Acest articol constată faptul că întreaga scenă publică este blocată într-o luptă „pe viaţă şi pe moarte“ asupra temei, dar şi în legătură cu consecinţele aplicării sale (dosare penale), accentuată de bi-competiţia electorală „europene-prezidenţiale“. Într-un fel sau altul, la un moment dat, această luptă se va încheia, foarte probabil în felul în care se încheie cele mai multe dintre războaie: unii înving (fie şi „a la Pirus“), alţii pierd sau taberele fac remiză sau armistiţiu, pacea fiind (deocamdată) exclusă ţinând cont de ireconciliabilitatea punctelor de vedere şi a intereselor în joc.

Scenă publică este blocată într-o luptă „pe viaţă şi pe moarte“ asupra temei, dar şi în legătură cu consecinţele aplicării sale (dosare penale), accentuată de bi-competiţia electorală „europene-prezidenţiale“.

Datele din teren indică faptul că în oricare din variantele deznodământului, filosofia iniţială „modernizăm societatea prin justiţie“ este depăşită: nu numai că s-au pierdut 10 ani (rezistenţa a fost puternică, efortul a derapat şi stagnat, tema s-a politizat excesiv, aparatul nu a fost pregătit calitativ suficient etc), dar, tot la nivel filosofic vorbind, oricâte forme şi instrumente pentru justiţie s-ar imagina şi iniţializa, „nu putem genera, împărtăşi şi răspândi justiţie, dacă nu găsim adevăr şi justiţie în fiecare dintre noi“ (L.Pitamic, profesor de drept).

Această concluzie nu înseamnă că nu trebuie continuat efortul de a căuta Justiţia şi a face anticorupţie, pentru că o societate fără justiţie şi fără integritate (în public, dar şi în privat) devine prin natura ei una totalitară sau mafiotic-tribală. Dar realitatea istorică şi prezentă (inclusiv a altor ţări) a demonstrat că, în egală măsură, o societate săracă (la nivel de stat şi cetăţeni), insuficient dezvoltată educaţional şi fără infrastructură este o societate care generează continuu corupţie şi toate la un loc stagnare şi involuţie pe toate planurile. În alte cuvinte, efortul pentru justiţie şi anticorupţie într-un astfel de context, nu numai că nu poate fi un panaceu, dar nici măcar nu poate livra rezultate pe domeniul regulii de drept, dovadă este starea în care ne aflăm. Statul nu s-a modernizat, dar societatea s-a polarizat, inclusiv în raport de tema Justiţiei şi anticorupţiei.

Doar prin justiţie şi anticorupţie nu se poate rezolva modernizarea ţării. În plus, nu cred că se mai pune doar problema modernizării, ci, pe termen lung, chiar a supravieţuirii ca stat şi naţiune, de vreme ce exodul a împins 6 milioane de cetăţeni în afara României şi cifra creşte.

Rezultat palpabil după 10 ani de zbateri cu succese parţiale şi reversibile. O corecţie filosofică se impune: doar prin justiţie şi anticorupţie nu se poate rezolva modernizarea ţării. În plus, nu cred că se mai pune doar problema modernizării, ci, pe termen lung, chiar a supravieţuirii ca stat şi naţiune, de vreme ce exodul a împins 6 milioane de cetăţeni în afara României şi cifra creşte.

Şi atunci, care e soluţia?

Soluţia este ca, în paralel, subliniez „în paralel“, nu „în loc de“, trebuie solid lansată şi o altă agendă publică naţională, i-aş spune „Agenda 2024“ pentru că până la acel orizont ar trebui să prindă deja rădăcini şi să înceapă să rodească. Nu este o agendă în premieră, foarte mulţi actori publici sau comentatori au susţinut diverse puncte ale acestei agende, acest articol nu revendică inovaţia, dar doreşte să o sublinieze apăsat şi să o proclame ca fiind singura salvatoare pe termen lung: educaţie, infrastructură, sănătate, antreprenoriat, armată. Ea are nevoie şi de o Nouă Constituţie, pentru că avem nevoie de o Nouă Republică.

Trebuie solid lansată şi o altă agendă publică naţională: educaţie, infrastructură, sănătate, antreprenoriat, armată. Ea are nevoie şi de o Nouă Constituţie, pentru că avem nevoie de o Nouă Republică. Este o agendă pe care am construit (alături de sute de colegi care au contribuit) programul de dezvoltare „Reclădirea Naţională-Prin noi înşine alături de partenerii noştri din NATO şi UE“, programul de guvernare al PNL elaborat în 2015 şi aprobat în toate forurile statutare ale partidului.

Este o agendă pe care am construit (alături de sute de colegi care au contribuit) programul de dezvoltare „Reclădirea Naţională-Prin noi înşine alături de partenerii noştri din NATO şi UE“, programul de guvernare al PNL elaborat în 2015 şi aprobat în toate forurile statutare ale partidului.

Urmează alegeri europene şi prezidenţiale în 2019, apoi alegeri locale şi generale în 2020. Sondajele arată că tema justiţiei şi anticorupţiei este considerată cea mai importantă de către public. Campaniile pentru alegerile din 2019 şi 2020 o vor consacra din nou şi mai intens, pe măsura mizelor.

Dar problemele se vor rezolva doar prin Agenda 2024.

Agenda 2024 – educaţie, infrastructură, sănătate, antreprenoriat, armată, Nouă Constituţie, Nouă Republică, este agenda care se va impune după acest ciclu de alegeri.

Este singura agendă care poate pregăti România pentru provocările pe care secolul XXI ni le-a formulat deja în regiune şi în lume.

 

Înţeleg că, plictisit să-şi toace banii cinstit câştigaţi, Adrian Năstase lasă jos masca superficială a aşa-zisei educaţii pe care ar poseda-o, de fapt un vraf de cunoştinţe care nu i-au albit cu nimic caracterul, şi îmi face onoarea să mă jignească în stilul gangsterilor între care e obişnuit, probabil, să traiască.

Pe scurt, mă învinuieşte că din cauza Legii Micii Reforme, pe care am elaborat-o la Minister şi promovat-o în Parlament, a intrat domnia-sa la puşcărie.

Eu cred că a intrat pentru că a furat, cel puţin aşa a spus-o instanţa. Dar dincolo de controversa asta neimportantă la scara istoriei, stau şi mă întreb: dacă eu care am elaborat legea am fost „slugă“, el care a votat-o, ce sa fie?!

Da, exact, Legea Micii Reforme a fost votată (şi) de PSD. Prin aplicarea ei, dl. Năstase şi alţii n-au mai putut amâna cu anii procesele şi au luat calea bibliotecii penitenciarului.

Îmi aduc aminte cum s-a oprit, fără să îi ceară nimeni, la banca ministeriala ca să mă asigure personal că „legea e bună, a fost discutată în Cex şi PSD o va vota“. Ca atare, stau să mă întreb, au dispărut complet mafioţii deştepţi?! Sau în România nu am avut decât nişte caricaturi de mafioţi prostănaci şi primitivi, pe care ranchiuna îi împiedică să înţeleagă că se mai întâmplă uneori ca legea să îi pună la punct?!

Parafrazându-l pe Bill Clinton („It’s the economy, stupid“) am putea spune în aceste zile de ceartă pe bani publici că în cauză nu e vorba doar despre buget, ci despre însăşi organizarea statului şi a administraţiei locale, mai corect spus: înapoierea organizării sale faţă de provocările secolului XXI.

Ochii bulbucaţi a disperare de bani ai Gabrielei Firea, acreala lui Dragnea, fermitatea vehementă (Falcă) sau calm-şcolărească (Boc) a primarilor ardeleni, privirea de Giocondă a Dăncilei, spumele lui Codrin, ochii care privesc prin pereţi ai lui Vâlcov şi zâmbetul de şuetă perpetuă a lui Teodorovici, sticlele de apă sau pumnii de fier ai viceprimarilor aruncaţi peste masa de şedinţă, pot oferi multe concluzii despre mizele de partid din PSD, „altitudinea“ jocului politic dâmboviţean sau manierele ori obiceiurile unora dintre actorii politici ai zilei.

Întîrzierea peste măsură a bugetului, panica în care au intrat primarii de toate culorile politice şi scandalurile din PSD legate de buget au cauze mai grave şi mai profunde: înapoierea cronică a organizării statului român faţă de provocările vremurilor şi nevoile comunităţilor locale, de afaceri, ale cetăţenilor în general.

E limpede că fără alocările de la „centru“, orice primar, oricât de gospodar şi oricât de inventiv, devine un om de paie neputincios faţă de nevoile urbei şi ale comunităţii.

Comunităţile locale sunt dependente de guvern pentru că 1) nu au suficientă tracţiune economică locală (oricât de mult s-ar încuraja primarii şi oricâte lucruri bune ar face, un lucru e cert, fără investiţii străine, banii guvernului şi banii europeni, nu creşte nimic, vezi cazul judeţelor estului moldovean rămase în urmă faţă de vestul favorizat de proximitatea economiilor UE) şi 2) organizarea administraţiei noastre este în urmă cu exact 50 de ani, câţi au trecut de la reorganizarea administrativ-teritorială din 1968.

(Pentru a nu divaga, las la o parte faptul că structura aparatului central nu a mai fost vizitată de experţi în design guvernamental instituţional de… nici nu ştim de când. Spre exemplu de ce fac alţii, Guvernul britanic îşi ajustează periodic aparatul central, în funcţie de dinamica socio-economică.)

Să spunem un lucru căruia unui politician îi e foarte greu să îl spună, mai ales în an electoral: nu toate din cele aproximativ 3200 de UAT-uri ale patriei sunt viabile, nu mai poate funcţiona statul şi nu mai pot prospera comunităţile cu organizarea în judeţele din 1968, nu mai putem să visăm la dezvoltare fără modernizarea statului, fără regionalizare, fără descentralizare, mai ales într-o Europă în care mai toate statele sunt federale şi gândirea alocării fondurilor europene este calchiată pe modelul regional şi federal!

Ne tot comparăm cu Polonia, dar Polonia a făcut trei lucruri pe care România nu le-a făcut, încă din anii 1990: 1) a finalizat privatizarea pe la jumătatea anilor 1990, 2) a finalizat restituirea proprietăţilor confiscate de comunişti pe la jumătatea anilor 1990, punând ordine şi claritate în sistemul proprietăţii, 3) a reorganizat şi concentrat aproximativ 13.000 de primării în vreo 3.000 viabile economic!

Iar istoria le-a surâs, au fost pregătiţi să absoarbă complet fondurile europene, şi-au dezvoltat infrastructura şi n-au cunoscut criza în 2008 – 2011, au avut creştere economică aproximativ 2%.

Ce lideri politici şi ce partide vor lua „taurul de coarne“ şi vor realiza reorganizarea administrativ-teritorială, plecând de la împrejurarea că orice reformă administrativă pleacă de la un proiect de lege care trebuie votat mai întâi în partid, în forurile de conducere alcătuite din primari, consilieri (propulsaţi politic de primari), şefi de organizaţii (în general primari) şi parlamentari (aflaţi în dependenţă politică faţă de primele trei categorii, deci faţă de primari)?

Ce lideri politici vor fi capabili să scrie o lege a descentralizării administrative care să nu cadă integral la Curtea Constituţională, aşa cum a căzut legea Ponta-Dragnea în 2013?!

Cine va fi primul care va tăia acest „nod gordian“ care se desface parţial cu fiecare împărţire a bugetului de către guvern, pentru ca apoi să se înnoade şi mai tare pe parcursul anului, an de an.

Sigur, există şi primari care se pot descurca chiar şi în această înapoiere statală, am numit doi dintre ei mai sus, putem adăuga şi alţii, cum e Bolojan la Oradea (caut în minte un primar PSD, ca să nu fiu acuzat de „parti-pris“… să zicem că există), care au găsit fonduri în Europa şi au valorificat poziţia geografică a judeţelor, dar cum rămâne cu restul ţării?!

Cu o populaţie aflată practic în exod de câţiva ani şi o structură a statului defazată cu 50 de ani, nu putem spera la nimic bun.

Iată ce ar trebui să îi preocupe pe cei care au puterea de decizie, nu doar să mai calmeze încă odată crizele, să încropească ceva şi să mergem cu căruţa statului „şontâc“ mai departe. Există un imens decalaj între felul în care lucrează politicul şi statul şi felul în care se lucrează în privat. Această contradicţie a societăţii româneşti nu se poate rezolva decât prin reforma profundă a statului şi a administraţiei. Cine o face? În orice caz, nu cormoranii.

Brexit-ul ar putea confirma că nici englezii nu mai sunt ce-au fost odată sau dimpotrivă, că pleacă genial şi la timp, înainte ca Bruxelles-ul să oficializeze limba rusă alături de germană şi franceză ca limbi oficiale ale uniunii, în caz că, pe termen lung, mai rămâne ceva Uniune în afara de Liga Hanseatică şi Hexagon.

O să ştim asta după câţiva ani buni, când doamna Merkel şi domnul Juncker vor fi la o pensie bună, după ce au avut partea lor de ”merit” în acest divorţ, ca şi în enervarea ţărilor din Sud, ţinute în frâu de chingile pactului fiscal, în timp ce băncile germane umflau bilanţuri speculând datoria publică greacă şi exportatorii germani îşi umflau profiturile avantajos susţinuţi de moneda euro. Ştiu şi eu, poate că m-am grăbit când i-am cerut domnului Juncker să demisioneze în vara lui 2016, în fond, ce contează cererea unui ex-ministru din ”Far East” European?! Mă gândesc însă că putea să facă şi domnia sa un minim efort în campania pentru referendumul britanic, câştigată la mustaţă de Oxford Analytica şi să nu îi enerveze şi mai rău pe britanici prin declaraţii de genul ”take it or leave it”. Iată ca au ”leave it”! Şi ”brits”-ilor le va fi greu pe termen scurt, asta e cert, mai ales dacă vor pleca fără ”deal”. Vor traversa un deşert şi vor trăi periculos, ca posibil toată lumea, în cazul unei nedorite plecări în dezordine. Pe termen lung însă, nu-mi fac griji pentru britanici, au enorme resurse şi capacităţi: instituţionale, economice, financiare, talent juridic, de negociere, un formidabil aparat diplomatic şi de intelligence care mătură lumea global şi sunt capabile să gestioneze simultan pe toate continentele, ”track record” în afaceri globale. De asemenea, la fel de important, mai au memorie instituţională pe toate zonele, armată serioasă, familia ”Commonwealth”-ului, elite analitice şi politice (ei bine…aici nu prea strălucesc ”lately”) şi nu în ultimul rând… îl au pe Shakespeare şi limba engleză (vorbită în toată lumea), adică un prestigiu cultural de prim rang. Toate laolaltă conferă soliditate mecanismului statal şi naţiunii britanice pe termen lung. În alte cuvinte, destule atu-uri pe care Regatul Unic poate construi o poziţie multilaterală, multi-direcţionată, de ”power player” global şi ”game maker” de aceeaşi anvergură, mai ales dacă vor securiza o alianţă strategică bi-suveranistă cu o SUA care va rămâne Trump-istă pentru o lungă perioadă şi care va fi, chiar şi în cazul unei rotaţii la putere în Washington, deschisă natural spre fosta patrie–mamă, England. Mai ales dacă vor reuşi ulterior încheierea unui acord multilateral de comerţ cu respectabila doamnă Uniunea Europeană, în fond, ar fi în interesul ambelor părţi. În orice caz, Brexit-ul şi ceea ce se întâmplă în SUA de o bucată de vreme, în Orientul Mijlociu, dar şi în Extremul Orient, vestesc schimbări accelerate de poli magnetici în geopolitica globală, pe fondul schimbării lumii afacerilor şi a vieţii de zi cu zi prin impactul noilor tehnologii, a revoluţiei roboţilor şi a extinderii utilizării inteligenţei artificiale. Ca (pro)european ce mă aflu, mândru şi de Decebal şi de Traian, dar şi siderat de multe ori de compatrioţii care mă guvernează astăzi, resimt cu tristeţe plecarea britanicilor şi nu pot să nu mă gândesc îngrijorat la statutul românilor din Regatul Unit, sperând că Preşedinţia noastră rotativă ne va ajuta să le securizăm pe termen lung rezidenţa şi locurile de muncă cu greu câştigate şi menţinute în Marea Britanie. Dar aceasta e situaţia astăzi şi ea pune mai acut marea problemă a zilei pentru noi, care trăim de mii de ani (nu doar de o sută, dragă prietene Kelemen!) în interiorul şi exteriorul arcului carpatic: cu ce elite de conducere politică securizăm interesele României într-o lume intrată în linie dreaptă către transformări globale la toate etajele, accelerate, cuprinzătoare, atât de radicale şi de profunde încât nu puţini spun că ne (re)îndreptăm către un alt fel de ordine globală, către un alt fel de a face afaceri, către un alt fel de a face politică, către un alt fel de educaţie şi învăţare, către un alt fel de a trăi?! Chiar dacă Brexit se va transforma (ceea ce e greu de crezut) într-un ”Brits-back” după un nou referendum, întrebarea rămâne. Şi nu avem prea mult timp la dispoziţie ca să o rezolvăm. Ceasul istoriei ticăie şi în fiecare minut un roman îşi face bagajele sau se gândeşte să şi le facă. Pentru că ”orice om îi este frică” de întoarcerea la ”Orizonturile Roşii” sau de îndreptarea către o societate condusă de ”carteluri” ale puterii abuzive sau de cine ştie ce alte anomalii societale sau statale. A bon entendeur, salut!

Știu, se apropie Crăciunul și toată lumea se gândește la cadouri, dar cum încă nu s-a încheiat ziua de lucru, cel puţin pentru unii, aş insista puţin pe taxele lui Dragnea. Apropo, vă aduceţi, sper, aminte de măsura de eliminare a celor aproximativ 120 de taxe (minore) promovată cu surle şi trâmbiţe în campania electorală…

Dar să revenim în prezent, la taxele lui Dragnea. Acesta nu este un război Liviu Dragnea versus multinaţionalele lacome, așa cum am fost manipulaţi să credem, după discursul naţionalist-socialist de săptămâna trecută. Ordonanța anunțată de Orlando, ministrul maleabil în costum de finanţist, este unealta meschină prin care Comrade Dragnea vrea să forțeze mâna Comisiei Europene să îi lase Guvernul Zdrăncilă să cheltuiască în neştire fără să fie oprit. Mai exact, vrea ca cei de la Bruxelles să înțeleagă că-i loveşte în multinaționale, și-n câteva principii fundamentale ale Uniunii, cum ar fi susţinerea stabilității Uniunii Bancare, dacă declanșează procedura de deficit excesiv împotriva României. Și-o să-i mai și doară… la buzunare.

Dacă-i iese pasiența şi Comisia îi dă liber la deficit prin derogare, combinatorul Dragnea va transforma în Parlament Ordonanța într-o odă adusă altruismului străinilor care fac afaceri în România şi va uita de românii pe care acum pretinde că îi apără.

Prima reacție, cea de pe Bursa de la Bucureşti, a fost una emoțională. Banca Transilvania, cea mai mare bancă după active din România, al cărui capital e autohton, a pierdut 14 procente din valoarea de piaţă, miercuri. Şi e doar un exemplu. Ce nu înțeleg Dragnea și primul (auto)finanţator Vâlcov, designerul acestor politici de şantaj financiar, este ca o astfel de abordare distruge încrederea pe piețele financiare. Deja, piețele internaționale dau semn că au înțeles, vezi evoluţia unor acţiuni la Bursa din Viena. Privit în mare, e ca un mega-pocher politico-financiar: anunțăm măsuri contra capitalurilor europene, plusăm cu o ordonanţă pe care o putem modifica oricând şi, prin şantaj şi ameninţare, obţinem derogare pentru un deficit mai mare, ca să ne acoperim promisiunile salariale cu banii altora. Privit la scara politică a autorilor, se vede un derizoriu comportament practicat la nivel local: ”dacă nu-mi dai spagă, dau cu decizia de primar/preşedinte de consiliu judeţean în tine”. E acelaşi mecanism de gândire în spatele schemei Dragnea-Vâlcov: şantaj cu decizia politico-administrativă pentru mai mulţi bani. Până acum era cu risc, de acum e la liber, cine e prins, se dă lovit de complete şi protocoale ilegale, recită Declaraţia drepturilor omului şi hop-țop, e nevinovat pe fond şi mare patriot. Thatcher spunea că socialiştii guvernează până termină banii altora, parafrazând, s-ar spune că socialiştii români guvernează şi dacă termină banii altora, adică ai generaţiei de mâine.

Sfârșitul politic al lui Liviu Dragnea ar putea interveni înainte de sfârșitul Președinției rotative a Consiliului UE exercitate de România. Discursul premierului Dăncilă ținut zilele trecute în Parlamentul României a menționat consolidarea UE ca una dintre prioritățile Președinției rotative. Doamna prim-ministru a vorbit de valori europene, de întărirea cooperării europene și a instituțiilor europene. Discurs în perfectă armonie cu fotografia Juncker-Dăncilă de la Bruxelles, în care doamna prim-ministru era ținută de mână de Juncker și condusă ferm înainte, în vreme ce dânsa privește galeș peste umăr în urma sa.

O privire de ”la revedere” aruncată unui trecut politic tulbure din care s-a zămislit ca premier?! În orice caz, cine crede că ”vulpoiul” Juncker nu cunoaște valoarea de simbol a gesturilor și fotografiilor de scenă, nu a fost atent la cariera politică a domnului Juncker, un fel de ”câștigător la orice costuri” în orice împrejurare, a se vedea recentul dosar Brexit.

Ieri, discursul lui Liviu Dragnea a fost vădit îndreptat împotriva UE, a valorilor UE, a instituțiilor UE și împotriva intereselor economice ale UE. În contrast, doamna Dăncila s-a ținut departe de această linie anacronică a șefului politic direct și a continuat, prudent, moderat, dar fără echivoc, pe linia europenistă.
Scena politică a observat atacul politic fățiș și nedrept al lui Liviu Dragnea la adresa Președintelui României, Klaus Iohannis.

În paralel, mai puțin sesizabil, pentru că nu l-a verbalizat expres, dar la fel de clar la o analiză atentă, Liviu Dragnea a executat un atac direct la adresa premierului Dăncilă, desființând practic linia politică pe care aceasta încearcă să o construiască pentru Președinția rotativă, o linie europenistă. De ce?! Pentru că, dincolo de aversiunea pe care o are față de valorile europene, Liviu Dragnea știe că, dincolo de adversarii din afara PSD, principalul pericol pentru el îl constituie premierul PSD, oricare ar fi acesta. Cazurile Grindeanu și Tudose stau mărturie în acest sens. Dacă în aceste cazuri, Dragnea a câștigat partidul agitând pericolul ”statului paralel” care ar asta în spatele premierului PSD, eliminâdu-și premierul-adversar-pericol, în cazul Dăncilă lucrurile ar putea sta invers.

Dacă premierul Dăncilă va avea simțul istoric și curajul politic de a opta corect pentru continuarea liniei politice pe care a abordat-o, ar putea avea drept suport nu un presupus ”stat paralel”, ci nume precum Juncker, Merkel sau chiar… Iohannis, spre interesul unei președinții rotative de succes, cu tot ce ar putea însemna aceste nume în termeni de suport politic. În această ipoteză, PSD va avea de ales între a merge la sfârșitul său politic și lada de gunoi a istoriei și reinventarea sa ca partid moderat de stângă politică europeană, sub conducerea dnei Dăncilă. Acest deznodământ se va profila în mod necesar pe parcursul președinției rotative a Consiliului European exercitată de România. Aș putea chiar spune că dna Dăncilă nu va avea de ales și va trebui să aleagă între un succes personal de carieră europeană și sfârșitul politic derizoriu alături de Dragnea. Nu pot ști dacă domnia sa a înțeles acest lucru, dar cred că Liviu Dragnea a realizat deja, de unde și atacul subsidiar, dar clar, la adresa liniei politice marcate de ultimele două discursuri livrate de Dăncilă. Urmează acum să vedem cât de repede va înțelege Dăncilă opțiunile pe care le are, cât curaj va avea să apuce pe calea dreaptă, dar grea, și ce opțiune va face PSD.

Din această perspectivă, varianta Dăncilă pentru debarcarea lui Dragnea este mult mai realistă decît iluzoria construcție Ponta, dovadă că astăzi, în Parlament, doi echipieri din grupul Ponta și-au anunțat reînscrierea în PSD. De ce să cauți un nou președinte pentru PSD în afara PSD, când îl ai gata pregătit chiar la vârful PSD?! Dacă nu reușește, joi, moțiunea PNL, aceasta pare a fi singura cale, în opinia mea. Dacă moțiunea reușește, e altă discuție.
De aceea, cred că ieri s-au petrecut sau profilat simultan două fenomene politice: consolidarea tandemului de adversari ireductibili Iohannis-Dragnea și profilarea unui posibil tandem de adversari Dragnea-Dăncilă, aceasta din urmă ca variantă de construcție pentru împingerea lui Dragnea în decor.

Dacă priveşti la pofta cu care se atacă la noi UE în aceste zile, la ţâfna de prost gust atât de bine ilustrată ieri de “Veorica”, nouă “stea” a PSD, în disonanţă cu spiritul european din care s-a construit UE, stridența de provincial complexat, care ar putea trece drept “patrrrriotism” doar din cauza ignoranţei despre mersul lucrurilor şi despre cum se fac lucrurile la Bruxelles ca să-i fie bine ţării pe care o reprezinţi, la îmbulzeala cu care unii tineri politicieni de pe la noi se reped să arunce pe masă anti-naționalul cuvânt “Roexit”, îmi dau seama că am uitat atât de repede vremurile în care stăteam la gardul UE şi priveam cu jind peste el la vecinii noştri maghiari sau la alţi europeni intraţi deja în Uniune în 2003, am uitat că ne plângeam cum că “nu ne vin investitorii” pentru că suntem “dincoace de gard”, în afara UE.
Între timp, gardul s-a mutat şi suntem în UE, trăim mai bine şi puţin mai civilizat, iar acum unii se chinuie să mute gardul îndărăt, pe diverse motive, unele închipuite, altele reale, dar nici unul care să justifice aşa o greşeală de proporţii catastrofice. Desigur, nu lipsesc din peisaj interesaţii, cei seduşi de dughinismul estic sau “stimulaţi” de statul sponsor al acestuia. Obscurantismul politic local s-a deghizat mai nou în naţionalism şi anti-europenism, se declamă independent şi ignora Tratatele semnate.
Cei care azi “râgâie politic” din toţi rărunchii “jos UE, sus Ro”, nu fac decât să tragă țara în mlaştina postcomunistă din care cu greu a fost extrasă la un ceas de noroc istoric. Mă gândesc la cei mai tineri, cei care, din cauza vârstei, nu au apucat să înţeleagă deplin ce însemna comunismul sau chiar post-comunismul în afara UE: nu daţi cu piciorul locului european al României, pentru care au visat generaţiile de paşoptişti, la care multă vreme nici măcar n-a cutezat să viseze generaţia mea!
Sunt multe motive de nemulţumire în UE, sunt multe lucruri de reparat, dar e mai rău fără UE, noi, cei care am trăit şi ceaușismul degradant al anilor 1980 şi impostura democratică a bâtelor feseniste a anilor 1990 şi dezmăţul greţos al corupţiei şi mitocăniei “nouveau riche” din anii 2000, putem spune, cred, că nu e cazul să ne aruncăm în gol, nu suntem pregătiţi pentru aşa ceva, nu avem paraşuta şi nici plasa de siguranţă. Noi nu suntem UK, prieteni! Nu avem încă poziţia, tradiţia, relaţiile globale, prestigiul, instituţiile, profesiile, justiţia şi banii UK ca să ne permitem un “exit”. Şi oricum, e greu şi pentru ei, doar priviţi scena britanică în aceste zile! Dar pentru noi, “Roexit” ar putea însemna sfârşitul ca stat naţional unitar. Fie numai şi pentru că în UE şi NATO sunt garantate graniţele naţionale, repet, naţionale, ar trebui să ne înşurubăm şi mai tare în aceste organizaţii.

A bon entendeur, salut!

Astăzi reîncep şcolile, iar la 1 octombrie va începe şi anul universitar. Pentru moment, elevi, studenţi, dascăli sunt prinşi de-a valma în obişnuitul festivism încărcat de flori, poezii, cântece, bilanţuri triumfaliste, ţinute scrobite şi declaraţii privind trecutul glorios al învăţământului românesc şi viitorul măreţ al celor care urmează şcolile noastre. Fireşte, din tablou nu lipsesc politicienii, îmbulziţi la tăieri de panglici şi poze sclipitoare ce stau să fie montate rapid pe pagina de socializare şi discursurile lor minunate, în general corect acordate în limba romana, rămân ceva dubii în privinţa miniştrilor şi a prim-ministrului. Adevărul de dincolo de această vitrină e mult mai frust: şcoala românească e defazată de provocările societale şi noul profil mental-psiho-emoţional al elevilor şi studenţilor de astăzi, rămasă în urmă din cauza eşecurilor repetate de reformă (democratic împărţite între culorile politice) şi a lipsei de încredere, generalizată şi justificată de starea de fapt. Profesorii au o misiune din ce în ce mai grea, lucrează cu elevi care sunt distraşi şi impregnaţi de cultura internetului şi a televizorului. Părinţii fac din ce în ce mai greu faţă cheltuielilor „învăţământului gratuit“. Sistemul de învăţământ paralel (recurent termen în România de azi, pare că totul e paralel!) al meditaţiilor înfloreşte pe fondul eşecului sistemului oficial. Elevii se plâng de profesori şi de manuale, profesorii se plâng de elevi şi de manuale. Cu toţii deplâng gramatica oficialilor şi propria situaţie de a fi pe mâna lor. Şcolarii circulă între ei clipuri de pe Youtube care explică de ce şcoala „nu te ajută cu nimic“, mi-a parvenit şi mie unul, de la unul din ei, se întâmplă să fie chiar unul dintre copiii mei. Am încercat să-i explic contrariul, dar nu a fost simplu. Mesajul clipului era bazat pe realităţi greu contestabile. Şi totuşi, ceva trebuie făcut în acest fiasco vopsit în roz al şcolii româneşti. De undeva trebuie început. În ce mă priveşte, cred că una dintre şanse ar fi în parteneriatul public-privat în dezvoltarea învăţământului profesional, în implicarea antreprenoriatului în conectarea şcolii la viaţa economică şi socială reală, la oportunităţile ei. Poate părea exotic, dar cred că mai mult sport „pompat“ în şcolile noastre şi în cultura tinerilor n-ar strica. Mulţi dintre voi aţi privit, probabil, finala feminină şi festivitatea de premiere a US Open de sâmbătă noaptea. Dincolo de performanţa sportivă, ceea ce am văzut la Osaka, tânăra japoneză de 20 de ani, care a intrat deja în istoria tenisului şi a propriei naţiuni, ceea ce am văzut în comportamentul ei pe parcursul jocului, în modul în carea traversat penibilele momente create de adversara ei (o mare sportivă, altfel) şi în modul în care a suportat presiunea imensă a publicului şi a ştiut să câştige şi să primească victoria, a fost  educaţia! Sportul forjează educaţia şi invers! Desigur, un prim-ministru luminat şi un ministru competent şi realist, vizionari în acelaşi timp, ar ajuta foarte mult. Suntem încă departe de toate acestea, dar cu atât mai mult trebuie să o afirmăm. În 2015, am coordonat elaborarea Programului de Guvernare PNL „Reclădirea Naţională“ şi am stabilit că primul capitol din Program va fi „Educaţia“, primul program politic, şi singurul până la această dată, care începe nu cu Economia, nu cu Finanţele, nu cu Statul de Drept şi Justiţie, ci cu EDUCAŢIE. Pentru că numai prin educaţie se poate construi trainic, numai prin educaţie poate fi o renaştere naţională. Dar mai întâi trebuie să demonstrăm, ca naţiune, că suntem capabili să renaştem învăţământul românesc de calitate. De aceea, în loc de „la mulţi ani“ aş spune mai degrabă „renaştere grabnică învăţământului românesc de calitate“. Materie primă avem, profesori buni şi copii dotaţi, inteligenţi, unii dintre ei chiar supradotaţi, dar ne lipseşte reţeta. E timpul că antreprenorii privaţi să se implice şi aici. E o muncă de durată, care necesită răbdare, o construcţie pe termen lung care trebuie să înceapă imediat.

O analiză politică recentă, publicată în New York Times, vorbeşte despre posibilele „cutremure” care ar putea schimba ordinea mondială, aşa cum funcţionează de la Bretton Woods încoace, cu „face-lift“-ul radical de după căderea Zidului Berlinului (căderea „Imperiului Roşu”) şi Războiul din Kuweit.
Aceste evenimente au consacrat superioritatea militară globală americană, statutul SUA de ”unică superputere globală” şi ”sfărşitul istoriei”, cum spunea (pripit) Francis Fukuyama într-un celebru eseu (”Sfârşitul istoriei şi ultimul om”), publicat la începutul anilor 1990.
Nu este în intenţia mea să analizez cauze şi să prognozez efecte privind politica Administraţiei Trump în aceste rânduri. Există specialişti cu mult mai calificaţi pentru a-şi asuma acest demers. Îmi limitez comentariile în a rezuma (chiar cu riscul simplificării) că este deja o certitudine faptul că 1) Preşedintele Trump consideră aranjamentele globale în vigoare defavorabile SUA, 2) Unii dintre aliaţii tradiţionali, în primul rând Germania, nu au jucat corect faţă de SUA în plan global economic, 3) În plan militar nu toate ţările europene au susţinut financiar linia defensivă a Vestului, 4) Felul în care a fost ”condusă” globalizarea de către elita politică tradiţională americană şi nu numai, a prejudiciat clasa de mijloc americană, şi că, în sfârşit, 5) Toate acestea trebuie puse în discuţie şi schimbate în favoarea Americii subsumat obiectivului ”America Great Again”, slogan- deviză care a marcat, dealtfel, şi campania electorală a lui Ronald Reagan pentru primul mandat la Casa Albă.
Retorica Preşedintelui Trump a fost deja dublată de politici concrete care i-au şocat şi aproape alienat pe unii dintre liderii europeni (Juncker, Tusk), dar care i-au consolidat baza electorală internă, cu toate consecinţele care decurg de aici.
Curând, Preşedintele Trump se va întâlni cu Preşedintele Putin într-un ”summit” de la care unii comentatori se aşteaptă la orice, inclusiv la rescrierea unor principii de ordine globală la care să consimtă SUA şi Rusia, în timp ce alţii consideră că Trump păstrează, în ciuda retoricii, linia clasică tradiţională în politica externă americană. Vom vedea!
Dar cum se plasează, cum se pregăteşte şi cum se raportează România şi sistemul politic intern la aceste evoluţii şi posibile tendinţe?
În opinia mea, defazat şi remanent într-un proiect şi cu o agendă internă care trebuie adaptate şi completate.
Legătura intrinsecă dintre politica externă şi cea internă nu mai este o noutate, a fost formulată elocvent încă de Nicolae Titulescu în perioada interbelică, ”daţi-mi o politică internă tare, ca să vă dau o politică externă pe măsură”, am citat din memorie spusele fostului nostru remarcabil ministru de externe.
Încă din mandatul preşedintelui Constantinescu, România a îmbrăcat în politica externă haina aliatului Vestului, un aliat onest, cvasi-necondiţionat, cooperant, disciplinat şi cuminte s-ar putea spune de către unii comentatori răutăcioşi, cu iniţiative punctuale, cu aporturi substanţiale pe unele agende politice şi militare, în special în planul cooperării militare, dar cu mijloace modeste, din cauză limitărilor interne. Aceste mijloace modeste, precum şi precaritatea politicii interne, au limitat la rândul lor marja de acţiune a diplomaţiei clasice şi a diplomaţiei prezidenţiale personale. Fără excepţie, toţi preşedinţii ”de dreapta”, de la Constantinescu, la Băsescu şi până la Iohannis, au acuzat pe bună dreptate aceste limitări.
Deci, pare că avem o problemă de eficienţă în plan extern din cauza politicii interne, lucru vizibil cu ochiul liber la o simplă privire aruncată pe geamul unui bloc din Piaţa Victoriei.
”Cireaşa” de pe ”tortul” subminării politicii externe de precaritatea politicii interne s-a pus ieri, prin absenţa de la sărbătoarea Ambasadei SUA de ”Ziua Americii” a premierului şi a preşedinţilor Camerelor Parlamentului, gest de o ţopenie stupidă (acceptând că în politică poţi îngroşa uneori tuşele, cu condiţiile să ai statutul necesar, să o faci inteligent şi…”să-ţi iasă” ceva în avantaj), dar problema e mult mai adâncă.
Problema ţine (şi) de ”paradigma de agendă” (banalizat clişeu!) în care funcţionăm în politica internă la modul cel mai general.
Din 2004-2007 încoace, în plan intern agenda politică s-ar putea rezuma în câteva puncte: 1) integrare europeană, 2) fonduri europene, 3) reforme structurale, 4) justiţie şi anti-corupţie, 5) atlanticism. Toate are fi trebuit să se fi desfăşurat pe fundalul ”valori democratice clasice, liberale, euro-atlantice”.
De majoritatea acestor puncte s-a ales parţial praful. Din nou: tabloul din Piaţa Victoriei, cu sau fără ”Premierul Gioconda” la geam, e un argument suficient. El exprimă nu numai indignarea faţă de desfiinţarea politicilor penale (păcat de modificările decente acoperite sub mormanul de texte greşite!), ci toate celelalte eşecuri ale agendei de mai sus.
”Punct şi de la capăt” în privinţa acestor obiective e un slogan mai actual chiar decât în 2014, când a stat pe frontispiciul campaniei prezidenţiale ”Klaus Iohannis Preşedinte”.
Am însă convingerea că această agendă trebuie recalibrată şi completată, în raport cu evoluţiile descrise în debutul acestor rânduri.
Concret, dacă în ultimii 10-15 ani am avut aproape exclusiv ”România-Justiţie (Anticorupţie)”, fiind incapabili să rezolvăm în paralel convergenţa la Euro, infrastructurile critice, absorbţia fondurilor europene şi generalizarea valorilor democratice în rândul administraţiei şi politicului (inclusiv ”la firul ierbii” în societate), în următorii 10 ani trebuie să construim cu vigoare în paralel şi o agendă ”România Business”. De ce?! Pentru că toate lucrurile certe pe care le cunoşteam au devenit incerte, vezi supra. Şi, aşa cum spunea acum câţiva ani într-un memorabil interviu acordat presei române Leszeck Balcerovicz, artizanul reconstrucţiei economiei poloneze capitaliste din anii 1990, ţările din fostul ”bloc est-comunist” nu pot rezista globalizării economice şi politice fără să-şi dezvolte o pătură de antreprenori locali puternici, viabili, capabili să desfăşoare business cu ”multinaţionalele”, capabili să genereze locuri de muncă şi să devină coloana vertebrală economică a ţării, capabili să genereze DEZVOLTARE.
Nu pledez în subtext pentru abandonarea obiectivului ”România-Justiţie”, dimpotrivă, cred că aici trebuie să facem un pas înainte spre PROFESIONALIZARE, în primul rând a magistraţilor sub aspectul MENTALITĂŢILOR cu care exercită puterea lor uriaşă (valabil şi pentru politicieni), ci pledez deschis pentru lansarea şi consolidarea în paralel a unei agende ”România-Antreprenoriat”, care să reseteze un dialog, un efort şi o încredere în viitor la scara naţiunii. Dacă suntem oneşti cu noi înşine, astăzi, cele mai importante persoane din societate sunt Politicianul, Ministrul şi Magistratul. Pregătirea ţării pentru valurile ce stau să vină dinspre lumea largă presupune ca mâine, cel mai important personaj să devină Antreprenorul. Şi am în vedere atât Antreprenorul Economic, cât şi Antreprenorul Social (primarul, liderul unui ONG, filantropul, cărturarul implicat social etc). Pentru că numai ei pot genera resursele de tot felul (financiare, logistice, intelectuale, de cooperare socială) care pot alimenta un proiect de construcţie naţională solidă.
O astfel de sofisticare a direcţiilor de concentrare a energiilor interne va schimba în bine şi sistemul politic necrozat şi blocat în mediocritate, pentru că a venit momentul ca Antreprenorul să genereze trendurile politice printr-o implicare inteligentă pe care elita profesiilor liberale a ratat-o. Dar, despre aceasta, într-un articol viitor. Pentru moment, concluzionez doar că, în modesta mea opinie, a venit şi momentul unei agende ”Antreprenoriat şi Dezvoltare”, a ”României Antreprenoriale”.

Parlamentarule PSD, ţi s-a ordonat să votezi închiderea anchetelor penale într-un an de zile! Ştii ce ai făcut?! Mii de dosare anti-mafia, sute de dosare cu anchete asupra unor violenţe şi crime se vor închide, mii de posibili infractori periculoşi vor rămâne neanchetaţi, deci cu certitudine liberi!
Dacă unul din aceşti infractori periculoşi atentează la averea, bunurile sau persoanele dragi?! Eşti liniştit?! Dacă atentează la oamenii nevinovaţi, care nu au nicio vină, alta decât că trăiesc în ţara în care tu eşti parlamentar PSD?! Ai conştiinţa împăcată?!
Cine îţi dă dreptul, parlamentarule PSD, să atentezi la siguranţa noastră?!
Parlamentarule PSD, ţi s-a ordonat să votezi furtul economiei naţionale printr-un Fond Suveran care e oricum, dar numai suveran nu e?!
Cine îţi dă dreptul, parlamentarule PSD, să atentezi la averea generaţiilor viitoare?!
Parlamentarule PSD, ţi s-a ordonat să votezi un prim-ministru stupid, care nu ştie nici măcar să citească în limba română, în anul Centenar, în care sărbătorim o Românie Mare făurită prin jertfă şi inteligenţă politică!
Parlamentarul PSD, ţi s-a ordonat să votezi un prim-ministru incapabil şi incompetent, acum, când România se pregăteşte să preia Preşedinţia Rotativă a UE!
Cine îţi dă dreptul, parlamentarule PSD, să întinezi trecutul Patriei şi să te joci cu interesele Ţării?!
Nimeni, nimeni nu ţi-a dat aceste drepturi, parlamentarule PSD! Niciun vot câştigat în nicio alegere nu-ţi dă dreptul să laşi infractorii în libertate, să atentezi la siguranţa cetăţenilor, să furi avuţia naţională, să îţi baţi joc de trecutul şi prezentul României!
Cine sunt cei care ţi-au ordonat aceste lucruri, parlamentarule PSD şi ce vor ei?! Eşti conştient că eşti folosit cu cinism pentru interesul lor?! Eşti conştient câte parale dau ei pe tine, parlamentarule PSD, dacă ţi-au cerut să comiţi aceste grozăvii pentru ca ei să scape?! Eşti conştient, parlamentarule PSD, că promisiunea impunităţii faţă de furturi viitoare se traduce prin faptul că ei, cei câţiva, te consideră un hoţ prezumtiv?!
Ce legătură au toate acestea cu drepturile omului, cu lupta contra abuzurilor de tot felul, cu democraţia, cu interesele cetăţenilor?! Nici una!
Ai făcut deja, la ordin, toate aceste rele, parlamentarule PSD! Ai ocazia să le speli, judecând şi acţionând: înlătură acest guvern Dăncilă, inept şi antinaţional!
Nu o faci pentru Opoziţie, pentru că ai voturi să-ţi pui un alt guvern PSD, aşa cum ai mai făcut de trei ori, o faci pentru cetăţenii care nu mai suportă umilinţa şi sfidarea, o faci pentru propria conştiinţă şi pentru spălarea propriilor păcate politice.
Dragnea te vrea în bancă, parlamentarule PSD! Ridică-te drept în picioare, îndreaptă-ţi spatele, votează şi trimite acasă Guvernul Prostiei, redobândeşte-ţi demnitatea!

Istoria a cunoscut mai multe feluri de teroare. Printre cele mai cunoscute, regimul terorii din timpul Revoluţiei Franceze, teroarea fascistă din anii 1930-1940, teroarea comunistă din Rusia bolşevică, teroarea comunistă care a urmat războiului în toată Europa de Est etc.
De regulă, regimurile de teroare sunt asociate violenţei de toate formele, pentru că acolo ajung, inevitabil.
Teroarea este o metodă de subjugare şi conducere a unei organizaţii sau chiar a unui stat, respectiv a unei întregi societăţi sau naţiuni.
Există însă şi un alt fel de teroare, pasămite paşnică, fără stridenţe şi fără victime fizice, dar care e la fel de eficientă în subjugarea unei organizaţii sau a unei societăţi. Poate mă înşel, dar în mediul nostru politic şi, poate, chiar în societate, funcţionează un fel de „teroare tăcută“, un fel de linişte grea sub care se petrec tot felul de nedreptăţi şi ilegalităţi, poate chiar şi violenţe, precum în cazul terorii „clasice“.
Un pesedist din anii 1990 era terorizat să se opună lui Ion Iliescu, pesedistul din anii 2000 era terorizat de ideea de a-l contrazice pe Adrian Năstase, un pd-ist din anii 1990 nu l-ar fi contrazis pe „el lider maximo“ Petre Roman, un pdl-ist din anii 2004-2013 ar fi fost terorizat să se opună lui Traian Băsescu, de exemplu. Pentru corectitudine, trebuie spus că au fost şi excepţii notabile, nu toate au sfârşit bine politic. Roman s-a opus lui Iliescu şi a trebuit să plece din partid, Severin s-a opus lui Roman şi a trebuit să plece din partidul fondat de Roman etc. Una din principalele trăsături ale PCR, transmisă partidelor post-1989 este incapacitatea de a gestiona ceea ce se cheamă „democraţia internă“, cu largul concurs al unor lideri hiper-autoritari, cu largul concurs al unei „discipline de partid“ înţeleasă simplist, în maniera în care orice critică la adresa unui lider în exerciţiu este văzută ca o „trădare“, ignorându-se că obedienţa într-un context de eroare colectivă conduce o organizaţie spre irelevanţă, în final. Nu, acum nu mă gândesc la PNL de ieri şi de azi… Şi nu mă preocupă excesiv istoria în această pagină, ci ceea ce se întâmplă cu PSD (care are puterea) şi cu noi toţi astăzi şi ceea ce s-ar putea întâmpla treptat.
Am stat de vorbă, ieri, cu un număr de membri PSD despre stricăciunile grave produse legislaţiei penale din interese personale, dar şi din neştiinţă de carte sau ignorarea „cărţii“, respectiv ignorarea celor care au venit invitaţi la comisia lui Iordache şi au arătat erorile tehnice ale proiectului. În alte cuvinte, nimeni nu contestă dreptul majorităţii de a-şi genera propriile politici publice şi legi, inclusiv în Justiţie şi politica penală, cu condiţia să nu conducă la irelevanţa, pe alocuri, a mecanismului judiciar şi aneantizarea politicii penale, spre bucuria infractorilor mari şi mici, lucrând pe cont propriu sau în bande organizate.
Revenind, mai toţi mi-au spus că înţeleg şi ei că s-a mers prea departe, dar că nu au ce face, „nimeni nu mişcă în front“, ordinele „şefului“ sunt literă de lege. Oamenii cu care am vorbit erau mai degrabă terorizaţi de „ordinele şefului“ (PSD), decât de statul paralel, protocoale şi coduri penale. Teroarea exercitată asupra lor nu se vede, nu se aude, nu face victime „televizabile“, dar are acelaşi efect: ascultarea fără crâcnire, marşul disciplinat către… Exact! Către ce?! Unde poate duce un astfel de aranjament micro-social propagat în societatea mare? În alte cuvinte, ce fel de societate vom avea în câţiva ani (depinde de alegerile din 2019-2020, cât de mulţi) de conducere PSD-Teroare?!
Din păcate, acest tip de teroare de sorginte politică se întâlneşte cu una deja diseminată ca o micro-subcultură socială în toate ungherele cotidianului contemporan. Câţi directoraşi din birocraţia de stat nu-şi conduc oamenii prin micro-teroare, câţi primari se mândresc cu faptul că la ei în ogradă „nu mişcă nimeni în front“, câţi patroni nu şi-au construit o „mică republică“ condusă cu mână de fier? Am creat, lansat şi condus câteva organizaţii profesionale în activitatea mea privată, am condus vremelnic două instituţii publice şi cunosc importanţa rigurozităţii şi disciplinei ca o pre-condiţie a succesului în orice organizaţie, mică sau mare, dar nu trebuie confundate lucrurile: coerenţa managerială e una, teroarea ca metodă de conducere e altceva. Un manager sau un lider iscusit, indiferent de nivel, stimulează creativitatea şi libera exprimare, teroarea managerială le sugrumă şi consecinţa e compromiterea în final a intereselor organizaţiei şi a celor care cred că o servesc astfel. Şi ajungem astfel şi la partea de „complicitate la teroare“, pentru că adevărul este că ea se instalează cu atât mai uşor cu cât subiecţii sunt predispuşi să o servească. Când fiecare membru al unei organizaţii răcneşte sau şopteşte, după caz, „da, şefu, facem aşa cum spui“, chiar şi atunci când gândeşte „nu e bine deloc ce se întâmplă“, atunci acel membru al respectivei organizaţii este de fapt coautor al terorii.
„Jupâneala“ la toate nivelurile blochează energiile şi ideile bune, dar ea îşi poate maximiza efectele numai prin „tăcerea“ şi „supuşenia“ necondiţionată a „poporului“ (pesdist în cazul de faţă, pentru că la ei e puterea azi), într-o simbioză a unei terori tăcute şi liber consimţite.
Iar dacă vrem să mărim şi planul de discuţie, acest mecanism politic intern bazat pe cuplul „teroare tăcută-obedienţă“ produce lideri incapabili să ne maximizeze interesele în plan extern. Zmeii din urbea noastră dâmboviţeană se metamorfozează de cele mai multe ori în nişte „găini plouate“ când trec graniţa. Pentru că acolo nu e deajuns să vrei, mai trebuie şi să poţi, nu e deajuns să fii „şmecher“, mai trebuie şi să ştii ceva din lumea asta largă, fie măcar şi o limbă străină în care să glăsuieşti „Je suis «Jupân» chez moi!“. Ceea ce ar fi oricum prea puţin, în lumea mare nu ia nimeni în serios un „jupân“ dintr-o ţară pe care o face irelevantă, dar lumea e gata să asculte şi să respecte un om educat, inteligent şi cu simţul măsurii. Ciudat, cum, parcă, o mână invizibilă face ca noi să ieşim la export mai mereu numai cu tigri de hârtie, gata să livreze concesiuni, fonduri suverane şi cine mai ştie ce, numai să rămână acolo unde s-au căţărat. Excepţiile sunt întotdeauna considerate, desigur!

Ieri seară am fost ”desfiinţat” pe un post de televiziune, pentru ceea ce am spus pe un alt post de televiziune, post concurent şi ”oponent” celui la care am vorbit (cca 5 minute), din perspectiva opiniilor pe care cele două posturi le susţin cu predilecţie.
Am fost criticat, cum spuneam, pentru simplul motiv că am avansat o interpretare extensivă a unui articol constituţional (art.80 alin.2), adică nimic altceva decât a făcut CCR acum două zile, interpretând extensiv (mult mai extensiv!) un alt text constituţional (art.132 alin.1). Ceea ce n-a mai observat jurnalistul care m-a criticat vehement (şi care, conform vorbelor sale la adresa subsemnatului, ”e departe de a fi un dobitoc, departe de a fi un nebun”) sau poate nu a mai considerat necesar să spună, este faptul că, în discursul meu, nu am tras o concluzie, nu am avansat un ”verdict”, dimpotrivă, am spus în clar că încă nu mă pronunţ, am spus doar că trebuie avute în vedere toate textele şi că o concluzie asupra subiectului zilei se poate trage numai după ce observăm şi motivarea deciziei CCR, cea care face o aşa mare carieră de ”două zile încoace”, de niciunei televiziuni ”gura nu-i mai tace”.
Fireşte, în opinia criticului meu, pe care nu doresc să-l ”desfiinţez” la rândul meu, nici n-aş avea dreptul, presa e liberă să spună tot ce crede, oamenii politici sunt liberi doar să ia act şi eventual să-şi explice opiniile, în opinia jurnalistului, cum spuneam, este cert că motivaţia mea trebuie să fie musai aceea de a apăra un numit procuror-şef, probabil din motive din carierism politic. Ei bine, n-am niciun complex să spun că nu este aşa, încerc doar să atrag atenţia că nu trebuie să ne grăbim cu concluziile, pentru că momentul este foarte important, subiectul fiind capital la nivel de principiu de funcţionare a statului.
Tot ieri, pe un site, o fostă subalternă de la minister mă atacă prompt şi mă desfiinţează pe motiv de ”Gala Bute”, susţinând nici mai mult, nici mai puţin, că am avizat un HG în pofida opoziţiei sale, HG care a trimis o fostă colegă de guvern ”6 ani la puşcărie”. Ceea ce omite fosta colegă de minister să spună, este faptul că dimpotrivă, m-am opus formei iniţiale a numitului HG, blocând avizarea acestuia în Guvern, inclusiv pentru unele motive ridicate de sus-menţionata fostă colegă de minister (probabil că nu pentru toate motivele, probabil pentru că numai pe unele le-am găsit întemeiate, atribut aflat în puterea şi chiar obligaţiile mele de ministru), până când textul proiectului de HG a fost modificat şi încadrat legal. Ceea ce de asemenea omite să spună fosta colegă de minister este că procurorii şi ulterior judecătorii au găsit problematic (eufemistic vorbind) modul de aplicare a HG-ului, nu conţinutul său în sine. Fireşte, în opinia site-ului care a citat atacul, eu nu pot avea altă motivaţie decât aceea că doresc să apăr aceeaşi persoană a unei doamne procuror-şef, motivaţie descrisă cu ”elegantul” verdict că am fost ”scos la lins”, pentru că, nu-i aşa, musai trebuie să am nişte dosare pe undeva. Din nou, n-am niciun complex să spun că nu-i aşa şi că, vorba franţuzească, honni soit qui mal y pense.
De ce scriu cele de mai sus? În primul rând pentru a-mi apăra punctul de vedere şi a respinge interpretări eronate sau chiar deplasate la adresa subsemnatului, cred că am şi dreptul şi obligaţia să o fac, devreme ce mă pronunţ în spaţiul public. Tăcerea în spaţiul public nu e cel mai bun răspuns pentru acuzaţii nefondate, o lecţie pe care am învăţat-o cu costuri mari pe care le-am plătit în politică. Spre exemplu, am greşit şi am tăcut atunci când, după alegerile locale din Bucureşti, nu am spus în interiorul şi exteriorul PNL tot ce ştiam despre dedesubturile şi greşelile care au făcut ca în mod nefericit PNL să propună patru candidaţi succesivi, ajungându-se la subsemnatul în final, nu pentru că aşa era firesc, ci dimpotrivă, se convenise formal cu luni de zile înainte că nu voi candida, nu pentru că se mai putea câştiga ceva, ci dimpotrivă, pentru că cineva trebuia să deconteze erorile şi eşecul previzibil. Aşa e (uneori) în politică şi era de datoria mea să o fac, dar poate că trebuia să şi lămuresc public câteva detalii.
Dar scriu aceste rânduri şi pentru că doresc să propun, fără emfază, o formă de reinventare a dialogului public, de resetare a acestuia: ce-ar fi să ne limităm în polemicile publice doar la a combate argument cu contra -argument, ce-ar fi să nu mai evocăm posibile (şi imposibil de probat) resorturi şi mize personale, intime, pretins psihologice, ale unui demers sau altul, ce-ar fi să limităm polemica la subiectul în sine şi să nu o transformăm în speculaţie ca bază pentru un atac la persoană?! Cred că am avea un aer mult mai respirabil în Agora, în orice caz, mai suportabil. Utopie? Probabil că da, deocamdată. Văd însă că funcţionează bine la alţii, pe alte meridiane.
Spre exemplu, în cazul deciziei CCR, eu nu voi spune că a fost luată în WC (fapt greu spre imposibil de demonstrat, de altfel), nu voi spune că e şi consecinţa unei rivalităţi vechi şi personale dintre doi procurori de vârf, nu voi spune că a fost ”pilotată” politic etc, voi spune doar că a interpretat greşit două texte din Constituţie (art.94 lit. c) şi art.132 alin.2) şi că tranşează eronat o dilemă: cine revocă procurorii şefi. De aceea, propun o formă simplă de resetare: referendum consultativ care să tranşeze problema.
Aceasta ne-ar deschide calea unei altfel de resetări, la scara naţională: trecerea de la 10 ani de polemici legate de justiţie şi de ”procesomanie” politico-constituţională în faţa CCR, la 10 ani de concentrare pe subiecte, zic eu, la fel de importante: educaţie, dezvoltare economică, afaceri, prosperitate, geopolitică… Cu certitudine ar fi subiecte la fel de pasionante, pe lângă faptul că ne-ar aduce tuturor şi ceva în plus pe masă, nu numai pe ecranul televizoarelor.

Revin asupra unui subiect pe care l-am ridicat încă din luna ianuarie, inclusiv în Parlament: Bugetul UE pentru perioada 2021-2027. E un subiect de care Guvenul Dăncilă pare că nici nu a auzit.
Câţiva oameni politici vorbesc în general despre fonduri europene, dar nimeni nu dezbate acest important subiect particular al bugetului UE, deşi negocierile la Buxelles s-au încheiat. E irelevant acum pentru noi faptul că niciun ministru al Executivului Dăncilă nu a ridicat tema pe agenda publică şi nu a mobilizat capacitatea de lobby şi negociere la Bruxelles. Relevant pentru noi acum este că România pierde miliarde, poate zeci de miliarde de euro în următorul ciclu bugetar european comunitar. Cărţile au fost deja bătute şi împărţite. Pe 2 mai o să-i stea micu-n gât domnului Dragnea, sau poate nu, dânsul visează la bani din China şi Fondul Suveran predat, când Comisia Europeană va face prima informare cu privire la cum va arăta bugetul UE. Un lucru este cert: banii sunt mai puţini, iar contribuţiile mai mari de circa 1,1% din PIB, după ieşirea Marii Britanii. Este cu siguranţă cel mai delicat moment de împărţit şi adunat bani din istoria Uniunii Europene.
Pare că nimeni nu e interesat să explice acest subiect important pentru viitorul nostru.
Pentru început, vă prezint contextul, urmând să revin cu alte explicaţii de detaliu.
În ultimii patru ani, România a absorbit 1,21 miliarde de euro, dintr-un total alocat de 22,5 miliarde de euro. Mai exact, absorbţia pe fonduri structurale este de 4,98%. Sunt date oficiale ale ministerului Fondurilor Europene. Programul Operaţional Regional, gestionat de ministerul Dezvoltării, are o absorbţie de 0,37%.
Slaba încasare de bani europeni este motivul pentru care vom pierde finanţare, prin urmare, dezvoltare.
Noua alocare 2021-2027 are la bază unui singur principiu: reforma. Proiectul pe care îl anunţă Comisia Europeană peste două zile va marca o revizuire dramatică a „politicii de coeziune” de 350 miliarde de euro care are menirea de a susţine părţile mai puţîn dezvoltate ale Uniunii. Bruxellesul vrea să pună capăt practicii de a distribui banii de coeziune exclusiv pe baza PIB-ului pe cap de locuitor, înlocuind acest criteriu cu unele mult mai ample acoperind totul de la şomajul în rândul tinerilor, educaţie şi mediu la migraţie şi inovaţie şi până la respectul valorilor fundamentale europene, între care şi regula de drept şi integritatea în funcţiile publice. Noile reforme au strârnit multe îngrijorări mai ales la Varşovia şi Budapesta, două mari beneficiare ale fondurilor de coeziune, care au intrat în conflict cu Bruxellesul cu privire la statul de drept şi standardele democratice. La Bucureşti… prostie şi nepăsare. Concret, largi şi intense dezbateri motivate de lupta sterilă pentru puterea de dragul puterii sau pentru puterea – “poliţă de asigurare” contra puşcăriei. Istoria va judeca şi cred că va rezerva un larg subsol pentru cei care îşi bat astăzi joc de banii românilor prin nepăsare şi incompetenţă.

La prima vedere constatăm lipsa de democraţie minimală, acapararea totală a puterii din partid şi Guvern (cu derivaţie în administraţia locală şi companiile de stat) de către L. Dragnea, topirea oricărei disidenţe interne (simbolică imaginea dnei Andronescu şi a dlui Bănicioiu plecând de la Congres singuri, ca doi simpli pietoni, zgribuliţi), toate însoţite de kitsch-ul şi ţopenia care ieşeau prin porii unor personaje perindate la microfon sau aliniate în primul rând.
Există însă un plan mai profund, care se citeşte, printre rânduri, dar destul de clar din discursul lui Liviu Dragnea. Acest plan devoalează o voinţă politică, un nou curs politic major şi un plan concret, o adevărată platformă personală Liviu Dragnea, PSD fiind doar un instrument, principalul, de realizare a acestei platforme.
Sintetizez şi enumăr în continuare pilonii acestei platforme, fără să mai citez cuvintele din discursul lui L. Dragnea care îi indică clar, pentru a nu încărca textul articolului, oricine poate relua discursul şi le va identifica uşor.
1. Platforma vizează mersul Naţiunii, nu numai al Guvernului, nu numai al PSD.
2. Platforma ignoră cadrele clasice ideologice şi ale democraţiei, nu există stânga-dreapta, opoziţia parlamentară sau civică nu există, presa de asemenea, justiţia este doar un instrument de abuz, în viziunea lui Liviu Dragnea.
3. Platforma este direct adresată poporului, peste partide, peste puterile statului, peste opoziţie, peste presă, acestea pur şi simplu au fost şterse prin lipsa oricărei menţiuni.
4. Platforma este consacrată dezvoltării infrastructurii şi economiei naţionale, ignorând celelalte faţete ale unei societăţi deschise europene (democraţie, libertate, presă, justiţie), cu pretextul inatacabil al bunăstării românilor; discursul premierului Viorica Dăncilă a venit să întărească în siaj linia.
5. Platforma o ”rupe” cu linia clasică pro-europeană a României şi caută să asambleze undele unei triangulaţii SUA, China, Israel; dintr-o astfel de mişcare, o rezultantă axiomatică este Rusia, nerostită deocamdată, probabil din prudenţă, iar o privire de ansamblu dezvăluie un profil de abordare a ţării şi a lumii de tip Viktor Orban-Fidesz-Visegrad.
6. În consecinţă, platforma tinde să reformateze societatea românească şi să reorienteze axele de ancorare ale României în Europa şi în lume.
7. Platforma are nevoie de un vector conducător la nivel zero, prin urmare, constituie anunţul nerostit al candidaturii lui Liviu Dragnea la alegerile prezidenţiale din 2019.
Am scris pe acest blog în urmă cu câteva săptămâni despre ”Noul deal românesc: i-liberalismul cu faţă umană”. Până acum nu a fost cuprins într-un discurs oficial, ci a rezultat din vorbe disparate şi acţiuni politice mai mult sau mai puţin articulate. Acum îl avem cuprins într-un discurs cu ambiţii prezidenţiale ţinut de un lider care şi-a subjugat un partid de sute de mii de membri care deţin direct România publică, cu excepţia câtorva instituţii în zona de justiţie şi siguranţă publică, şi prin derivaţie şi influenţă, o bună parte din sectorul economic şi civic privat. În fond, Teldrum e o companie privată, de exemplu.
Ce de de făcut? Există o linie de opoziţie civică conturată, există o opoziţie parlamentară, atât cât e de ”numeroasă” la vot şi inspirată în discursuri şi poziţii, există opoziţie deschisă în zone media care combat cu aplomb catastrofa numită PSD şi Dragnea, Realitatea TV este unul din aceşti vectori. Sigur, acestea nu pot schimba ”aritmetica parlamentară” şi tot ceea ce va dori Liviu Dragnea se va transforma în lege, teoretic până în 2020.
Convingerea mea este că pentru a opri democratic acest curs în 2020, dacă altceva nu se întâmplă până atunci, e nevoie de un efort mai mare de explicare a constantelor axiomatice ale politicilor de dreapta, cum ar fi ancorarea lor neclintită în valorile art. 2 al Tratatului Uniunii Europene: democraţie, libertate şi drepturi ale omului, regula de drept şi justiţia, solidaritate şi echitate socială. Mult, mult mai atent explicate şi cât mai aproape de firul ierbii. Politicienii de dreapta trebuie să se întoarcă la campania de tip ”grassroots”, la firul ierbii, în societate. Acum, mulţi dintre ei spun ceva la televizorul de dreapta si altceva la televizorul de stânga şi, la firul ierbii, primarilor de exemplu, pe unele subiecte sensibile…
De asemenea şi la fel de important, e nevoie de câteva resetări esenţiale în politica de dreapta, axată pe următoarele direcţii:
1. Regândirea unor poziţii pe teme majore, nuanţarea lor şi configurarea într-un mesaj mai realist dar şi mai nuanţat în acest timp; a insista pe poziţii radicale care nu sunt îmbrăţişate de popor, nu va aduce rezultatele necesare, e nevoie de o a treia cale (mă refer la politici şi mesaj, nu neapărat la entităţi politice noi), între i-liberalismul PSD şi rigiditatea prezentă a opoziţiei.
2. Recunoaşterea unor greşeli acolo unde s-au făcut.
3. Dreapta unită într-o formulă politică ”federalistă”, care să lase componentelor individualitate şi autonomie pe majoritatea liniilor politice, dar care să prezinte un program unic şi o echipă unică mixtă de guvernare; dacă vrem votul poporului, trebuie să anunţăm din timp cele x măsuri şi y legi pe care le vom adopta la guvernare şi să nominalizăm miniştrii, secretarii de stat etc. prin care o vom face. E greu, foarte greu, dar este singura cale.
Timpul necesar construirii alternativei există, dar, parafrazându-l pe Marin Preda, timpul nu mai are răbdare. Dragnea are 100 de m în faţă.

Am afirmat, ieri, într-o postare pe pagina personală de Facebook, că aşa-zisul raport de evaluare a DNA prezentat de ministrul Tudorel Toader este demontabil şi am precizat că voi reveni cu argumentele tehnice. Le prezint în cele ce urmează.
Pentru a nu altera şi complica scopul (limitat) al prezentelor rânduri, nu voi lua în discuţie oportunitatea propunerii, contextul politic intern şi European al momentului, impactul asupra intereselor noastre în momentul în care s-a declanşat procedura de negociere a viitorului cadru bugetar UE, după cum nu înseamnă că nu consider necesar a fi investigate penal orice practici de anchetă abuzive, la orice nivel de parchet. Această scurtă analiză nu reprezintă o abordare politică şi angajează exclusiv poziţia subsemnatului. În sfârşit, urmând dictonul non multa sed multum şi conştient fiind că o prelegere de drept se expune doar în sala de curs, publicul larg având nevoie de o tratare accesibilă şi sintetică a unor probleme de specialitate, am concentrat argumentaţia într-o expunere ”telegrafică”, atât cât a permis subiectul.
Ca observaţie generală, raportul TT invocă obsesiv deciziile CCR şi atitudinea procurorului şef DNA faţă de acestea. Deciziile CCR sunt ”creaţii juridice” discutabile prin natura lor. O discuţie critică nu le afectează caracterul obligatoriu. La rândul lor, conflictele juridice de natură constituţională nu pot conduce la şi nu justifică revocarea conducătorilor de instituţii aflate în conflict.
Destul de bizar, dl. ministru TT a invocat, ieri, în ”rechizitoriu”, inclusiv un conflict constituţional în care a pledat personal şi pe care l-a pierdut (”la zero” voturi), cel privind cazul Belina. Aş mai adăuga că deciziile CCR sunt luate de multe ori cu majorităţi strânse, chiar la un vot diferenţă, şi pot reflecta anumite schimbări de concepţie în materie de teorie constituţională, nu neapărat un viciu legislativ. Doar ca un accent, aş evoca polemica din CSM de prin anul 2009, dintre Lidia Bărbulescu, pe atunci preşedintă CSM şi Daniel Morar, pe atunci şef DNA, pe marginea comentariilor la deciziile ICCJ în unele dosare de corupţie, criticate virulent de procurorul şef DNA de atunci, dl. Daniel Morar. Doamna Bărbulescu inventase dictonul ”deciziile ICCJ se execută, nu se discută”, dl. Morar replica, corect, că datoria juriştilor este să comenteze deciziile justiţiei, ”tratatele de drept nefiind altceva decât comentarii de legi şi jurisprudenţă”.
În particular:
1. Ministrul justiţiei a ”intrat” în atribuţiile CSM prin invocarea ca argument a raportului Inspecţiei Judiciare, în condiţiile în care acesta nu este definitiv din punct de vedere al procedurilor legale şi nu a fost validat de CSM. În plus, raportul invocat de ministru are concluzii contradictorii, 3 opinii contra 3 opinii…
2. Ministrul a invocat încălcarea obligaţiei de rezervă în exprimările publice. Aceasta funcţionează din plin în cazul procurorilor şi judecătorilor. Dacă vorbim de şefi de instituţii judiciare, aceştia au dreptul şi chiar obligaţia să se pronunţe asupra proiectelor de lege care vizează sistemul judiciar, după cum o spun atât recomandările Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, GRECO, cât şi Rapoartele MCV.
Astfel de poziţionări, chiar şi critice, sunt parte din obligaţia liderilor sistemului judiciar de a apăra independenţa justiţiei, nu ingerinţă în funcţionarea guvernului sau a parlamentului. Ar trebui privite ca un sprijin pentru executiv şi legislativ, în spiritul dialogului şi cooperării dintre puterile statului. Este absurd şi … abuziv să motivezi o cerere de revocare pe un astfel de motiv.
3. Ministrul a imputat numărul achitărilor, dar numărul achitărilor nu poate fi imputat cu acurateţe în condiţiile în care nu există o analiză a cauzelor care au condus la fiecare achitare şi o sinteză pe categorii a acestora. De exemplu, unele achitări au survenit ”automat” în virtutea deciziei CCR nr.404/2016 care a interpretat un text de lege, în urma schimbării concepţiei asupra acestuia… Mă refer la faptul că unii judecători CCR au avizat proiectele codurilor şi, implicit, al textului vizat în conţinutul declarat ulterior constituţional ”în măsura în care”… Chiar şi în aceste condiţii, media achitărilor ”încasate” de DNA este mult sub media UE. Mă îndoiesc că, inspiraţi de ministrul TT, colegii din Europa vor declanşa un val de cereri de revocare a procurorilor şefi.
4. Ministrul o acuză pe procurorul şef DNA de subminarea imaginii externe a României (sic!), aproape în aceeaşi frază în care spune că DNA a fost permanent apreciată în Europa şi în Rapoartele MCV. Fără comentarii!
5. Ministrul reproşează instrumentarea cazului Belina, deşi cunoaşte că nu şeful instituţiei instrumentează direct cazurile.
6. Ministrul acuză prioritizarea cazurilor, cerând instrumentarea lor în ordinea înregistrării. Poziţia ministrului este în contradicţie cu recomandările MCV şi Stategia Naţională Anticorupţie care fixează ca priorităţi cazurile de corupţie la nivel înalt, care privesc miniştri (inclusiv pe primii dintre aceştia), demnitari de rang înalt, magistraţi, din cauza pericolului social pe care îl prezintă. Aceasta este însăşi raţiunea înfiinţării DNA.
7. Prescripţia unor dosare nu se poate imputa cuiva până nu se face o analiză a cauzelor de prescripţie şi a instrumentării dosarului. Aceasta este de competenţa CSM, nu a ministrului, acesta comiţând din nou o ingerinţă în atribuţiile CSM, cum spune adeseori chiar ministrul: ”ieşind din matca” atribuţiilor sale legale.
8. Ministrul a reproşat interviurile date de procurorul şef DNA. Un astfel de motiv nu justifică o revocare. Cel mult, în faza de propunere a unei numiri în funcţie, ministrul poate opta pentru un candidat mai discret mediatic (pentru exactitate, susţin acest stil pentru un procuror, dar e doar o chestiune subiectivă) sau pentru unul mai incisiv mediatic. Dar nu poate fi motiv de revocare. Ar fi ca şi când un ministru ar trebui demis doar pentru că participă la conferinţe privind urbanismul, în Japonia.
9. Ministrul a reproşat criticarea deciziilor CCR, sugerând că aceasta ar fi o abatere disciplinară. În fapt, interviurile au prezentat efectele deciziilor CCR asupra dosarelor instrumentate de DNA, între care şi achitările survenite ca urmare a unor decizii CCR, achitări imputate la rândul lor de ministru. Aduce cu bancul ”de ce ai bască, de ce n-ai bască”.
10. Ministrul a reproşat excesul de putere şi blocarea activităţii guvernului prin anchetarea emiterii unor acte normative (e vorba desigur de anchetarea emiterii OUG 13/2017). Dar Constituţia prevede că Ministerul Public veghează la respectarea legii, inclusiv civile, administrative etc şi chiar CCR a subliniat faptul că în măsura în care o faptă prezintă trăsăturile unei infracţiuni, indiferent cu ce ocazie este comisă, este de competenţa parchetelor. Este valabil si cu ocazia elaborării unui act normativ. Doar oportunitatea emiterii unui act normativ nu intră în competenţa parchetelor.
În concluzie, raportul prezentat de ministrul TT nu întruneşte exigenţele prevăzute de lege pentru o evaluare, pentru că îi lipsesc elemente obiective esenţiale şi comite căteva erori grave, deci nu justifică iniţierea unei proceduri legale de severitatea unei revocări din funcţia de procuror de rang înalt, ci ar putea constitui eventual drept baza pentru o astfel de evaluare şi dezbatere.

Chestiunea nr. 1 pe agenda politică a majorităţii este „lupta cu statul paralel”. Este o doctrină la care au construit piesă cu piesă, de ani de zile, actori politici (între care mulţi confruntaţi cu anchete, inculpări sau verdicte judiciare de corupţie), analişti, jurnalişti, activişti, ba chiar şi magistraţi, convinşi sincer sau interesaţi.
O să trec peste detaliul inconfortabil al înlocuirii agendei pentru care majoritatea şi-a dobândit mandatul, respectiv statul funcţional şi bunăstarea cetăţeanului, vândută electoral sub formula „majorări de salarii şi pensii de la 1.01.2017”, ca să nu politizez aceste rânduri.
Intenţia mea nu este de a combate sau sprijini pur şi simplu prin aceste rânduri una sau alta dintre abordări, ci de a ilustra o analiză care se doreşte obiectivă şi care nu mă angajează decât personal. Dar, să le luăm pe rând şi pe scurt, încercând să spunem şi lucruri noi, care poate că nu s-au rostit în spaţiul public.
În esenţă, doctrina „luptei cu statul paralel” este ancorată de câteva teze: 1. Legile justiţiei şi codurile au fost construite pentru a servi „statul paralel”, sunt represive, proaste şi trebuie modificate sau înlocuite. 2. Parchetele, în special DNA, au făcut abuzuri, deci trebuie restructurate. 3. În locul statului paralel şi a justiţiei represive, majoritatea PSD-ALDE va reinstala democraţia, drepturile omului şi justiţia va reintra în „matca constituţională” (Toader dixit).
La această formulă, opoziţia (parlamentară, dar şi o parte a societăţii civile) răspunde printr-o respingere de plano a întregului demers, susţinând că nu este decât o manevră de subminare a independenţei justiţiei, astfel încât „ei” să dobândească „toată puterea” (D. Voiculescu dixit).
Intenţia mea nu este de a combate sau sprijini pur şi simplu prin aceste rânduri una sau alta dintre abordări, ci de a ilustra o analiză care se doreşte obiectivă şi care nu mă angajează decât personal. Dar, să le luăm pe rând şi pe scurt, încercând să spunem şi lucruri noi, care poate că nu s-au rostit în spaţiul public.
1. a) Legile justiţiei au fost adoptate în 2004 de Parlamentul majoritar PSD, sesizat cu proiectele de lege de către Guvernul Năstase, la propunerea ministerului Justiţiei condus de dl. C. Diaconescu, scrise nemijlocit de secretarul de stat Rodica Constantinovici, sub coordonarea directa a ministrului.
Îşi mai aduce cineva aminte de „stenogramele şedinţelor PSD” în care se discuta deschis despre soluţiile în dosare penale ale unor opozanţi ai PSD?!
Ele puneau accentul pe transferul guvernării sistemului judiciar de la Ministerul Justiţiei la CSM. De ce? Pentru că Guvernul Năstase negocia aderarea la Uniunea Europeană şi, în timpul negocierilor, s-a ridicat problema presiunilor pe Justiţie făcute de ministrul Rodica Stănoiu. Îşi mai aduce cineva aminte de „stenogramele şedinţelor PSD” în care se discuta deschis despre soluţiile în dosare penale ale unor opozanţi ai PSD?! A. Năstase a înţeles cum stau lucrurile şi a făcut cumva şi a dat o faţă europeană ministerului pentru a înlesni negocierile cu Comisia Europeană, aducându-l la Ministerul Justiţiei pe dl. Diaconescu şi cedând (aparent) guvernarea sistemului judiciar către CSM.
De ce au fost aceste legi schimbate după pierderea puterii de către PSD în 2004? Sensul schimbării a fost transferarea „îndărăt” şi parţial a guvernării sistemului judiciar către Ministerul Justiţiei, condus după alegerile din 2004 de Monica Macovei, printr-o lege pe care şi-a asumat răspunderea Guvernul condus de Premierul Tăriceanu (sic!). Concret, propunerile de numire a procurorilor „de rang înalt” au fost luate de la CSM şi trecute ministrului Justiţiei. De ce?! Doctrinarii şi suporterii teoriei statului paralel răspund într-un glas: pentru ca Macovei să pună procurorii agreaţi de Preşedintele Băsescu. Am fi ipocriţi să spunem că nu este aşa, cu atât mai mult cu cât fostul preşedinte a declarat public că a avut consultări pe temă cu doamna ministru de la acea dată.
Doctrinarii şi suporterii teoriei statului paralel răspund într-un glas: pentru ca Macovei să pună procurorii agreaţi de Preşedintele Băsescu. Am fi ipocriţi să spunem că nu este aşa, cu atât mai mult cu cât fostul preşedinte a declarat public că a avut consultări pe temă cu doamna ministru de la acea dată.
Dar mai există o jumătate de adevăr pe care nu e corect să o uităm: pentru că CSM şi ICCJ de la acea dată erau alcătuite din magistraţi favorabili sau simpatizanţi PSD, foşti colegi de generaţie, facultate şi vederi cu membri marcanţi ai PSD, în primul rând cu d-nii Iliescu şi Năstase. De aceea am spus mai sus că numai aparent A. Năstase a cedat guvernarea sistemului judiciar. De fapt, a luat-o din mâinile unui ministru total pro-Iliescu (Stănoiu) şi a trecut-o unui CSM mai degrabă pro-PSD în general, decât pro-Iliescu în special. Joc de şah politic cu CSM pe post de pion, cal sau nebun, cum doriţi. La alegerile din 2004, PSD şi Năstase au pierdut puterea şi au plecat. Dar CSM a rămas. Cu acel CSM, reforma la care România se angajase la aderarea la UE prin Mecanismul de Cooperare şi Verificare, nu era posibilă decât „cu frâna trasă”. Combaterea corupţiei ar fi fost probabil aproape „o literă moartă”, câtă vreme statul era condus de un „complex economico-politic” construit sub „bagheta PSD- Iliescu-Năstase” şi rămas în funcţiune cu oameni răspândiţi prin toate companiile de stat şi administraţie, inclusiv la vârful Justiţiei. Iată de ce s-a trecut la modificarea legilor şi înlocuirea sistematică a capilor parchetelor numiţi în mandatul Stănoiu, cu alţii numiţi în mandatul Macovei.
Modificările trecute în decembrie 2017 la iniţiativa majorităţii au adus (poate) şi lucruri bune, dar şi lucruri nefericite. Separarea carierelor judecătorilor şi procurorilor ar putea fi un lucru bun, vom vedea în practică. La fel, creşterea vechimii pentru promovare în funcţii de conducere, deşi nu s-a făcut un studiu de impact prealabil Restrângerea dreptului Preşedintelui României de a respinge de mai multe ori propunerile ministrului Justiţiei de procurori de „rang înalt” este un lucru nefericit.
Modificările trecute în decembrie 2017 la iniţiativa majorităţii au adus (poate) şi lucruri bune, dar şi lucruri nefericite.
Ministrul Justiţiei devine astfel de facto titularul numirii, pentru că îl poate constrânge pe Preşedintele României să-i numească ce candidat doreşte, pregătind doi candidaţi şi numindu-i „în cascadă”, în cazul unui prim refuz prezidenţial. Unde ar fi problema, s-ar putea întreba?! Problema e că Preşedintele României are milioane de voturi în spate, iar ministrul Justiţiei ar putea avea câteva mii sau niciunul, dacă e tehnocrat. Deficit democratic.
1. b) Codurile. Scrise într-un prim proiect de echipa ministrului Valeriu Stoica în 1999 (cu prof. dr. Marian Nicolae principal artizan al celor civile), temporizate şi continuate lent în mandatul Stănoiu (care a preferat să colapseze temporar Curtea Supremă, la acea dată, prin celebra Ordonanţă „Truche”), reluate susţinut de Macovei şi aproape finalizate în mandatul Chiuariu (90% din texte erau deja scrise când a demisionat), sunt finalizate în 2008-2009. După câteva luni de dezbateri publice, în 2009 au fost trimise în Parlament (nu înainte de a fi avizate de toate forurile şi piesele sistemului judiciar), dezbătute 9 luni în comisii speciale parlamentare (Buda, civilele, Ponta, penalele) şi apoi retrimise la Guvern.
Cu titlu de picanterie, una din consultările informale pe Coduri a avut loc sub patronajul Cotroceniului (în exercitarea art. 80 alin. 2 din Constituţie) cu judecătorii CCR, dl. Toader fiind prezent şi pe deplin tăcut la acea dezbatere.
Prim-ministrul Boc îşi asumă răspunderea pe două dintre ele, pe forma scoasă de comisii, iar două sunt trimise din nou în procedură parlamentară ordinară şi adoptate cu 2-3 voturi împotrivă la fiecare din Camere. De ce această diferenţă de procedură? Pentru că scadenţa era depăşită pe două dintre ele în cadrul MCV. Dl. Toader are cel puţin un biblioraft de corespondenţă cu Bruxelles-ul pe această temă la minister. Mai are acolo şi o arhivă cu documente privind lucrările din comisii şi dezbaterile publice, dar probabil că nu a fost informat despre existenţa ei, motiv pentru care declară frecvent că nu au fost dezbătute (sic!) şi au fost prea repede adoptate. Cu titlu de picanterie, una din consultările informale pe Coduri a avut loc sub patronajul Cotroceniului (în exercitarea art. 80 alin. 2 din Constituţie) cu judecătorii CCR, dl. Toader fiind prezent şi pe deplin tăcut la acea dezbatere. Spre comparaţie, modificările PSD la legile Justiţiei au fost dezbătute în „comisia Iordache” aproximativ o lună. Codurile au fost adoptate, deci, în 2009-2010, lăsându-se doi ani pentru intrarea lor în vigoare, pentru o completă asimilare de către sistemul judiciar, profesii juridice, public.
Punerea în acord a celor 40 de articole declarate neconstituţionale cu deciziile CCR nu ar dura mai mult de o lună de zile, termen extrem de generos, şi trebuia făcută demult de Parlament, imediat şi de fiecare dată când apărea câte o decizie. Astfel, s-ar fi evitat ajungerea la peste 100 de decizii ale CCR pronunţate pe aceleaşi articolele citate mai sus.
Ele au fost masiv modificate printr-o lege de punere în aplicare iniţiată de Guvernul Ponta în 2013. Ulterior, din cele câteva mii de articole care le compun, 40 au fost declarate neconstituţionale, între care 35 direct redactate în comisiile parlamentare. Punerea lor în acord cu deciziile CCR nu ar dura mai mult de o lună de zile, termen extrem de generos, şi trebuia făcută demult de Parlament, imediat şi de fiecare dată când apărea câte o decizie. Astfel, s-ar fi evitat ajungerea la peste 100 de decizii ale CCR pronunţate pe aceleaşi articole citate mai sus.
Dincolo de aceste ajustări absolut fireşti la un astfel de „volum” legislativ, tot la Ministerul Justiţei se găsesc toate rapoartele ştiinţifice, scrisorile oficiale, rapoartele MCV şi opiniile multor specialişti din ţară şi din străinătate, declaraţii publice, inclusiv din sistemul judiciar, care le califică per ansamblu drept legi în linie cu legislaţia similară din statele europene, utile şi necesare bunei funcţionări a Justiţiei. Nicăieri în aceste Coduri nu se scrie că cineva trebuie să abuzeze de puteri, dimpotrivă, o serie de instituţii precum judecătorul de drepturi şi libertăţi şi camera preliminară au fost introduse în Coduri tocmai pentru a proteja drepturile şi libertăţile.
Nu modificarea recurentă a legilor garantează eliminarea abuzurilor de drept, ci corectarea modalităţilor de interpretare şi aplicare, care se face prin dezbateri profesionale, ghiduri de interpretare de tip „soft law”, training profesional, specializare, mentorizare şi, în ultimă instanţă, doctrină şi jurisprudenţă.
După cum, nicio lege şi nicio modificare legislativă nu poate înlătura de plano abuzul de drept, pentru că abuzul de drept, prin definiţie, este o conduită de fapt asupra unei prescripţii de drept. Abuzul de drept presupune o lege şi o aplicare a acesteia în fapt excesivă sau greşită, abuzivă. Prin urmare, nu modificarea recurentă a legilor garantează eliminarea abuzurilor de drept, ci corectarea modalităţilor de interpretare şi aplicare, care se face prin dezbateri profesionale, ghiduri de interpretare de tip „soft law”, training profesional, specializare, mentorizare şi, în ultimă instanţă, doctrină şi jurisprudenţă.
Rămâne de văzut ce-şi doreşte acum tabăra „luptătorilor anti-statul paralel” cu aceste Coduri. Spun astfel, pentru că au majoritate zdrobitoare în Parlament, pentru că dânşii „pot” (C. Ştefănescu dixit), parlamentar vorbind. Dar să nu uităm că ei sunt conduşi în această luptă de doi actori politici în conflict de interese direct cu acest proiect de modificare a codurilor. Vom vedea când reapare proiectul de modificare. Cel care s-a arătat cu titlul provizoriu în decembrie 2017 în „comisia Iordache”, conţinea câteva articole care ar pune „pe butuci” orice tip de anchetă penală.
Până aici, lucrurile sunt destul de clare pentru cei care le cunosc şi vor să facă un lucru cinstit când dezbat sau lucrează asupra lor, regretabile fiind doar aproximările, inexactităţile, legendele, ficţiunea, amatorismul şi reaua credinţă cu care este abordat uneori subiectul legilor în spaţiul public, din păcate, chiar şi în Parlament.
2. Ceaţa îndoielilor şi a informaţiilor contradictorii începe să se lase cu privire la subiectul definit drept „abuzurile parchetelor”. Este cert acum (în sens analitic vorbind) că avem indicii cum că în sistemul judiciar sunt cazuri de abuzuri, celebritatea unora mă scuteşte să le reamintesc pe larg. Marea întrebare la care nu avem încă un răspuns este dacă sunt cazuri izolate sau avem de-a face, de fapt, cu un viciu de sistem? Inspecţia Judiciară şi câteva instanţe au dat verdicte pe anumite, câteva, cazuri. Grav, fără îndoială! În materie de drepturi nu judecăm cantitativ. Fiecare caz înseamnă un om. Dar acest adevăr nu înlătură nevoia de a afla şi celălalt adevăr: e un fenomen sistemic? Avem, deci, nevoie de un efort de analiză sistemică.
Marea întrebare la care nu avem încă un răspuns este dacă abuzurile din justiţie sunt cazuri izolate sau avem de a face de fapt cu un viciu de sistem?
Că e vorba de auditul promis în februarie trecut de dl. Toader, de o analiză a CSM sau a unui alt organism instituţional, contează mai puţin acum. Ceea ce contează este că nimeni nu are în acest moment pe masă un raport exhaustiv analitic şi sistemic al problemei. Iată o misiune nobilă şi dificilă, imediată, pentru Ministerul Justiţiei, Ministerul Public şi CSM. E drept, pentru rigurozitate, trebuie spus că, prealabil, se pune şi problema auditării auditorilor, cu referire directă la un raport de audit al Inspecţiei Judiciare care zace şi acum în sertarele CSM, în timp ce Inspecţia Judiciară se pregăteşte să angajeze noi inspectori. Oare după chipul şi asemănarea cui?
Analiza trebuie să privească nu numai mecanismul justiţiei penale, ci şi al celei civile. Instanţele judecă peste 4 milioane de cauze civile pe an. Justiţia înseamnă şi justiţia civilă, nu numai cea penală. Pentru că o doctrină trebuie întemeiată pe o analiză de sistem, nu pe una, fie şi corectă, de caz sau câteva cazuri. Nu poţi trimite o maşinărie la casat până nu te lămureşti dacă rateurile vin de la câteva piese sau dacă este întreg mecanismul gripat. Deocamdată, argumentul contrar, paralizant, invocat firesc de Ministerul Public este statistica sutelor de condamnări.
3. Am ajuns la ancora „necesitate-promisiune” lansată de PSD-ALDE şi nu numai. Refacerea legilor şi schimbarea conducerii Ministerului Public şi a DNA (DIICOT este lăsat deocamdată deoparte, ca argument pentru „obiectivitate”, probabil) ar conduce, potrivit PSD-ALDE, la înlocuirea statului paralel şi a justiţiei abuzive cu democraţia veritabilă şi respectul deplin al drepturilor omului. Dacă acest enunţ ar fi susţinut de persoane care nu ar avea conflicte de interese în chestiune, ar fi teoretic de primit spre analiză. Marea problemă este că aceste promisiuni le fac aceleaşi persoane care au promis şi alte lucruri la fel de importante (salarii, pensii majorate etc.) şi care au în spate bătălii judiciare pierdute şi în faţă unele aparent greu de susţinut. Sigur că oricine are dreptul să susţină propriile idei şi interese. Dar când întreg procesul este condus de cei care au ca primă nevoie să se salveze pe ei înşişi şi apoi lumea, avem dreptul la îndoieli. În alte cuvinte, chiar admiţând teza existenţei unui stat paralel, de dragul dezbaterii echilibrate, cine ne garantează că ceea ce se vrea în realitate nu este de fapt instalarea unui alt fel de stat paralel, compus din centre individuale reunite şi netransparente de putere politică, bani negri şi vectori media devastatori prin credibilitatea acumulată tocmai ilustrând legitim abuzuri greu de contestat la prima vedere?
Şi toate acoperite de glazura democraţiei parlamentare compusă aşa cum ştim că se compune în campaniile electorale de la noi. Cine mai poate lupta cu un astfel de stat paralel?! Ca să nu mai vorbim de stătuleţele paralele ale interlopilor, care aplică propria lege în zone teritoriale delimitate, paralizând efectiv legea statului român.
De aceea, pornit pe un drum vindicativ şi revendicativ de putere, orice demers riscă, de fapt, să instaleze mai multe state paralele. Între ele, dreptul la normalitate rămâne strivit şi poate că aceasta este prima explicaţie a exodului românesc contemporan. Sunt aici de acord cu dl. Toader că fiecare putere trebuie să stea în matca ei, este de fapt un principiu elementar de guvernare democratică, afirmat din vechime, reluat şi explicat în epoca modernă de Montesquieu, Tocqueville şi Părinţii Fondatori ai Constituţiei americane în paginile lui ”The Federalist”. Dar ştim cu toţii că pe lângă matca naturală, hidrotehnica a inventat şi cursurile artificiale, controlate de butoanele inginerilor. Cine ne garantează că statul român nu este „reinginerizat” sub ochii noştri de persoane care într-o democraţie bazată pe elite autentice şi selecţia valorilor ar vizita Parlamentul cel mult ca turişti?! Cum vor „reingineriza” ei acest stat?! În folosul cui?! Şi ce recurs mai ai în faţa unei uriaşe “reţele a reţelelor”, un fel de “internet al infractorilor” care infiltrează şi manevrează politica, administraţia, media, Parlamentul, Guvernul, Justiţia, serviciile, companiile de stat, în două cuvinte statul şi economia?!
Altă întrebare?! Ei bine, ar mai fi una, chinuitoare. Care e soluţia? În modesta opinie a subsemnatului, soluţia nu e singură, ci sunt mai multe şi nu pot veni toate din politică, acaparată în prezent de mentalităţi şi practici depăşite. Un alt adevăr greu de acceptat este că soluţiile nu sunt miraculoase, nu rezolvă peste noapte nimic. Suntem pasionaţi de minuni instituţionale şi legislative. Ceva ce nu există!
Soluţiile presupun auto-reglarea fiecărui sistem din interior, din proprie iniţiativă, pornind de la cei cinstiţi, care trebuie să îşi asume deschis o bătălie surdă, dar deschisă şi de durată cu non-valoarea, cu minciuna, cu impostura, cu nelegalităţile; sistemul judiciar plecând de la adevărul că fiecare judecător este atât de independent pe cât îşi doreşte şi, aş adăuga eu, îi permite legea, cel politic de la articolul care spune că nimeni nu este mai presus de lege, cel de ”intelligence” de la propria menire, care implică neutralitate politică şi judiciară. Şi putem continua tot aşa. Aşa au evoluat toate democraţiile, prin progrese treptate realizate de toţi, dar provocate de verticalitatea, cinstea şi profesionalismul câtorva încăpăţânaţi să lupte pe termen lung şi care au servit drept antemergători în domeniile lor de acţiune.
Până nu ne schimbăm pe noi înşine, nu putem schimba lumea, spune un înţelept.
Această cale ar conduce la o Românie cinstită, care e mai mult decât o Românie justiţiară sau o Românie democratică, ar fi şi o Românie normală, una în care valorile ar respira cât de cât.
PS. Cu finalul acestui articol am răspuns şi părţii a doua din precedentul articol publicat pe acest blog: ”New Deal românesc: iliberalism cu faţă umană”, pe care urma să o public. Evenimentele au făcut ca ele să se lege şi să se contopească. Realitatea nu încape în şabloane.

În decembrie 2014 erau la pământ, la modul propriu. În televiziunile lor aproape că se plângea. În sediul de campanie fiind, am auzit că Ponta ar fi avut dificultăţi fizice să iasă public şi să facă declaraţia de învins.
A făcut-o, spre cinstea lui, după cum ştim cu toţii, dar se spune că nu înainte de a fi primit un telefon de la unul dintre cei doi Naşi ai săi, care l-ar fi informat că „s-a terminat”, nu înainte de a i se administra ceva întăritoare.
Poate că e aşa, poate că nu. Nu pot confirma. Dar pot confirma că acesta era genul de informaţie şi starea de spirit care domneau atunci în tabăra dreptei. Atunci, noi jubilam şi ei plângeau, aseară a fost invers. Aşa e în politică, aşa e în război, aşa e în viaţă… Cu precizarea că la noi doare mai tare: ei erau trişti după o luptă, noi pentru că nu s-a dat o luptă. Păstrând proporţiile, probabil că ceva similar, deşi cu siguranţă mai intens, trebuie să fi simţit românii atunci când a fost sfârtecată România Mare, în 1940, fără să aibă ordinul să tragă un foc de armă, ordin sinucigaş, fără îndoială, dar izbăvitor şi onorabil la scara Istoriei!
Cinstit vorbind, majoritatea PSD-ALDE nu putea fi respinsă, dar o scurtă bătălie dreaptă şi perfect constituţională, pentru un alt nume de premier PSD, care să garanteze un minim de profesionalism, era necesară, în modesta mea opinie. Câteva zile în plus de tensiune ar fi fost un cost rezonabil pentru un avantaj pentru ţară, obţinerea unui premier mai calificat, fie el şi pesedist.
Şi totuşi, nu mă voi grăbi să trag în Preşedintele Iohannis în acest colţ de pagină. Am văzut că s-au repezit destui din politică. Unii direct la poarta Cotrocenilor, deschis, democratic. Alţii voalat, cu “manta”, cum le e felul! Destui politicieni care de vreo trei zile se tot propun într-una ca „parte a soluţiei”. Remarc pe cineva care în războiul politic din 2016, voit sau inconştient, a lăsat în ofsaid tabăra şi aşa răsfirată şi confuză a dreptei.
Dar mai presus de orice, nu voi să arăt cu degetul spre Preşedintele Iohannis pentru că, în diverse feluri şi cu diferite măsuri, toţi, dar absolut toţi cei din dreapta politică trebuie să împărtăşim responsabilitatea acestui fiasco: Guvernul pe mâna unui aventurier politic fără altă viziune decât a Belinelor şi a Teldrumurilor!
Pentru că inconştienţă a fost să-i laşi să intre în alegeri cu mai toţi prefecţii la post, cu toţi secretarii de stat la post, cu toţi şefii de deconcentrate la post, deşi puteau fi schimbaţi printr-o simplă decizie. Cum devastatoare a fost la jumătatea campaniei cererea publică de retragere a afişelor PNL cu chipul propunerii de Premier, propunere acceptată în prealabil. Ceea ce desigur, nu scuză încurcarea în propriile şireturi liberale.
E consecinţa mai multor greşeli în lanţ care au debutat cu oprirea motoarelor în ianuarie 2015, când conducerea PNL trebuia să accelereze crearea unei majorităţi şi să încerce cu adevărat dărâmarea guvernului Ponta, aceleaşi motoare s-au turat în schimb în direcţia epurărilor interne din PNL, s-a continuat cu îngroparea propriului program de guvernare minuţios elaborat şi democratic votat de forurile partidului – realist, valabil şi astăzi în bună măsură – pentru o listă venetică de partid compusă din 10 propoziţii şi botezată ”Platformă”, eliminarea prin decizie la vârf a unor şefi de organizaţie locală de ispravă, ca să rămână neatinse scaunele unor baroni de drept din alte organizaţii, sacrificarea meritocraţiei pentru „yesmeni” şi „misecuvinişti”, indecizia de la Bucureşti, unde s-au făcut patru nominalizări la Capitală, până când victoria a devenit imposibilă şi tot n-a fost suficient, a mai trebuit să fie şi unii candidaţi sabotaţi, cum a fost la sectorul 1, ca să fie sigur că sunt scoşi complet din jocul de partid şi exemplele ar mai putea continua.
Greşeli vechi… Dar şi greşeli recente.
Cum vrem să nu fim suspectaţi de non-combat, când în contra măcelăririi planificate de Dragnea a Legilor justiţiei şi a Codurilor, s-au ridicat doar câteva voci în decembrie 2017?! Vreo 4-5 am numărat eu, cu tot cu şeful de partid, dar poate stau prost cu aritmetica, poate greşesc puţin. Dacă e altfel decât spun, cer scuze! Sunt legile PSD bune şi trebuie să ne dăm la o parte?! Atunci să-şi asume fiecare ce crede şi să o spună, ca să ştim cine cu cine suntem şi să ne separăm civilizat! Să luptăm din tranşee diferite, pentru ceea ce ne uneşte, în loc să ne blocăm reciproc pentru ceea ce ne desparte în aceeaşi tranşee. Pentru că aşa pierdem toţi şi pierde şi ţara, după cum se vede!
Cum vrem să provocăm alegeri anticipate, când noi mergem a patra oară la Cotroceni fără să nominalizăm premier PNL, fără să arătăm un program de guvernare, fără să arătăm o listă de posibili miniştri, fără să producem măcar o fiţuică de bune intenţii negociată cu celelalte partide de opoziţie, de la care să dăm măcar o minimă speranţă că încropim o majoritate?! Cum să faci din coordonarea cu Preşedintele Iohannis principiu politic al partidului, dar te prezinţi acolo fără să te asiguri şi să te informezi în prealabil că nu va fi loc de întors, astfel încât să nu fii prins pe picior greşit?!
Greşeli vechi, greşeli mai noi… toate au în spate decizia cuiva. Fie a unor persoane, fie a unor foruri colective! Răspunderi personale, dar şi răspunderi colective. Să le asumăm deci, mai întâi, şi apoi să vedem ce-i de făcut. Pentru că nu de lamentări e timp acum, ci de analize cinstite, clarificări rapide de poziţie între noi şi plan de acţiune pe 2 ani, ca să nu ne prindă şi 2019 muşcând din ţărână! Să ne fie tuturor învăţătură de minte şi să punem toţi mâna pe armele politice democratice, lăsând orgoliile, dar şi ipocriziile deoparte!
Unii istorici, eruditul Lucian Boia de exemplu, spun că este incert dacă a avut loc o bătălie ca atare la Rovine. Neagu Djuvara nuanţează, citând o cronică bulgărească, cum că o bătălie a existat şi a fost atât de sângeroasă, încât râul care străbătea câmpul de luptă era roşu de sânge, dar că nu a avut loc într-o localitate Rovine, ci într-un areal brăzdat de şanţuri, în care Mircea a atras în capcană oastea lui Baiazid. Cronicile turceşti, ne spune Djuvara, vorbesc de “bătălia de la Argeş”, ceea ce ar confirma informaţia din cronica bulgărească privind existenţa unui râu care traversa câmpul de luptă. Neagu Djuvara avansează o teorie, cum că în latină cuvântul „şanţ” se traduce prin „fossatum”, termen pe care sârbii l-au tradus prin „na rovinah” – „la şanţuri”. De aceea, conchide Djuvara, corect ar fi să spunem ”bătălia de la rovine”, fără majusculă, nefiind o localitate. Cert este că, vorba profesorului Lucian Boia, bătălia a intrat mitologic în conşţiinţa naţională. Eminescu a avut probabil un aport esenţial cu al lui „De din vale de Rovine” din Scrisoarea a III-a. Şi a intrat în conştiinţa naţională cu majusculă, graţie eroismului valahilor şi a deznodământului: Baiazid s-a retras la sud de Dunăre şi a plecat spre Anatolia. Nu vreau să vulgarizez, dar ştiu că suntem mulţi cei care ni-l dorim pe Dragnea retras cu PSD-ul lui hăt departe de viitorul nostru. Pentru asta însă, ne trebuie rovine, sau un Rovine, cum doriţi!
Altfel spus, parafrazându-l pe Churchill, va trebui să luptăm politic pe toate fronturile, în Parlament, în paginile ziarelor, în online, tv şi democratic pe stradă, oriunde ne aflăm şi cu orice ne stă în putinţă şi să spunem şi noi, precum Churchill: „We shall never surrender!”. Nu ne vom preda!
Pentru că la opoziţia unită, singura cheie pentru o victorie în 2019, nu vom ajunge trăgând sfori la cafenea sau aranjând sinecuri în sediile de partide, ci luptând deschis în confruntarea de idei din spaţiul public, combătând răul şi aducând soluţii.
Să ne vedem la Rovine!

PSD a câştigat alegerile parlamentare din 2016 printr-o mare minciună, declinată pe multe pagini împănate cu grafice şi cifre şi denumită cinic ”Programul de guvernare PSD”. Puterea politică dobândită astfel de PSD, concret, majoritatea parlamentară şi guvernul, cu tot ce decurge din aceasta, este, prin urmare, imoral dobândită, deci, fundamental nelegitimă.
Sigur, formal constituţional, PSD poate invoca respectarea procedurilor electorale şi parlamentare, dar analizând pe principii fundamentale de drept mecanismul contractului social încheiat în decembrie 2016 cu poporul, consimţământul alegătorilor a fost viciat. Deci, politic vorbind, contractul este nul. Nu pentru că PSD nu a majorat pensii şi salarii, ci pentru că aceste majorări erau angajate prin ”Programul de guvernare PSD” şi erau imposibil de realizat încă de la data contractului social. Contractul PSD cu poporul este nul. Nu numai pentru că atacă Justiţia de când a preluat puterea, ci pentru că un astfel de obiectiv nu a fost declarat şi angajat prin ”Programul de guvernare PSD” şi a fost pus ulterior în aplicare fără consimţământul poporului.
Acest viciu fundamental de consimţământ face ca puterea PSD să fie imoral dobândită, prin fraudă de consimţământ social şi deci, puterea PSD este nelegitimă. Din această lipsă de legitimitate, combinată cu măsurile economice iresponsabile şi atacurile la Justiţie prin lege (OUG 13, proiectele Toader via Iordache, Nicolicea, Şerban privind legile Justiţiei), a izvorât revolta maselor exprimată în stradă.
Ultimul episod nefericit care decurge implacabil din această situaţie s-a consumat azi în Capitală, acolo unde Primarul General Firea a provocat Strada prin înfiinţarea aşa-zisului târg de Crăciun, în fapt, o manevră primitivă precum mintea politică ieşită din fire a Firii, manevră menită să blocheze viitoarele întruniri de protest la adresa PSD şi a politicilor sale. În Piaţa Victoriei s-a consumat, în fapt, ceea ce politic a izvorât din mintea şi voinţa administrativă a Primarului General, atunci când a decis să organizeze barajul demonstraţiilor în forma unui târg nevinovat. Firea invocă legile şi autoritatea sa, care ar fi fost abuzate, dar domnia sa este prima care a abuzat de reglementări. Pentru că un principiu al legii este aplicarea ei cu bună credinţă şi un principiu al bunei guvernări, inclusiv locale, este să nu surprinzi şi să provoci sau să abuzezi guvernaţii cu decizii intempestive menite să creeze tensiuni, restrângerea libertăţii civice a exprimării opiniilor şi a protestului. Firea ştia sau ar fi trebuit să ştie ce va urma, încă de la data deciziei sale.
Acest episod este o parte de tablou. Întregul prezintă acelaşi blocaj. Cum ieşim din el?
Desigur, juridic nu pot fi şterse cu buretele efectele legale, constituţionale, ale alegerilor din 2016, dar politic, viciul lor de consimţământ ar putea fi parţial reparat. Cum? Fie într-un chip radical şi maximal, fie într-un chip minimal şi de etapă, aş spune eu, optimal.
Radical şi maximal, marea înşelăciune din decembrie 2016 ar putea fi corectată prin ieşirea PSD de la Guvernare. Nu mă reţin să afirm că PNL ar putea alinia un Guvern mai bun decât ce-am văzut la PSD în acest an de guvernare. Această cale ar întoarce însă problema invers. Cum ar putea guverna actuala Opoziţie, când în fapt nu a câştigat alegerile?
În plus, ar putea genera instabilitate politică majoră şi dificultăţi în construcţia unei noi majorităţi, ca să nu mai vorbim de situaţia precară a unui eventual guvern minoritar. Desigur, există şi alegerile anticipate, dar ele prezintă dezavantajul unei instabilităţi politice de câteva luni.
De aceea, realistă ar fi o soluţie de cauterizare a politicilor din PSD fundamental ilegitime şi destabilizatoare, printr-o cascadă de măsuri punctuale. În opinia mea, acestea ar fi următoarele, fără să pretind că e o listă exhaustivă, ci una… minimală:
1. Preşedintele PSD Liviu Dragnea să demisioneze din funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor;
2. Preşedintele ALDE Călin Popescu-Tăriceanu să demisioneze din funcţia de preşedinte al Senatului;
3. Primarul General Firea să renunţe definitiv la organizarea de provocări la adresa demonstranţilor şi, eventual, să ceară scuze românilor pentru agitaţia produsă prin abuz de putere.
4. PSD să retragă din dezbaterea parlamentară proiectele (Toader) Iordache, Nicolicea, Nicolae de modificare a legilor Justiţiei; comisia Iordache să continue doar punerea de acord a codurilor cu deciziile CCR şi directiva UE privind drepturile şi garanţiile procesuale, aşa cum a hotărât iniţial Parlamentul;
5. PSD să renunţe la măsurile economice populiste care sunt apte să destabilizeze economia; să propună un proiect de buget negociat cu Opoziţia, mediul de afaceri şi sindicate, axat pe investiţii, sănătate, educaţie şi să renunţe la modificările Codului fiscal;
6. PSD-ALDE să emită o declaraţie politică prin care se angajează să nu mai încalce obiectivele Raportului de ţară al Comisiei Europene privind Mecanismul de Cooperare şi Verificare privind Justiţia;
7. PSD-ALDE să emită o declaraţie politică prin care se angajează să respecte angajamentele României în cadrul NATO, inclusiv prin referire la valorile fundamentale pe care Alianţa Nord-Atlantică le apără şi promovează.
Aceste măsuri ar repune PSD-ALDE pe linia politică pro-europeană şi nord-atlantică şi ar aduce nu numai normalitate în cursul politic general al Ţării, ci şi o minimă pace socială necesară rezolvării gravelor probleme restante ale României: infrastructură, educaţie şi sănătate, ca să ne limităm la cele mai urgente.
Din această perspectivă, liderii PSD-ALDE din jurul celor doi preşedinţi de partid au în faţă o alegere crucială, aş putea spune istorică: merg până la capăt pe linia celor doi führeri de mucava, Dragnea şi Tăriceanu, trăgând propriile partide în prăpastia istoriei sau, de preferat pentru toată lumea, se vor debarasa de ei şi de toate derapajele pe care aceştia le-au impus într-un an de guvernare nefericită care se încheie. În funcţie de această opţiune politică se va desfăşura, normal sau cu turbulenţe politice, anul politic 2018. Quo vadis?

Mourinho, celebrul antrenor al lui Manchester United, a fost citat în Justiţie, acum câteva zile, chiar înaintea unui meci important al propriei echipe. Nu s-a văicărit nimeni că echipa are meci şi nu şi-a rupt nimeni hainele de pe el că imaginea e şifonată.

La fel s-a întâmplat şi cu Messi, Ronaldo sau Neymar. În Germania, Uli Hoeness, fostul (şi actualul, reales cu 97%, după ce a stat închis doi ani!) preşedinte al lui Bayern, celebru atacant al anilor 70, a fost condamnat penal şi a restituit fiscului german (recuperarea prejudiciului!) o sumă uriaşă de bani, pentru că a încălcat legea. Ce să vezi?! Deşi aceşti mari sportivi sunt foarte iubiţi de popor, au milioane de fani, între care mă număr şi eu, nu şi-a pus nimeni problema să schimbe coduri, să mutileze legi şi să îndulcească politicile penale ale statelor. Nu vezi parlamentari smiorcăiţi şi şpăgari care se victimizează penibil ca să scape de cazare forţată. Cum spunea dl. Iordache, cu vorbele lui Kim Ir Sen, „una-i una, alta-i alta”, dar la noi, PSD e gata să facă praf sistemul judiciar, sub pretextul celor 40 de articole care trebuie acordate cu deciziile (unele discutabile din punct de vedere juridic) CCR.

Marea problemă a politicienilor ieşiţi de sub pulpana Tranziţiei de la comunism la democraţie, este că nu au înţeles în ce Ligă intră odată ce am aderat la NATO şi intrat în UE. În Justiţie, fără abuzuri, dar şi fără favoruri! Pe de altă parte, e limpede că, la nivelul mentalului colectiv, nu avem încă tăria de a merge exigent şi până la capăt cu politici curajoase. Frica îi stăpâneşte înca pe mulţi în faţa unor abordări tranşante, dacă efectele dau cele mai mici bătăi de cap. Renunţăm prea uşor… În 1990 ne-a fost frică să reîntregim ţara printr-o (re)Unire cu Basarabia, deşi era posibil, ruşii erau pe nicăieri.

Tot în anii 1990 ne-a fost frică sa privatizăm rapid, “să tăiem coada câinelui dintr-o dată”, să facem “terapia de şoc” în economie, polonezii au făcut-o, iată unde sunt ei din punct de vedere economic! Frica să reîntronăm Monarhia, frica de a merge rapid către NATO şi UE şi lista poate continua. Am pierdut 17 ani cruciali pentru dezvoltarea ţării. Recent, frica de a merge cu justiţia până la capăt a pus stăpânire chiar şi pe politicienii de vârf care au promovat-o… Cred că anul 2018 ar putea fi simbolic, anul în care putem să ne lăsăm toate fricile în urmă şi să abordăm problemele noastre cu încredere şi curaj, mă refer chiar şi la cele pe care, deocamdată, le trecem sub tăcere.

Şerban Nicolae, senator al României din partea Partidului Social Democrat, moştenitorul de facto al structurilor, cadrelor şi anumitor reflexe instituţionale ale PCR, a făcut o declaraţie care, din multe motive întemeiate, a scandalizat o bună parte a presei şi opiniei publice care se exprimă în mediul virtual.
Pe bună dreptate, declaraţia a stârnit emoţie şi indignare şi merită o condamnare fermă, în memoria victimelor stalinismului. Ar fi de întrebat, pe această linie de discuţie, de ce nu vedem un protest oficial din partea CNSAS şi IICCMER. Eu încă îl aştept. Există însă o faţetă şi mai gravă a mesajului lui Şerban Nicolae care, se pare, nu a primit până acum un răspuns. Dincolo de ireverenţiozitatea (eufemism) faţă de martirii represiunii staliniste, mesajul senatorului Şerban mai poate (?) avea o cheie politică subversivă din perspectiva raporturilor actuale ale României. Să nu uităm că senatorul Nicolae este un personaj marcant al PSD, partid angajat pe o linie de discurs anti-occidental, şi o declaraţie venită din partea unui nomenclaturist PSD trebuie citită şi prin prisma prezentului, nu doar a trecutului. În plus, ca orice politician clasic, Şerban aleargă după lumina reflectoarelor şi orice declaraţie (gândită de el sau de vreun consultant de comunicare politică…) menită să-l aducă în prim plan, e binevenită. Any press is a good press… spunea cândva un lider occidental. Tehnic vorbind, declaraţia Şerban are două paliere. Primul, cel vizibil imediat, exprimă cinism şi lipsă de respect. Ei a activat imediat criticile şi revolta, dar şi vizibilitatea pentru senator… E partea de comunicare a declaraţiei, „cârligul“ menit să o „agaţe“ pe crolul tuturor televiziunilor. Dar, dacă există şi un miez legat de politica actuală, e îngrijorător, pentru că mesajul este foarte subversiv şi, lăsat necontrazis, poate face „victime“ de opinie. De aceea, consider că merită o replică şi pe această direcţie! Tradusă „politic“, infama declaraţie ar spune că sacrificiile tinerilor pro-americani şi anti-sovietici au fost inutile, întrucât, deşi erau instigaţi de CIA (corect ar fi OSS, precursorul CIA, înfiinţat ceva mai târziu) să lupte contra sovieticilor, în fapt ei dăunau capacităţii de apărare a României. Dacă mai adăugăm la aceasta şi împrejurarea că acele lupte ale partizanilor din munţi aveau loc după înţelegerile de la Ialta, prin care România a fost arondată Rusiei Sovietice în proporţie de 90%, ceea ce a însemnat 100% pe teren, rezultă, din subtextul declaraţiei senatorului PSD, că Aliaţii manipulau cinic tineretul anti-comunist român, pentru că situaţia era deja tranşată geopolitic. Luată în sine, e o declaraţie despre istorie, cu accente de convingeri pro-sovietice. Pusă peste fondul declaraţiilor publice anti-occidentale făcute de prezentul PSD, cu toţii liderii săi în frunte, nu pot să nu mă gândesc că declaraţia este un mesaj cinic despre prezent, împachetat într-un panseu istoric. Eu cred că ce vrea să ne spună pe ocolite dl. Nicolae, colegul d-lui Pleşoianu (care cerea expulzarea ambasadorului Klemm) şi al dlui Tăriceanu (amicul d-lui Narâşkin) este că, în opinia sa, activismul nostru pentru valorile democraţiei liberale, pentru o alianţă cu America, liderul lumii libere, pentru Justiţie şi anticorupţie, nu ar fi de fapt decât un simplu instrument folosit de americanii de azi în competiţia (lupta?) lor cu ruşii de azi, că ar dăuna ţării şi că ar fi sortit eşecului.
O declaraţie de un cinism similar a făcut Brucan la începutul anilor 1990, când spunea că românii vor cunoaşte democraţia adevărată abia dupa 20 de ani. Şi atunci, primul reflex al partidei pro-occidentale a fost indignarea întemeiată faţă de o astfel de jignire. Şi luaţi de valul indignării am uitat să citim şi aspectul geopolitic al declaraţiei, care indica o estimare a duratei de rezistenţă a taberei pro-sovietice în România. Dacă ne gândim când am intrat noi în NATO şi UE, vedem că estimarea a fost corectă. De data asta însă, nostalgicii şi urmaşii pro-sovieticilor în România o dau în bară cu mesajul lui Şerban Nicolae. Parteneriatul Strategic cu SUA este pentru secolul XXI, mulţi ignoră acest aspect. În plus, schimbarea administraţiei de la Washington nu a slăbit suportul pentru susţinerea Justiţiei şi anticorupţiei (vezi declaraţiile de pe peluza Casei Albe făcute de Preşedintele Trump în conferinţa comună de presă cu Preşedintele Iohannis) şi, mai important, evoluţiile produse în societatea românească au maturizat mentalităţile şi reflexele civico-politice. Absenteismul de la vot nu este un contra-argument la teza maturizării, pentru că are o cauză temporară, lipsa de ofertă instituţională credibilă pe zona de dreapta. Dar maturitatea civico-politică şi apariţia clasei de mijloc vor permite ca ancorarea valorilor democraţiilor liberale să fie solidă. Dl. Nicolae confundă epoca, nu mai suntem în 1944, nici în 1954 şi nici măcar în 1990. Suntem în 2017 şi orice discuţii despre viitorul şi orientările diplomatice ale României se pot face obiectiv numai în contextul exprimat mai sus: democraţie liberală, clasă de mijloc puternică, maturitate politică, libertate, proprietate, Justiţie, regula de drept. Ori, multă vreme de aici înainte, garanţia acestor creanţe ale viitoarei generaţii faţă de generaţia noastră, rămâne Parteneriatul Strategic cu SUA pentru secolul XXI, calitatea României de membru UE şi NATO. Dl. Nicolae visează poate, dar visul său se risipeşte ori de câte ori se face dimineaţă, nodul de mai sus nu poate fi desfăcut.

Catalonia şi-a declarat Independenţa. Indiferent care va fi deznodământul pe termen scurt al evenimentelor din Spania, Europa, cea pe care o ştim cu toţii, a zburat, după această decizie, pe aripile vântului. „Febra spaniolă“ va dura şi are potenţial de bornă istorică de anvergura căderii Zidului Berlinului.
Fireşte, sunt mari diferenţe în ceea ce priveşte natura, cauzele şi efectele celor două fenomene politice, dar relevanţa pentru evoluţia continentului european este comparabilă cu cea a deschiderii de drum istoric produsă prin reunificarea Germaniei. Desigur, căderea Zidului Berlinului şi reunificarea Germaniei au fost posibile nu numai prin voinţa poporului german, ci şi prin înţelegerile unor lideri globali la Malta, Berlin şi Moscova, i-am numit desigur pe George Bush tatăl, Helmuth Kohl şi, nu în ultimul rând, pe Mihail Gorbaciov. Dar anul 1989 este deja mult în spate. Astăzi, este interesant de ştiut dacă, pe lângă voinţa catalanilor, care s-au exprimat pentru ruperea ordinii constituţionale spaniole, desprinderea de Madrid şi constituirea unui stat catalan, au fost sau sunt în curs de desfăşurare şi influenţe promovate de Vladimir Putin prin intermediari, aşa cum se vehiculează în unele discuţii. De interes este şi dacă mişcări similare se vor extinde în Lombardia sau alte zone ale Europei, pe acelaş fir nevăzut care duce către Moscova. Deocamdată, la noi a fost în vizită Patriarhul Kiril, spre liniştirea temerilor… Acestea sunt întrebări, presupuneri, poate speculaţii sau poate doar incertitudini temporare. Cert este faptul că „meteorologia politică“ a continentului s-a schimbat în ton cu schimbările climei. Dacă fenomenul catalan va avea replici similare în alte părţi ale continentului politic european, jocul politic intra-comunitar va căpăta noi expresii. Cât de pregătit este sistemul nostru politic pentru o Europă încercată de aceste turbulenţe, care vor genera ruperi de ritm, schimbări de direcţie şi geometrii variabile în politicile comunitare şi ale Statelor membre UE? Va fi el capabil să treacă Ţara prin furtunile care se arată la orizont? Las la o parte faptul că se apropie anul 2019, în care vom avea Preşedinţia UE, an care va fi o probă specială pentru creativitatea noastră politică şi capacitatea de a organiza şi duce la bun sfârşit acţiuni politice pe un spectru care acoperă toate Statele membre UE. Pe scurt, este sistemul nostru politic capabil să genereze Istorie bună pentru România în anii complicaţi care se apropie? Sărbătorim Centenarul în 2018, dar e bine să conştientizăm şi perspectiva celor care se uită cu nostalgie la anul 1940, an în care României Mari i s-au prăbuşit graniţe. Dar această împrejurare trebuie tratată cu calm, gândire şi acţiune politico-diplomatică inteligentă şi preventivă. Isteria, patriotismul butaforic şi festivismul nu ne-au apărat de nimic, niciodată. Democraţiile eficiente au perfecţionat combinarea competiţiei (confruntării) pluripartinice şi cooperarea pe zonele de interes public naţional pe temele esenţiale interne şi, mai ales, externe. Ideal ar fi ca mecanismul nostru politic intern să treacă de la o practică a confruntării superficiale şi, oricum, mai mult formale, sterilă pentru cetăţeni, la una a cooperării în zona capacitării instituţiilor de stat de a răspunde provocărilor externe decurgând din 1) schimbările accelerate în plan european şi 2) efectele axei Putin-Orban pe problematica minorităţii maghiare din România.
La noi, în fapt, întregul mecanism politic intern este angrenat total şi de ani de zile pe o linie de confruntare concentrată pe două subiecte: 1) influenţa asupra Justiţiei şi 2) controlul contractelor publice finanţate din bugetul de stat şi bugetele autorităţilor locale. Este de aşteptat ca, până în 2019, PSD să mai adauge un obiectiv 3) pe această listă scurtă, controlul asupra principalelor două servicii de informaţii, prin modificarea Legilor securităţii naţionale şi ale statutului acestora, având drept scop subordonarea lor operaţională Guvernului, după modelul serviciilor sectoriale de la cele două ministere de linie, Armată şi Interne, poate chiar fuzionarea serviciilor generale intern şi extern şi crearea unei agenţii separate de interceptare în subordinea Parlamentului. Variaţiuni pe această temă apar recurent de câţiva ani în discursul politic privat şi, uneori, chiar public, vezi unele declaraţii voalate sau chiar în clar ale liderilor PSD-ALDE. În interiorul partidelor politice, aceste obiective au fost distribuite între Centru şi Bază, liderii naţionali şi establishmentul PSD şi, cândva al USL sau PDL, abordând obiectivul 1), în vreme ce baroniada locală şi-a asumat obiectivul 2), ”mulgerea” bugetelor pentru alimentarea buzunarelor „clientelei politice“ şi, ocazional la patru ani, de campanie. Consecinţele unei astfel de agende sărăcăcioase şi rudimentare au fost şi sunt 1) ignorarea marilor teme ale dezvoltării, educaţia, sănătatea, reforma administraţiei, reorganizarea administrativ teritorială şi modernizarea infrastructurii de transport rutier şi feroviar, în primul rând, şi 2) diminuarea atenţiei Guvernului asupra agendei externe şi absenţa secondării eficiente a eforturilor diplomatice desfăşurate în plan extern de către Preşedintele României. Consecinţa 1) a blocat consolidarea clasei de mijloc, care să fie sprijinită pe un segment antreprenorial puternic şi accesul elitelor autentice şi profesionale la deciziile publice, iar consecinţa 2) a subţiat treptat influenţa României în plan extern, ce-i drept, efect contrabalansat de Administraţia Prezidenţială. Per ansamblu, concluzia ar fi, în opinia mea, că Ţara este prea puţin pregătită pentru o dinamică accelerată şi imprevizibilă ca orientări a fenomenelor generate în plan extern, fie că vorbim de evoluţii politice, fie că este vorba de turbulenţe economice, ambele tendinţe căpătând accente de criză.
Pericolul este maximizat de lipsa de viziune a PSD, partidul care conduce majoritatea parlamentară şi administraţia centrală, precum şi mare parte din administraţia locală, în urma alegerilor locale şi generale din 2016. E limpede că leadershipul acestui partid a devenit contraproductiv pentru interesele României, fiind exclusiv absorbit de paradigma pierzătoare pentru Ţară descrisă mai sus, dar şi prin incapacitatea de se angaja eficient în jocul politic european şi global, din motive de indezirabilitate (nimeni nu discută cu lideri condamnaţi sau inculpaţi pentru corupţie) şi lipsă de expertiză externă. Mai mult, temerea mea este că în mintea unor lideri PSD-ALDE este conturată deja decizia de a schimba orientarea geopolitică a României de la Vest, către Est, într-un moment în care o eventuală criză majoră europeană ar permite acest lucru. În aceste condiţii, aflate într-o minoritate copleşitoare în Parlament, dar şi la cote de încredere descurajante per ansamblu (fapt reflectat în absenteismul la vot) în rândurile electoratului, partidele de opoziţie au marea responsabilitate de a schimba paradigma de mai sus. Acest lucru este posibil chiar şi până la alegeri şi chiar fără a avea pentru moment acces la decizii legislative sau executive. Cum? În primul rând prin conştientizarea nevoii de a schimba această agendă publică şi a o ridica la nivelul superior, de care Ţara are nevoie, pe cele două axe, Dezvoltare şi Influenţă Externă. A doua condiţie ar fi generarea unor echipe care să fie capabile să mânuiască aceste teme şi să genereze Noua Agendă prin discurs public şi acţiuni politice concrete. Dacă partidele de opoziţie vor rămâne cantonate în vechile mentalităţi şi vor juca obsesiv-repetitiv-compulsiv şi steril rolul de protestatar neputincios al unui PSD stăpân pe vechea şi prezenta formulă, vor dispărea treptat din jocul care contează. De asemenea, dacă vor rămâne blocate în micile jocuri interne la nivel local şi central, a căror miză nu este alta decât „rearanjarea scaunelor pe puntea Titanicului“ (sintagmă folosită de Stieglitz în cu totul alt context, dar potrivită şi pentru subiectul nostru), atunci nu vor avea nicio şansă să mai câştige alegeri. În al treilea, dar totuşi nu în ultimul rând ca importanţă, partidele de dreapta, în primul rând cele din familia popularilor europeni, trebuie să-şi armonizeze acţiunea politică de Opoziţie. Cele trei condiţii sunt subiecte în sine, despre care voi încerca să scriu câteva rânduri separat în viitorul apropiat, mă limitez acum să spun că, îndeplinite cumulativ, ar da o probă a maturităţii politice. La rândul ei, această maturitate ar putea fi magnetul prin care s-ar reuşi recâştigarea electoratului pierdut şi devenit absenteist la vot. Dimpotrivă, ignorarea acestui efort şi rămânerea în ipostaza de ”business as usual”, vor crea o nevoie distrugătoare pentru partidele existente, nevoia ca alte partide, inexistente în prezent, să-şi asume schimbarea cursului fundamental al politicii româneşti. Pentru că, spunea Mihail Manoilescu, numai la bolşevici partidele sunt un scop în sine, în democraţie, ele sunt un simplu instrument pentru servirea cetăţenilor.

Comunităţile şi cetăţenii noştri trăiesc, începând de joi, mai periculos. În urma unei legi susţinute de Tudorel Toader, mii de deţinuţi, între care tâlhari, violatori sau criminali, sunt liberi să se amestece pe străzi printre femei, copii şi bătrâni. Pornită (poate!) dintr-o intenţie bună, incompetenţa cu care ministrul Toader a gestionat aplicarea ei, a transformat legea într-o ameninţare certă la siguranţa publică.
1. Legea nu a avut studiu de impact. Nici Administraţia Penitenciarelor şi nici Ministerul Justiţiei, care o tutelează, nu au făcut calcule şi simulări de aplicare a legii. Nimeni nu a ştiut câţi infractori periculoşi vor fi liberi. Primul care trebuia să ştie e ministrul Toader. Primul care ne-a anunţat că habar nu are câţi vor ieşi, e acelaşi ministru Toader. Candoarea mărturisirii i-a îmbrăcat neglijenţa, care i-a fost depăşită doar de incompetenţă. Lucrul este însa mai grav. Nu e vorba de un calcul greşit. Pur şi simplu n-au calculat. Au mers pe bănuieli, bâjbâieli sau ghiceli. O recunoaşte chiar Toader. Această vraişte din conducerea Ministerului Justiţiei nu e o surpriză. În aroganţa sa, Toader a debutat ca ministru trimiţându-i acasă pe cei mai experimentaţi specialişti din minister. De ce? Pentru că unii dintre ei au avut curajul să-i atragă atenţia asupra unor greşeli. Cu laşitate, şi-a motivat gestul invocând locuinţele de serviciu pe care unii dintre ei le ocupau (legal şi moral). Iată însă, unde conduce acest stil dictatorial: la greşeli incalculabile făcute de Minister. Tipic pentru orice şef care nu suportă subalterni strălucitori: dă cu oiştea-n gard! Pe spinarea şi costul cetăţenilor.
2. Metodologia operaţiunilor de punere în libertate a fost haotică şi, după toate datele, nu s-a aplicat în fapt. Fiecare şef de penitenciar a făcut cum l-a tăiat capul. După care schimba sms-uri disperate cu ministrul, când constata îngrozit efectele. Articolul VII din Legea 169/2017 prevedea ca fiecare să fie judecat în instanţă, iar “colegiile de conducere ale fiecărei instanţe vor lua măsuri de suplimentare temporară a completurilor de judecată, astfel încât propunerile de liberare condiţionată, formulate ca urmare a intrării în vigoare a prezentei legi, să nu determine creşterea termenelor în care vor fi soluţionate”.
Aşa s-au desfăşurat lucrurile? Din declaraţiile publice ale unor angajaţi ai ANP, rezultă că, în absenţa unui leadership al Ministerului Justiţiei, penitenciarele au procedat necorelat şi incoerent, posibil fără respectarea legii.
3. Legea în sine e de o indulgenţă excesivă, vecină cu lejeritatea. La graţiere şi liberarea condiţionată, recidiva în perioada de încercare atrage şi ispăşirea restului de pedeapsă neexecutată. Ceea ce nu este valabil şi în cazul recursului în compensare. Toader să trăiască!
4. Legea a ignorat incapacitatea Serviciului de probaţiune de a gestiona fenomenul, din lipsă de personal. La vremea construcţiei bugetului, în ianuarie 2017, am propus conducerii PNL, în Comisia de Unificare, susţinerea suplimentării bugetului pentru 500 de posturi în Probaţiune. Prin vocea preşedintelui interimar de la acea dată, Raluca Turcan, PNL a cerut PSD pregătirea Probaţiunii, tocmai pentru aplicarea preconizatelor graţieri. Respins! Pe costul cetăţenilor.
Dincolo de aceste aspecte tehnice, reies câteva lucruri grave în legătură cu Ministerul Justiţiei şi e momentul să le spunem răspicat, pentru că deja vorbim de un fenomen. Sistemul judiciar nu are leadership! Ministerul Justiţiei nu are leadership! Pentru că ministrul nu este un lider. Apreciat profesor, bun orator, distins judecător constituţional, Tudorel Toader nu este, din păcate, şi un ministru lider de sistem. În propria echipă a debutat înlăturându-i pe cei mai buni, cum spuneam. Un lider bun nu înlătură valorile. Numai liderii slabi, egolatri sau complexaţi înlătură valorile, care pot fi sau nu oameni simpatici, e irelevant.
În sistemul judiciar, în loc să fie mediatorul şi pacificatorul sistemului, l-a instigat, întărâtat, tulburat. În mai puţin de un an, Toader a isterizat pe probleme profesionale unul dintre cele mai delicate sisteme, tratând cu aroganţă CSM-ul, ca şi Parlamentul dealtfel, şi cu agresivitate şi procese de intenţii Ministerul Public, în special DNA. Honni soit qui mal y pense, M. le Ministre! Este regretabil acest lucru, pentru că unele dintre ideile de reformă enunţate nu sunt greşite, dar atitudinea şi metoda ministrului Toader compromit demersul administrativ. Un scurt bilanţ de etapă arată destul de rău, un sistem pe care nu ştie să-l abordeze şi să-l gestioneze a devenit neguvernabil, multe lucruri amânate, bâjbâite sau pur şi simplu greşite.
Lipsa de îndemânare ministerială este evidentă. Mai gravă este atitudinea de aroganţă unită cu iresponsabilitatea, pentru că orice se poate deprinde, cu atitudinea potrivită. Egoul ministrului bate erudiţia sa. Acum, Toader poate fi un strălucit consilier de ministru sau de prim-ministru. Dar nu poate fi ministru, dupa cum a demonstrat şi i-a şi spus-o, la un moment dat, chiar de la obraz, preşedintele Iohannis. Iar faptul că Toader nu poate fi ministru este extrem de periculos!

Preşedintele Iohannis va inaugura mâine un teren de golf şi un resort turistic lângă Alba Iulia. Ca un pasionat şi practicant de câţiva ani buni al acestui sport, nu pot decât să mă bucur. Şi nu pot decât să urez mult succes Transavia, societatea comercială care a creat resortul respectiv, în recuperarea investiţiei.
Cu această inaugurare, numărul terenurilor de golf în Transilvania a crescut, la cunoştinţa mea fiind cel de la Pianu de Jos (Alba), creat de marele şi regretatul Paul Tomiţă, omul care a adus golful în Regatul României, pe vremea când domnii erau domni, omul care i-a pus crosa de golf în mâini Regelui Mihai pe terenul Clubului Diplomatic, înfiinţat la iniţiativa Reginei Maria, terenul de lângă Cluj şi cel de lângă Timişoara. M-ar bucura să fie şi altele, după cum m-ar bucura ca terenurile de golf să treacă şi Carpaţii spre Vechiul Regat, eventual pe autostrăzile Sibiu-Piteşti şi Târgu Mureş-Iaşi.
Gestul elegant şi de normalitate al Preşedintelui contrastează puternic cu anormalitatea politică pe care o trăim, starea internă precară a ţării şi norii cumulonimbus de pe cerul politicii mondiale. Numărul de circ cu”alba-neagra” oferit de PSD în ultimele zile, nu i-a afectat cu nimic monopolul puterii politice în planul executiv.
De aceea, m-ar bucura ca opoziţia să găsească puterea să se adune, să înceapă construcţia unui baraj mai solid şi să stăvilească viitura PSD, care a acoperit deja tot Parlamentul, a cotropit rând pe rând aproape toate instituţiile cheie ale statului şi ameninţă acum ce-a mai rămas nepesedizat, adică parchetele şi serviciile.
Cum în interiorul PSD, urmaşul PCR, nu poate fi speranţă de creare in vitro a unui pol democratic care să balanseze feudalismul politic postcomunist (Tudose nu l-a învins pe Dragnea, doar i-a atras puţin atenţia şi a ieşit din postura de ghiocel tip Grindeanu, se va vorbi mai frumos acum cu el), rămâne doar calea clasic democratică de a construi rezistenţa în afara PSD. Această rezistenţă nu mai poate consta doar în declaraţii critice tăioase, mai mult sau mai puţin inspirate, făcute de opoziţie de la tribuna Parlamentului, care nu împiedică şenila PSD cu nimic şi nici nu creează puncte în sondaje, după cum o arată ultimele cifre. Nu e deajuns nici martelarea nemiloasă pe care Realitatea TV o aplică eroic şi salutar zi de zi vechililor şi arendaşilor de buget de stat teleormăneni care au Ţara la bunul plac. Şarjele curajoase ale presei scrise în apărarea Justiţiei nu vor avea, de asemenea, efect, cât timp conflictul inter-instituţional din Justiţie continuă nemediat, fără ca toate părţile să-şi asume propriile derapaje şi să convină, cu bună credinţă, la prevenirea lor în viitor.
E nevoie de o altă paradigmă! Cred că după pacea Dragnea-Tudose, opoziţia (mă gândesc la toată lumea care respinge interesele, obiectivele, modelul social şi acţiunea politică promovate de PSD-ul de ieri şi de azi, indiferent dacă e sau nu angajată politic) trebuie să accepte un adevăr: simpla retorică nu va opri PSD! Şi nu putem aştepta până când Iohannis va mai învinge odată candidatul PSD, în speranţa că post-alegeri prezidenţiale 2019 se va produce o minune şi puterea politică şi electorală a PSD se va evapora.
Până atunci s-ar putea să plătim costuri imense ca naţiune: lipsa de speranţă s-a răspândit peste tânăra generaţie care emigrează în masă, economia se degradează, cheltuielile de apărare nu pot fi susţinute, autostrăzile întârzie să apară, devenim treptat un partener fragil pentru SUA, poate chiar o vulnerabilitate, dacă lucrurile continuă implacabil în aceeaşi direcţie. Un alt adevăr pe care trebuie să-l înţeleagă opoziţia este că soluţia trebuie construită, durează şi cere un efort migălos de diplomaţie politică de culise. Amendamentele la legile pesediste nu le vor opri, moţiunile simple, declaraţiile şi interpelările nu clintesc un fir din mustaţa Vechilului-şef; desigur, sunt instrumente utile şi necesare, e lăudabil efortul celor care le susţin şi trebuie continuate, dar sunt insuficiente.
Suntem într-o situaţie asemănătoare celei din 1990-1996, când gigantul FSN, devenit FDSN-PSDR, astăzi PSD, avea în faţă o opoziţie firavă. Succesul democratic din 1996 a venit după un efort migălos de construcţie. Faptul că nu există azi în opoziţie un Corneliu Coposu, nu trebuie să fie un motiv de a abandona înainte de a începe. Conducerile partidelor din opoziţie trebuie să înceapă urgent un dialog pentru unirea eforturilor de opoziţie şi recuperarea UDMR.
Care ar fi rezultatul? Desigur, procentele nu pot fi schimbate în Parlament până la alegeri. Dar publicul va vedea o coerenţa şi forţă discursivă care acum lipsesc, ceea ce ar putea antrena nehotărâţii spre tabăra opoziţiei şi va conta salutar la alegerile din 2020. Acest efort de ridicare a opoziţiei ar putea fi sprijinit şi de Preşedinte. Există căi şi instrumente publice care permit acest lucru fără încălcarea echidistanţei impuse de Constituţie.
Avem în faţă un meci de golf pe teren accidentat. Pe un astfel de teren trebuie să joci prudent şi migălos, adunând puncte cu răbdare. Diferenţa dintre un singur ”par” şi un singur ”bogey” stabileşte uneori câştigătorul în golf şi este dată aparent de o singură lovitură greşită, în fapt e stabilită înainte ca meciul să înceapă, în funcţie de strategia aleasă pentru terenul de joc. Desigur, măiestria are rolul său esenţial. Practicanţii golfului îmi vor da dreptate.

A afirma că PSD a derapat de la direcţia autentic europeană şi euro-atlantică şi a ratat guvernarea este deja un truism. A afirma că acest derapaj, proasta guvernare şi reflexele autoritariste ale PSD impun ca alternativă luminoasă o cale politică veritabil democratică, autentic capitalist-antreprenorială şi ireversibil euro-atlantică, este mai mult decât o concluzie de bun simţ, este o necesitate politică.
În acestă ecuaţie simplă pe hârtie, dar complicată pe tabla reală de şah, dreapta politică, PNL în primul rând, are nevoie de mai multă coerenţă în formularea poziţiilor faţă de teme importante, claritate în susţinerea lor şi stil european în exprimarea lor.
Spre exemplu, ostilitatea exprimată deseori faţă de bănci şi companiile multinaţionale – aliniată regretabil cu poziţia PSD – nu rezonează cu asumarea declarativă a susţinerii capitalismului ca sistem economic şi social. Sprijinirea capitalului autohton – o necesitate – nu poate justifica sus-zisa rezervă faţă de capitalul străin şi nu are logică economică: multe dintre companiile româneşti lucrează împreună cu companiile străine în asociere, le sunt furnizori sau clienţi. În planul valorilor, poziţiile populiste şi, pe alocuri, agresive faţă de sistemul bancar şi companiile multinaţionale transmit un semnal care derutează baza electorală a PNL. Problema nu este atât critica băncilor şi a multinaţionalelor sau ajustarea unor politici ale sistemului bancar şi ale companiilor multinaţionale, cât faptul că aceasta nu este doar una de ordin tehnic, ci reflectă adesea o veritabilă „ură de clasă“ „demnă“: de politica PSD.
Mediul corporatist, antreprenorial şi civic-tehnocrat este, astfel, pierdut în favoarea USR sau îndepărtat de dreapta în general, îngroşând în momentele critice (alegerile) rândurile absenteismului sau pur şi simplu ale emigraţiei, ori rămâne în expectativă în aşteptarea unei noi forţe politice care să fie în mod autentic convinsă de valorile capitaliste şi instituţiile economice fundamentale ale capitalismului. Soluţia? Angajarea unui dialog profesionist şi structurat cu Asociaţia Română a Băncilor şi organizaţiile care reprezintă companiile străine, cadru în care PNL ar fi putut lămuri teme, dezvolta argumente şi identifica soluţii comune pe care să le impună guvernului socialist-naţionalist PSD, umăr la umăr cu mediul de afaceri şi sistemul bancar. PNL s-ar depărta, astfel, de zona stângii populiste în care îl ţin unele declaraţii şi, poate, chiar convingeri de sorginte USL-istă.
Un alt exemplu de oportunitate pierdută şi de accent strident în exprimarea politică este subiectul legat de drepturile minorităţii maghiare, cu specială privire asupra recentei solicitări a UDMR de a coborî de la 20 la 10 la sută pragul de populaţie în localităţile în care s-ar impune dreptul de a folosi limba maghiară în administraţie. Fără îndoială, propunerea nu era de primit, pentru motive pe care nu le voi dezvolta aici. Fără îndoială, a fost necesară apăsarea pe „pedală” în iunie, cînd PSD Dragnea era pe punctul de a face un „troc” politic netransparent la comisia juridică din Camera Deputaţilor pentru a salva moţiunea de cenzură… anti-PSD Grindeanu. Dar odată trecut acel moment critic, măiestria şi diplomaţia politică (fermă), fineţea politică (dacă s-ar putea), ar fi trebuit (nu e târziu) să ia locul abordărilor „supraturate“ şi discursurile patriotarde, dar sterpe în idei moderne, rostite uneori chiar în Parlament, într-o splendidă nouă „limbă de lemn”. Pe un plan mai general, perspectiva Centenarului este oportunitatea de a demonstra că am parcurs 100 de ani în gândirea şi practica politică.
Declaraţiile politice belicoase şi patetice în acelaşi timp, de tipul „rrromânismului”, se cer înlocuite cu o abordare mai calmă şi subtilă, deschisă spre dialog permanent, în care fermitatea să fie susţinută de forţa argumentului şi eleganţa exprimării. Fireşte, inaugurarea în 2018 a 2-3 autostrăzi peste Carpaţi ar fi fost cea mai bună aniversare a Centenarului. Cum n-am reuşit o astfel de performanţă, am putea reuşi adaptarea relaţiei PNL cu UDMR la realităţile şi exigenţele europene din 2018, pentru că cea mai bună prezervare a intereselor noastre statale este evitarea discordiei, a derapajelor şi a unor fenomene extreme apărute recent în „meteorologia politică” a continentului. Centenarul este un moment de bucurie pentru toată suflarea românească, dar această bucurie a împlinirii statelor naţionale trebuie manifestată cu eleganţă şi nobleţe, cu privirile îndreptate spre un viitor comun, care poate fi şi multilingivistic (deci nu numai în maghiară, cum greşit crede dl Viktor Orban), dar numai acolo unde în mod rezonabil este nevoie.
Să fim, deci, mai siguri pe noi, mai relaxaţi şi ceva mai creativi. În fond, Trianon este creaţia politică în primul rând a Preşedintelui Woodrow Wilson. Preşedintele din 1918 al SUA, ţară care se întâmplă să fie în 2018 principalul partener strategic al României… Dacă în 1918 SUA propuneau Europei o nouă formulă care a condus la reîntregirea statal-naţională, de ce nu am propune noi în 2018 un dialog şi o abordare de tip american pe marea temă a minorităţilor naţionale?! Deci, mai puţină crispare, mai multă generozitate şi măiestrie pe acest subiect ar fi salutare pentru o aniversare tihnită şi decentă a Centenarului. Să avem tăria să acceptăm că sentimentele nu pot fi comandate şi că, din perspectiva trecutului, e greu să-i pretind d-lui Hunor să se bucure aşa cum mă bucur eu de 1918. Sunt convins că aceasta nu ne-ar împiedica – la o adică – să guvernăm împreună. Să citim, deci, mai degrabă din cartea viitorului, pentru a-l pregăti inteligent, şi să privim în trecut doar pentru a ne onora eroii, înţelegând că fiecare are dreptul să o facă cu ai lui. Privirea mai mult în viitor nu înseamnă ignorarea Istoriei, ci mai degrabă evitarea repetării părţilor ei mai dureroase. Centenarul va fi un succes şi o oportunitate pentru un viitor mai bun în măsura în care va fi amenajat politic de moderaţii autentic pro-europeni şi pro-americani, nu fetişizat de radicali şi naţionalişti de secol XIX, de tipul Dragnea-Tăriceanu.
O altă temă care se cere abordată mai creativ este cea a justiţiei şi a anticorupţiei. Publicul nu va abdica de la idealul unei justiţii drepte şi a unui efort anticorupţie ce se cere continuat ferm şi – foarte important – profesionist. Dar nu putem să nu observăm că sistemul judiciar este acum bulversat şi are mari probleme de credibilitate pe care le poate rezolva numai în măsura în care „negulismul” (a se citi neprofesionalismul, excesul şi chiar abuzul) izolat este recunoscut, asumat şi cauterizat rapid. Desigur, aceasta nu înseamnă să cădem naiv în capcana celor care vor să blocheze sistemul judiciar îngroziţi nu de imperfecţiunile acestuia, ci tocmai de rotiţele sale bune, în care şi-au prins mustăţile, papioanele şi interesele necinstite. Din păcate, această bulversare este agravată de profesorul care nu înţelege că ministrul Justiţiei trebuie să echilibreze sistemul printr-un demers abil de consultare şi mediere, nu să-l dezechilibreze prin mişcări bruşte.
Cu atât mai gravă este această abordare dacă motivaţia ministerială este aceea vehiculată de cercurile PSD, construirea pe „spinarea” Justiţiei a unui parcurs politic ulterior. Suntem în neplăcuta situaţie în care în absenţa unui ministru manager de sistem inspirat, care să calmeze taberele şi să obţină un compromis constructiv prin dialog şi consultări, CSM trebuie să fie simultan şi minister şi… CSM, lucru imposibil formal. CSM este chemat acum să-şi dea măsura viabilităţii şi să intervină rapid pentru a regla sistemul din interior, redându-i armonia şi echilibrul.
În privinţa tablei de şah externe, cuvintele lui Titulescu par mai actuale decât oricând, „daţi-mi o politică internă tare, ca să pot face o politică externă tare”. Relaţiile noastre cu SUA nu pot fi consolidate doar prin promisiuni guvernamentale PSD-iste de achiziţii de armament, în timp ce în plan intern valorile democratice sunt subminate, expresia unei mentalităţi rudimentare, de tarabă provincială, pe care clanul politic de la vîrful PSD nici nu o mai disimulează. În oglindă şi antiteză, PNL trebuie să asimileze de la vârf şi până la bază acest adevăr simplu: în sec. XXI, în politica mare, nu mai poţi afirma în plan extern valorile democratice şi tolera în plan intern derapajele antidemocratice de tip PSD. Fireşte, nu mă refer la poziţiile oficiale ireproşabile sub acest aspect ale managementului central al PNL, ci la acele mici toleranţe în plan local, dictate de realităţi prozaice şi moşteniri politice recente.
În alte cuvinte, respingerea explicită şi de facto a oricăror rămăşiţe de USL-ism reprezintă condiţia pentru ca PNL să-şi poată deschide calea unei politici mari în plan extern. O astfel de construcţie reclamă sinceritate, fapte şi personaje credibile.
Am dat doar câteva exemple ale unor teme importante, care reclamă o abordare mai limpede şi mai hotărâtă. În absenţa acestei noi abordări din partea PNL, electoratul democratic, capitalist, civic-tehnocrat îşi va căuta o altă reprezentare politică. Istoria a demonstrat că nevoia creează instrumentul şi ceea ce trebuie să evite PNL printr-o politică dinamică, creativă şi clară este pierderea acestui electorat şi apariţia unui competitor care să-i ia faţa. A bon entendeur, salut!

Contrar curentului general al dezbaterii celui mai recent scandal politico-juridico-mediatic din actualitatea românească, şi anume a „cazului Belina“, dezbatere publică ce se concentrează pe aspectul justiţiar şi judiciar al problemei, cele câteva rânduri care urmează se vor focaliza pe tiparul mental şi proiectul politic care refulează prin toţi porii afacerii Belina.
Nu am mijloacele necesare să stabilesc adevărul judiciar în acest colţ de pagină, este treaba mecanismului justiţiei să-l determine pe bază de probe. Din acest punct de vedere mă limitez doar să susţin din primul moment că, până la stabilirea acestui adevăr judiciar, este de datoria celor aflaţi în ancheta procurorilor (Shaiddeh, Plumb) să elibereze funcţiile politice înalte pe care temporar le ocupă şi să se pună la dispoziţia justiţiei ca orice cetăţean. Aşa au făcut, în ocazii similare, câţiva politicieni, de exemplu Traian Băsescu (demisie din Parlament în 1997), Tudor Chiuariu (demisie din Guvern în 2007), Adriean Videanu (demisie din funcţiile din PDL în 2013), Vasile Blaga (demisie din fruntea PNL în 2016), Ludovic Orban (demisie din toate funcţiile din PNL şi renunţarea la candidatura la Primăria Capitalei în 2016). Alţii au refuzat să o facă (Vosganian, Şova), neinspirat pentru credibilitatea Parlamentului. Iar dacă acest lucru nu se întâmplă benevol, ceea ce probabil că va fi cazul, ţinând cont de recentele declaraţii publice (Dragnea, Shaiddeh, Plumb), Parlamentul ar trebui, în virtutea obligaţiilor asumate implicit de România la momentul integrării în UE prin Mecanismul de Cooperare şi Verificare în domeniul Justiţiei (a se vedea menţiunea critică recurentă din Rapoartele anuale de ţară), să voteze pentru ridicarea imunităţii parlamentare şi să permită anchetelor să-şi urmeze cursul.
Cum spuneam, nu aceste aspecte, întoarse deja pe toate părţile şi analizate din toate unghiurile, mă stimulează să aştern aceste gânduri pe hârtie. Ci ceea ce transpare îngrijorător şi dezgustător din latura administrativ-politică a cazului Belina.
Ce poate constata orice observator atent, făcând doi paşi în spate şi privind mecanismul afacerii?!
1. Instinctul cleptocratic şi acţiunea cleptocratică. Un recent studiu al Hudson Institute (How Western Enablers Facilitate Kleptocracy, Oliver Bullough, 2016), definea acumularea de active ale statului prin influenţă politică, drept una dintre principalele trăsături ale regimurilor cleptocratice şi, implicit, primul pas în construcţia acestora.
Ce avem noi în cazul Belina? O suită de paşi administrativi materializaţi în acte oficiale prin care, nimeni altcineva decât Guvernul (PSD) “evapora” din patrimoniul public un activ important, pentru a-l pune la dispoziţia formală a unei firme private şi, de facto, în folosinţa unei persoane care controlează respectivul Guvern.
Beneficiarul evident al afacerii este însuşi cel care controlează indirect sus-zisul Guvern (Dragnea). Chiar dacă nu împingem afirmaţia la sensul ei juridico-penal, ci o limităm la cel politic şi comercial, este de domeniul evidenţei cine făcea „invitaţiile“ (Ponta dixit) la pescuit de ştiuci. Q.E.D. Apărarea neconvingătoare a împricinatului (deocamdată numai) politic (Dragnea), cum că sunt mii de astfel de concesiuni, păleşte în faţa suitei de operaţiuni (schimbări de clasificare, transferuri, preţ derizoriu al concesiunii) şi a implicării orchestrate a apropiaţilor săi politici. Desigur, pentru moment această orchestrare trebuie calificata ca fiind (doar) aparentă, dar este o aparenţă suficient de puternică în lumina unor informaţii şi probe pe care se pare că procurorii le au, de vreme ce au lansat o investigaţie atât de severă la un nivel atât de înalt. Deci, avem de-a face cu o operaţiune politico-administrativă în urma căreia un important activ al statului ajunge la dispoziţia celor care au apăsat pe sus-zisele pîrghii politico-administrative în interesul lor privat. Tipic cleptocratic. De manual. Simfonie de scamatorii meschine.
2. Implicarea unor autorităţi publice în procurarea de avantaje private ale celor care conduc respectivele autorităţi. Este de notorietate necontestată (afirmat public chiar de către liderii PSD) faptul că atât Guvernul, cât şi Consiliul Judeţean Teleorman, sunt ferm conduse de liderul PSD şi echipele sale de încredere din Teleorman şi din Guvern. După cum e iarăşi de notorietate că pe balta respectivă nu se întruneau la pescuit de ştiuci olimpicii la matematică, ci „floarea social-democrată“, iarăşi Ponta dixit. Se pare că nici măcar „bravul“ ministru Daea nu avea acces, el nu e la PSD cu peştii, e cu oile. Atât de mult, încât tot în aceste zile, se pare că ciobanul Ghiţă i-a aplicat un par. Via DNA. Revenind la peşti, de aici decurge o a treia trăsătură a operaţiunii.
3. Personificarea instituţiilor. Atunci când instituţii politice publice administrative (Consiliu Judeţean) sau de interes public (partid) în care spiritul democratic şi decizia colectivă după care ar trebui să funcţioneze, sunt anihilate de o regulă paralelă de conducere, respectiv obedienţa fără rezerve faţă de voinţa unui singur om, sau când instituţii în care conducerea formal preponderent unipersonală (minister) este uzurpată din mâinile ministrului pe acelaşi criteriu al obedienţei politice oarbe faţă de aceeaşi persoană a şefului de partid, avem de-a face cu un fenomen tipic regimurilor autoritariste iliberale (eufemism pentru dictaturile „soft“), de personificare a instituţiilor, de uzurparea de facto a funcţiilor legal oficiale şi de anulare a caracterului democratic al sus-ziselor instituţii. Concret, Consiliul Judeţean, ministerul, Partidul Social Democrat şi chiar Guvernul nu mai funcţionează ca instituţii democratice colective, ci ca anexe formale ale voinţei unui singur om. Sau, în cuvintele unui pamflet, râmele sunt conduse de un fel de vierme-şef pe care-l urmează în orice rahat! Am în vedere doar pe cei care l-au urmat, există cert şi pesedişti „smart“, care empatizează chiar şi cu USR în aceste zile.
4. Închipuirea. Mărturisesc faptul că această trăsătură este mai mult intuită, greu de demonstrat. Pentru că ţine de reacţii punctuale, priviri scăpate, reflexe necontrolate, lucruri greu de ilustrat. Sunt acele lucruri pe care le recunoşti atunci când le vezi. Dar, ca unul care a văzut frecvent şi de aproape pe aceşti „Dinu Păturică“ ce şi-au greşit şi secolul şi locul atunci când s-au născut, spre ghinionul (vorbă de aur!) nostru, pot să afirm cu conştiinţa împăcată că toate cele de mai sus sunt animate de o mare închipuire: importanţa propriilor persoane! În fond, asta e şi de înţeles: orice nimeni vrea şi el să fie ceva! Ceva mare! Aceşti social-democraţi de baltă (la propriu, după cum se vede), nu pot trăi modest, ca tatăl lor, domnul Iliescu, care a învăţat perfect camuflajul bolşevic, respectiv cum să trăieşti cumpătat în Cartierul Primăverii decum revii de la Moscova. Şi nici nu pot fi capitalişti din inovaţie, ci din cleptocraţie. Nu pot fi latifundiari, pentru că asta ar însemna norocul vreunui înaintaş care le-a lăsat moştenire bălţi, pământuri şi castele. Dar ei se închipuie ludic în toate aceste ipostaze şi vor să trăiască pe picior mare. Să discute treburi importante în mijlocul naturii, ca boierii lui Puşkin (e vorba de un scriitor, domnu’ Dragnea, nu vă îngrijoraţi), să facă planuri de afaceri la pescuit precum magnaţii sud-americani. Vizionaţi vă rog serialul „Narcos“, o producţie care descrie viaţa infracţională a lui „Pablito“ Escobar şi, dacă nu aţi văzut până acum cum arată Belina şi viloiul aşezat pe trei străzi din mica Alexandrie de Teleorman (cel mai sărac judeţ din România), o să le vedeţi în acest film! Cum fac ei ca toată această închipuire să devină realitate?! Simplu. Ei au la îndemână ceva foarte „cool“ care se cheamă puterea! Contează că au obţinut-o prin fraudă morală, măscărind poporul cu un program mincinos la TV?! Că promit autostrăzi, şcoli şi spitale, în timp ce se ţin de ciordit bălţi şi fac zob o ţară?! Câtuşi de puţin!
Şi uite aşa ajungem la concluzia cea mai îngrijorătoare: dincolo de cazul Belina descoperim Proiectul Belina! Un proiect de ţară. Un model. O viziune de democraţie măscărită, de regim autoritar şi cleptocratic care e întins deja pe suprafaţa României ca o plasă. O plasă în care valori reale, oameni oneşti, tineri ingenui se zbat precum păsările în colivie, pândind o portiţă prin care să scape şi să îşi ia zborul, lăsând în urmă o ţară din ce în ce mai pustiită de valori autentice.
Proiectul Belina dezvăluie în toată urâţenia sa modelul politico-mafiot pe care prea mulţi îl vor realizat în România: regim de „fake democracy“, aşezat pe afaceri dubioase cu protecţie politică, specializat în delapidarea de active publice. Regim sterp, incapabil de inovaţie şi competiţie reală de valori.
Să mai spunem că, potrivit unor studii recente de primă calitate profesională, cleptocraţia, corupţia şi subminarea justiţiei (pervers motivată de unele erori judiciare sau abuzuri ce se cer investigate echidistant şi apolitic) sunt armele folosite din ce în ce mai asertiv de Rusia de astăzi pentru destabilizarea democraţiilor din Europa de Est?!
Iată care este misiunea urgentă a dreptei, a PNL, a USR, a PMP, a oricui conştientizează pericolul de mai sus: să ofere o alternativă funcţională pentru o Românie cinstită, a valorilor autentice, a competiţiei oneste şi reale, a bunei guvernări, a cumpătării în bunăstare şi a solidarităţii sociale! Îndrăznesc să spun că acest obiectiv ar putea fi comun şi stângii într-un viitor, să sperăm, nu prea îndepărtat, în măsura în care PSD se debarasează de cleptocraţi, dă cale libera unor tineri neatinşi de patima lăcomiei de bani publici şi nemunciţi. Abia atunci am putea spune că suntem împreună pe drumul cel bun pentru Țară.

Ei spun că legile sunt proaste, deci trebuie să se schimbe tot. Ei spun că toată anticorupţia e un abuz, deci trebuie să se oprească tot. Ei spun că toate condamnările au fost comandate, deci trebuie desfiinţate toate. Acum 9-10 ani, ei sperau doar să scape. Acum 5 ani sperau să scape cu averile din furt. Acum 3 ani, voiau să revină în politică, să joace la vârf, să ia Preşedinţia. Acum 2 ani sperau să ajungă la butoane. Acum vor să dărâme tot şi să-şi ia revanşa asupra tot. Cum a fost posibil? Ce poate fi făcut?
Scurte explicaţii tehnice
Justiţia se sprijină pe două grupuri mari de legi: 1) legile justiţiei (care organizează funcţionarea sistemului judiciar, un fel de „soft” al „hardului” judiciar) şi 2) Codurile (pe care „hardul”, funcţionând pe baza „softului” le aplică reglând viaţa socială, publică şi privată). În Coduri trebuie îndreptate 40, repet, 40 de articole declarate neconstituţionale (33 sunt elaborate direct de Parlament în Comisia Ponta din 2009, ca fapt divers). Cele aproximativ 100 de decizii CCR se referă de fapt la aceleaşi 40 de articole. Îndreptarea Codurilor trebuia făcută încă din 2013-2014, aşa cum am anticipat, pentru că la aproximativ 15.000 de texte juridice noi introduse în 2009-2012, e normal să ai ajustări ulterioare. 40 de articole la 15.000 de aliniate e un procent foarte bun, fapt confirmat de experţii UE în Rapoartele MCV. Deci problema nu e deloc „structurală”, cum spune ministrul Toader, ci comportă o intervenţie „chirurgicală”, punctuală. Îndreptarea Codurilor ar dura aproximativ 1 lună, cu tot cu dezbatere în Parlament. În loc să facă ceea ce este firesc, ministrul Toader, cu „vânt din pupa” din partea majorităţii PSD-ALDE, se repede să „umble” la softurile sistemului în plină tensiune a acestuia. De ce?! Este rezonabil să te aştepţi ca o astfel de manevră să blocheze hardul sistemului şi, implicit, aplicarea codurilor, în primul rând a celor penale. De ce?! Este rezonabil să prevezi că o astfel de întreprindere va „tăia” ritmul sistemului în judecare cazurilor de corupţie. Este previzibil să te aştepţi că aceasta favorizează mafia stânjenită de anchete şi procese. Pentru cei care cunosc, cât de cât, cum funcţionează sistemul şi psihologia sa, este uşor de anticipat că a „umbla” la legile Justiţiei inseamnă să declanşezi discuţii, tensiuni şi competiţii în diverse colţuri ale sistemului, astfel încât acesta va funcţiona ineficient o bună perioadă de timp.
În paralel, Liviu Dragnea anunţă că intenţionează să iniţieze în Parlament o comisie care să înceapă să lucreze la Coduri. Sub pretextul îndreptării celor 40 articole amintite, este de aşteptat că vor scoate toţi „dinţii” Codurilor, vor face dezincriminări, vor crea platforma legală pe baza căreia se vor închide toate dosarele pe principiul legii penale mai favorabile. În alte cuvinte, OUG 13 se va fi metamorfozat dintr-un mic ciclon într-un mega-uragan care va dărâma şi tot ce s-a construit bine pe zona de Justiţie şi anticorupţie. Pentru că, de fapt, acesta este scopul real!
De ce a fost posibil?! O întrebare care comportă un răspuns complex, care merită un studiu juridic-politic-criminologic-mediatic. În esenţă, pentru că s-au produs mai multe cauze care s-au alimentat reciproc: 1) demersul anticorupţie a fost incomplet încă din start, prea mult orientat pe persoane, prea târziu şi prea puţin orientat pe confiscarea averilor; 2) demersul anticorupţie nu a fost completat în exterior de acţiuni de prevenţie, Strategia anticorupţie din 2012, axată 90% pe prevenţie, a rămas literă moartă, procesul rămânând cantonat în zona de sancţionare; 3) erori de parcurs în demersul judiciar (la rândul lor, aceste erori par să fie de două feluri, patinaje inerente oricărui sistem judiciar şi, ceea ce ar fi grav dacă se va confirma cu probe, forţaje inacceptabile); 4) echiparea justiţiei cu legi şi mecanisme complexe nu a fost dublată suficient în „amonte” de rafinarea, perfecţionarea şi specializarea operatorilor sistemului, „fabricile de diplome” din învăţământul juridic superior fiind una dintre cauze; 5) pierderea de încredere în demers, cu efect imediat în planul susţinerii publice, inclusiv în campanii electorale (tema a devenit nefuncţională în ultima campanie pentru alegerile parlamentare din decembrie 2016); 6) pierderea în consecinţă de poziţii de decizie politică a celor cinstiţi, cadrul juridic şi sistemul judiciar devenind astfel expus loviturilor legislative şi instituţionale din mediul politic; 7) pierderea dezbaterii publice de către cei care susţin sincer un demers judiciar profesional, desfăşurat cu deplina respectare a drepturilor şi garanţiilor fundamentale ale omului.
Ce se urmăreşte în realitate de majoritatea PSD-ALDE? Pedalând mediatic pe ceea ce a fost numită „partea derapantă a anticorupţiei şi justiţiei” în general, Mafia vrea să deraieze întreaga maşinărie judiciară. Invocând recurent un concept absolut necesar democraţiei, respectul drepturilor omului, toţi cei care au motive reale de îngrijorare cu privire la soarta lor juridică şi patrimonială, pun umărul la stoparea mecanismului care-i poate trage la răspundere. Invocând ajustări legislative absolut fireşti, „business as usual” în orice sistem legislativ, se doreşte închiderea unui capitol de confruntare fără precedent a unui fenomen grav care afectează societatea românească: corupţia.
De ce spun că la mijloc este de fapt o mare păcăleală?! Pretinzând că aduce corecturi Justiţiei, Mafia tinde, de fapt, să servească naţiunii o anti-Justiţie. Pentru că aşa cum este de adevărat că un nevinovat după gratii nu înseamnă Justiţie, la fel de adevărat este că un vinovat făcând legi în Parlament este esenţa anti-Justiţiei!
Dincolo de injustiţia judiciară în sine, câştigarea acestei bătălii de către Mafie ar fi şi o gravă injustiţie socială, catastrofală pentru naţiune pe termen lung: cel puţin generaţiile mature şi active social-politic şi economic-profesional, vor înţelege că cei care au mizat pe hoţia bugetului de stat, pe protecţie politică în faţa Justiţiei şi pe minciună publică, au de câştigat în faţa celor care cinstit au mizat pe valoare autentică, pe muncă, pe talent şi pe legalitate în tot ceea ce fac. Ar fi o dramă ca partea necinstită a societăţii să câştige în faţa României cinstite!
Îmi păstrez un dram de optimism, suficient cât să continui, alături de cei cinstiţi şi doritori de Românie cinstită, să continuăm eforturile democratice de întronare a unei democraţii corecte şi a unei societăţi bazate pe valoare autentică în România.
Ce trebuie făcut acum?! Ce mai poate fi făcut acum?! Poate că singurul lucru pe care mai poţi să-l faci când masa este servită cu cărţi bune de joc pentru cei corupţi şi incorecţi: să răstorni masa! Democratic. Dacă nu se vrea sau nu se poate, pentru că România e pe cale să revină la un model de „democraţie” de tip Sud-America anilor 1970, rămâne să o luăm de la capăt pentru o Românie cinstită! A bon entendeur, salut!

România politico-economică e, de mulţi ani, un câmp de bătălie. Interese locale şi nu numai, mai mici sau mai mari, personale sau de grup, economice sau militar-strategice sunt amestecate într-un uriaş cocktail care dă bătăi de cap tuturor. De aceea, politicul românesc e format, structurat şi angajat în general, exclusiv pe un curs sau cursuri de confruntare.
Presa e plină de titluri precum „cutare lider îl atacă pe cutare lider”, „atac fără precedent al lui X la adresa lui Y” etc. Rezultatul îl vedem pe „harta” autostrăzilor din România, în dezastrul din învaţământ şi sănătate, în starea de „sub-înzestrare” a Armatei, în politizarea Justiţiei, în influenţa României în lume, în nivelul de neîncredere al poporului în politicieni, în absenteismul la vot ajuns la cote foarte serioase. Da, ştiu, politica e o luptă, „deci te luptă”, dar eu am convingerea că nu este numai o luptă, ci şi un efort inteligent şi răbdător de construcţie. Sau, altfel spus, o luptă constructivă. Omul politic adevărat, care este şi om de stat, chiar şi atunci când nu are funcţii, temporare prin natura lor, omul politic deci, lucrează cu sabia într-o mână şi mistria în cealaltă. Există la noi un astfel de model? Avem, mai degrabă, un tip de om politic cu câte o bâta în fiecare mână. Din nou, rezultatele se văd pe teren…
1990-1996 a dat la „fier vechi” industria anilor 1980, convenţia anilor 1996-2000 a repudiat politicile celor 4 ani precedenţi, 2000-2004 a aruncat la coş reformele anilor anteriori, 2005 a început cu îngroparea guvernării precedente, USL şi-a propus dărâmarea „regimului” ş.a.m.d.
În opinia mea, discuţia nu e doar teoretică. Cele două abordări au consecinţe practice asupra şanselor de reuşită şi de acceptabilitate a politicilor publice, în ultimă instanţă, asupra vieţii cetăţenilor, inclusiv asupra confortului psihic public sau indicelui general de fericire. Circul şi vacarmul public, unul mai steril decât celălalt, au primit un răspuns tragic şi firesc: România este pe locul doi în clasamentul ţărilor părăsite de propriii cetăţeni, după Siria. Cei care comentează această informaţie susţin că în România nu există război civil. Oare?! Dacă trebuie, de fapt, să decriptăm invers această informaţie. Nu ca un paradox: în România nu există un război civil şi, totuşi, exista o imigraţie în masă. Dacă, de fapt, acest exod voluntar (?) al românilor indică existenţa unui soi de război civil?! Sigur, nu unul clasic, cu miros de praf de puşcă. Mi s-ar putea spune că genul acesta de tensiuni politice există în orice democraţie, din SUA până în Germania. De acord, dar există o mare diferenţă, cetăţenii primesc rodul util al acestor confruntări: politici publice şi servicii publice de calitate. La noi, această confruntare e sterilă.
La modul foarte general, 1990-1996 a dat la „fier vechi” industria anilor 1980, convenţia anilor 1996-2000 a repudiat politicile celor 4 ani precedenţi, 2000-2004 a aruncat la coş reformele anilor anteriori, 2005 a început cu îngroparea guvernării precedente, USL şi-a propus dărâmarea „regimului” ş.a.m.d. Nimeni nu e dispus să continue ceva bun început anterior, nimeni nu e dispus să recunoască adversarului nimic! Fiecare e convins că este bun şi ceilalţi răi, că deţine adevărul absolut, fiecare jură că îşi va termina adversarul. Totul e, evident, declamat pe tonuri sforăitoare şi intransigente! De eleganţă şi fineţe politică ce să mai vorbim?! Te uiţi la discursurile sterpe din Parlament şi îţi dai seama cu câtă precizie confundă unii dârzenia politică cu mitocănia, măreţia cu îngâmfarea, cuvântul şlefuit, semn al unei minţi exersate şi unui suflet generos, cu ghioaga târâtă pe asfalt, semn că politicul nostru nu a ieşit încă din neolitic.
Ce-ar fi dacă politica noastră s-ar face cu sabia la brâu şi două mistrii în mâini?! Măcar pentru o vreme!
Dacă avem 40 de articole perfectibile într-un pachet de legi care numără 5.000, e musai să schimbăm toată legea. Dacă un premier vrea ca o autostradă să treacă obligatoriu printr-un loc, musai să ţinem blocat doi ani tot Masterplanul de transporturi etc. Timp în care, în paranteză fie spus, locotenenţii celor mai mari duşmani se înţeleg de minune în spatele casei, împărţind afaceri cu bani publici. Adică, nici măcar această luptă distructivă nu-i serioasă. E dusă doar cât să se anuleze orice energie şi intenţii constructive.
Ce-ar fi dacă politica noastră s-ar face cu sabia la brâu şi două mistrii în mâini?! Măcar pentru o vreme! Ce ar fi dacă dominanta jocului politic ar fi cooperarea?! Ce ar fi dacă liderii politici cu putere de decizie ar începe să promoveze constructori în loc de bătăuşi?! N-ar fi o dovadă de slăbiciune, ci de înţelepciune. Istoria demonstrează că îţi trebuie mai mult curaj să construieşti, decât să dai cu bâta. Şi, eventual, să fugi după aceea. Conştiinţa cooperării şi energia constructivă ar schimba, de nerecunoscut, în bine, nu doar faţa politicului, ci şi faţa ţării. Pentru asta, omul nostru politic trebuie să abandoneze comportamentul lui Homo Neanderthalensis şi să îmbrăţişeze pe cel al lui Homo Sapiens. Omul de Neanderthal a produs doar o bâtă şi un stilet primitiv. Homo Sapiens a ajuns pe Lună şi a creat ingineria genetică. A bon entendeur, salut!

În urmă cu vreun an, Ponta își etala „cultura” cinematografică citând din Games of Thrones: „Winter is Coming!” Ei bine, “Winter” a venit și a trecut fără probleme, iar acum vedem că „Circus is Coming!”. De fapt, a și venit de ceva vreme.
După numărul executat ieri de cei trei „Men in black” (ochelarii le mai lipseau), se ridică două întrebări: cine a împăcat „frățiorii” și dacă viteazul Grindeanu va abandona lingușeala lui King Dragnea pentru un salariu de consul, acceptând rolul de „băiat cu tava” în noua producție cinema-politică?
Interesant ar fi de văzut și dacă bătrânul corsar Băsescu va lua și el „poziția ghiocel” în fața lui Ponta, doar-doar și-o mai salva din corăbiile încercuite sau va găsi o soluție mai inteligentă. În vremea asta, USR se apropie de jumătatea procentelor practicate cândva la sponsorizare de fosta speranță Plicușor.
De pe Litoralul nostru, transformat în loc de șezători politice, unele dintre ele cam leșinate și bine răsuflate, „Pablito” Dragnea ne anunță că va consulta poporul cu privire la familie, deși mai potrivit ar fi să-l consulte cu privire la „Famiglie”. Sugerez o întrebare: „Să se confiște sau nu supra-extins averile și conturile „off-shore” ale politicienilor „famigliști” condamnați pentru corupție?”.
Să nu uităm de Călin „File de Poveste”, care nu știe cum să mai „muște” din SUA și UE, doar-doar o să-l bănuiască cineva că ar fi vreo „conservă” rusească, ceea ce desigur ar fi de neconceput.
Singura liniștită și senină e madam Prim.Gen., care stă la cutiuță, nu mișcă un degețel și își face deja poze pentru campania prezidențială. În rochiță roz, lângă brăduțul din plastic.
Să nu uităm de Tudorel, un „chirurg” renumit deja, care vrea să-și opereze pacienta, madam Justiția, deși ea are de vreo doi ani febra 41, având ca spectatori de-a dreapta și de-a stânga, în sala de operație, principalii interesați ca pacienta să sucombe. Unii din răzbunare, Fenechiu gen (nici nu bănuim c-ar avea vreo legatură cu „chirurgul”), alții din preocupare, „famigliștii” gen, descriși mai sus. Alții se roagă înfrigurați de pe margine în același sens, să audă verdictul: operația a reușit, dar pacientul a murit!
A venit toamna… Când se numără berbecii, pardon, bobocii. Și, odată cu ea, Circus is Coming! Numai autostrăzile, școlile și spitalele noi promise de atâția ani în atâtea campanii nu mai apar și nici nu vor apărea, cât timp maimuțica PSD se joacă cu briciul pe fața Țării.

Îmi asum riscul ca în mijlocul acestei isterii bine manipulate de L. Dragnea și V. Olguța pe tema pensionărilor, să spun că nu trebuie transformată discuția pertinentă privind echitatea sistemului de pensii într-o vânătoare de vrăjitoare contra „oamenilor în uniforme” din sistemul de ordine publică și siguranță națională. Acesta nu este compus din „anaconde”, ci în cvasitotalitate din oameni a căror carieră este consacrată unui interes vital al României, Apărarea, sub toate formele ei.
Nu ei au reinventat pensiile speciale, ci PSD, sub bagheta ținută de Ponta, a cărui mână era mișcată de cea a generalului Oprea. Poate că așa au înțeles ei atunci să consolideze corpul militar, dar iată că mai rău au făcut în final, pentru că orice exces naște excese. În orice caz, și atunci, ca și acum, oamenii în uniformă nu se pot exprima public, pentru că politica salarială în sens larg (includ aici și pensiile), politica bugetară în general, sunt subiecte politice și „uniformele” nu au voie să se implice și nu se pot implica în subiecte politice. Deci, e o greșeală să culpabilizăm întregul corp al Apărării pentru o faptă comisă de politicienii PSD și UNPR la acea dată. E o greșeală să inducem publicului ideea grosieră că tot ce e în uniformă e rupt de popor și de interesele lui, când, de fapt, situația e inversă. Cu atât mai mult cu cât trăim într-o regiune plină de tensiuni geopolitice în care se aude zăngănit de arme.
Vedem cumva aceeași abordare în Ungaria? În Rusia? Dimpotrivă! Bine că ne dăm noi singuri cu bocancii în fluierele picioarelor! Și pentru ce?! Și pentru cine?! Pentru ca unii politicieni să vadă Justiția rărită din doi în doi judecători, dacă se poate din cei care stau să judece dosare de corupție, pentru ca unele „conserve” să vadă sistemul de Apărare paralizat pe liniile de comanda și în centrele de decizie. A făcut V. Olguța o analiză de risc sistemic când a deschis gurița să spună că se va umbla la pensii? Au empatizat L. Dragnea și V. Olguta cu ce gândește și simte un ofițer aflat, la propriu, în tranșee în teatrele de operațiuni sau prin peșterile din Afganistan servind Patria, care nu și-a văzut soția și copiii de luni de zile? Ce e în mintea și sufletul acestor oameni, atunci când cei doi politicieni sus-menționați au declanșat jihadul mediatic contra lor?! Sau poate că asta a fost, de fapt, adevăratul motiv: nu echitatea în sistemul de pensii (pe care tot ei au stricat-o), ci blocarea pentru o vreme a sistemelor esențiale de funcționare a statului: Justiția și Apărarea. Dacă ăsta nu e un act de trădare politică a intereselor țării, nu știu ce mai înseamnă trădare în această țară nenorocită de unii, subliniez, de unii dintre politicienii de vârf!
Repet, trebuie echitate în sistemul de pensii și de salarizare! Cred că măsura eliminării lor pentru o perioadă (în primul rând pensiile parlamentarilor, pentru că ei sunt primii care trebuie să dea exemplu de sacrificiu!), până avem excedente bugetare și piramida gradelor este reașezată cu „baza la bază și vârful în sus”, se impunea demult. Dar să intervii pervers și să induci panica în sistem, să operezi politic neprofesionist și să transformi acest subiect într-o isterie contra sistemului de Apărare și Justiție e un sabotaj la siguranța noastră, a tuturor. La fel cum a transforma derapajele sau erorile judiciare – care se cer sancționate – în culpabilizarea în ansamblu a Justiției și anticorupției, e tot o eroare. E o eroare să generalizezi acolo unde trebuie să analizezi și acționezi punctual, chirurgical. Dar, pentru chirurgie politică ai nevoie de chirurgi politici, esențial cu mâinile curate. Altfel, păstrând paralela, în loc să operezi o rană și să o cureți, amputezi un picior, sau infectezi un întreg organism cu infecția de pe mâinile chirurgului. Chirurgii noștri politici, acum la Guvernare, respectiv liderii L. Dragnea și V. Olguța, ca să nu cad și eu în păcatul generalizării, operează cu toporul și mi-e teamă că au mâinile murdare.
Rezultatul este că cei doi sunt în plină operație de amputare și paralizare a sistemelor esențiale ale Statului. Îmi vine să strig „PSD, trezește-te!”, pentru că, ne place au ba, PSD are acum mandat de guvernare, grație unor altor erori și sabotaje, petrecute nu demult în zona dreptei, dar acesta este alt subiect.
Revenind și conchizând, dacă cineva își închipuie că aceste epurări indirecte au și partea lor bună, că din sistem sunt eliminați și fripturiști, spun că nu așa se elimină fripturismul dintr-un sistem, ci printr-o muncă migăloasă și pe termen lung de profesionalizare și consiliere. Dar aceasta presupune ca operatorul politic să fie la rândul său profesionalizat și echipat cu o mentalitate pe măsura provocărilor statale ale momentului și ale regiunii.
Suntem încă departe, spre disperarea aliaților și prietenilor, care ne vor profesioniști, puternici și prosperi. Răul e la noi în casă!

Adevăratul fond suveran de investiții este transparent, fondul anunțat de L. Dragnea este ascuns în negura Deliormanului, cel puțin deocamdată. Adevăratul fond suveran de dezvoltare este plasat în afara controlului politic, fondul anunțat de L. Dragnea este gândit ca un sipet uriaș pentru câțiva șmecheri politici, care se văd un fel de ”controlori-încasatori” la nivelul României.
Adevăratul fond suveran de investiții este alimentat cu lichidități din excedente bugetare provenite, de regulă, din exporturi. Guvernarea PSD produce deja derapaje bugetare, nici vorbă de excedente.
Adevăratul fond de dezvoltare este folosit la investiții de portofolii sau în proiecte mari de infrastructură, guvernarea PSD (de la Ponta până la Tudose) a făcut praf investițiile și a lăsat în praf absorbția fondurilor europene.
Si atunci, despre ce vorbim de fapt?! Despre o nouă coțcărie politico-financiară plănuită de ”controlori-încasatori”, un club transpartinic, meta-politic, transfrontalier (Monaco? Brazilia? Grecia? Rusia? Întreb!), pe care programul de guvernare, pardon, de intoxicare al PSD îl numește pompos fond suveran de investiții.
Să fim serioși, nu așa se face un fond suveran de investiții, ci în conformitate cu Principiile și Bunele Practici de la Santiago (2008), adoptate de Grupul Internațional de Lucru al Fondurilor Suverane. Altfel, găsim coțcării suverane puzderie, în statele eșuate din Africa și unele din Asia.
E bine, totuși, că L. Dragnea a făcut un pas înapoi și a renunțat la sesiunea extraordinară, care ar fi permis lui Tudose să emită OUG de adoptare a fondului. Sau, poate, avem un nou conflict Premier PSD-L. Dragnea, care poate conduce la o toamnă și mai agitată decât primavara politică trecută.

Suntem în plină dictatură a nulităților politice, unite printr-o conspirație tacită! În general, din 1990 încoace guvernele țării au fost pline de neghină. Dar acest guvern Tudose-Dragnea-PSD este o infamie, o insultă la adresa speranțelor firești ale oamenilor pentru puțină normalitate și decență.
Numărul mare al miniștrilor, calitatea lor profesională și, pe alocuri, morală lamentabilă, legăturile cu interese de afaceri rusești, averi considerabile de proveniență speculativă, prețul netransparent plătit UDMR pentru voturi, apartenența multora dintre ei la guvernul Grindeanu (demis pentru incompetență) și, colac peste pupăză, stăpânirea precară a limbii române de către unii dintre ei, inclusiv primul ministru, transformă deja guvernul Tudose într-un maxim al decadenței politice și administrative a sistemului politic românesc!
Teoretic, acest guvern va pregăti președinția rotativă UE a României și sărbătorirea Centenarului Marii Uniri! De aceea, mă întreb și vă întreb, oare ce se întâmplă în sistemul politic românesc, în sensul cel mai larg privit, din toate subteranele și culisele lui, până la scena Parlamentului și a partidelor politice, ca să producă rateuri după rateuri în materie de guvern și prim-miniștri, nulități după nulități?! După (doar) patru ani de experiență politică, nu pot să-mi ofer decât un singur răspuns: nulitățile sunt unite și luptă cu disperare pentru a rămâne stăpânii inelelor politice, iar valorile nu cooperează și nu luptă suficient.
Chiar dacă pentru moment nu ne dăm seama, instalarea guvernului Tudose-Dragnea-PSD este nu numai actul irevocabil de demisie a PSD din fața unor minime exigențe ale Istoriei, dar și o probă indubitabilă a neputinței adevăratelor valori și elite ale societății românești de a accede la conducerea treburilor publice, așa cum ar fi normal, așa cum o spunea Platon încă de acum peste 2000 de ani.
Soluția este pe cât de simplă, pe atât de grea: cooperarea elitelor și angajarea lor în lupta deschisă cu impostura. Această căzătură în ridicol care va fi astăzi instalarea guvernului Tudose, este și proba că reforma clasei politice nu a avut loc, că simpla schimbare de generații nu a însemnat un progres calitativ. Realitatea ne demonstrează că doar cu populism politic, cu pupături și ședințe politice pre-aranjate nu reușim mare lucru, nu se construiesc autostrăzi, școli și spitale.
Adevărata reformă a partidelor stă să înceapă pe două criterii-probă foarte simple: o meserie (sau afacere legitimă) și onestitate. Ca de atâtea alte ori în Istoria Națională, nu e exclus ca scânteia de inițiere a acestei reforme să fie produsă de un eveniment politic major, intern sau extern. Pentru că, deocamdată, prin noi înșine, se pare că producem calitate politică doar la standarde Dragnea.

Mulți m-au întrebat în aceste zile de ce nu candidez la un post de prim-vicepreședinte, cu atât mai mult cu cât ofertele de sprijin nu au lipsit. Răspunsul este simplu: am intenționat un proiect de candidatură pentru funcția de președinte, axat pe trei idei:
• modernizarea managerială a PNL;
• reconectarea cu electoratul de dreapta, cu oamenii care muncesc în mediul privat, în profesii, mici afaceri sau corporații;
• poziționarea solidă în concertul politic european al PPE.

Daca aveam un proiect de prim-vicepreședinte, candidam direct la funcția de prim-vicepreședinte. Nu am dorit să-mi tranzacționez suportul și votul în schimbul unei funcții, așa cum au făcut câțiva lideri notabili din fostul PDL. Ei au dezamăgit pe mulți din colegii partidului de învingători în care am intrat în 2013, țintind acum posturi de europarlamentari sau de reprezentare a PNL în plan internațional, deși nu au nicio chemare sau realizare în domeniul politicii europene.
Regret faptul că în Congres intră numai două dintre cele trei moțiuni Bușoi, Cataramă și Orban, în ordine alfabetică, respectiv moțiunea Bușoi și moțiunea Orban. Cred că liderii de filiale, care au blocat moțiunea Cataramă, au greșit. PNL ar fi avut de câștigat dintr-o dezbatere mai largă a celor trei moțiuni. Dacă este adevărat, subliniez, dacă este adevărat, faptul că Ludovic Orban a facut tot ce i-a stat în putință pentru ca moțiunea Cataramă să nu intre în Congres, e regretabil.
Am citit cu atentie cele trei moțiuni, Bușoi, Cataramă, Orban. Din păcate, toate au abandonat sau au expediat capitolul Justiție, probabil de frica voturilor din Congres.
Dintre moțiunile rămase în competiție, îmi place foarte mult capitolul privind Liberalismul Civic din moțiunea Bușoi, precum și faptul că aceasta are o deschidere clară spre europenism, dimensiune absolut necesară PNL. Un PNL modern, trebuie să fie un PNL european, care merge înainte, nu se întoarce în anii 90, ani în care liberalismul s-a fărâmițat. De fapt, cred că acesta este punctul slab al echipei Orban, colegii pe care intenționează să-i propulseze în politica europeană au merite demonstrate în alegeri și administrația locală, dar nu au datele necesare pentru a poziționa PNL în concertul politic al PPE, acolo unde Bușoi s-a consacrat deja.
Eu nu îmi exprim aceste opinii făcând calcule sau opțiuni de ultim moment în tabăra care ar avea, în aparență, mai multe șanse. De altfel, cred că șansele sunt egale în acest moment. E firesc ca preparativele unui Congres să se consume și în discuții legate de funcții dar, din păcate, această dimensiune a eliminat aproape complet dezbaterea doctrinară și de politici publice. Nu este atât vina candidaților, cât a unor lideri care s-au axat în discuțiile cu ei doar pe ofertele de funcții, fără exigențe legate de doctrină, politici publice etc.
Privind lista de candidați la celelalte funcții, realizez că sunt prea puțini colegi din fostul PDL care au șanse reale, ceea ce ar putea conduce la un dezechilibru în arhitectura noii conduceri. Nu mă refer la cei 2-3 lideri de vârf care au avut grijă de ei, ci la ceilalți colegi care nu au avut aceeași forță de negociere. De aceea, îi chem pe toți membrii PNL, indiferent din ce ramură provin, să sprijine prin vot colegii din fostul PDL, pentru a echilibra și omogeniza noua conducere la nivelul vice-președinților.
Urez succes Congresului PNL! Preferințele mele s-au cristalizat pe baza considerațiilor exprimate mai sus în legătură cu moțiunile, nu în funcție de ofertele primite, pentru care le mulțumesc ambilor candidați. De asemenea, urez succes noii conduceri a PNL! Voi continua să mă exprim politic după Congres pentru valorile și politicile de centru-dreapta pe care le împărtășesc.

Zilele trecute, ministrul Toader a acordat un amplu interviu prin Skype unui post de televiziune. Dacă era doar o nouă lecție de drept ținută unor profani cu pretenții de „cunoscători ai dreptului penal”, l-am citat chiar pe ministru, ar fi fost aproape irelevant. Pentru că, parafrazând CSM, lecțiile de drept se țin la catedră, iar cele mai valoroase, la bară, aș adăuga eu, deoarece testul realității juridice se dă în fața judecătorului!
Interviul este, însă, notabil, pentru că a dezvăluit obiectivele ministrului care va supraviețui schimbării guvernului Grindeanu.
În discursul obișnuit alambicat cu care și-a împachetat din nou interlocutorii din studio, Tudorel Toader, ministru Justiției, a comis cateva injustiții.
Vorbind despre arhiva SIPA, a accentuat ideea desecretizării celor două rapoarte, fără să arate că, de fapt, nu el le desecretizează, ci Guvernul. Fără voința politică a Guvernului, deci a PSD, și poate nu numai, nu are cum să facă acest pas.
De altfel, proiectul Toader de HG privind arhiva SIPA, vag contestat de câteva declarații palide ale UNJR și CSM, semn totuși de conivență, nu aduce tehnic mai nimic nou față de cel al lui Macovei, cu excepția componenței comisiei și a termenului mult mai realist, de trei ani, pentru „inventariere”. Rămân la părerea exprimată illo tempore, dar nesusținută politic și instituțional îndeajuns, că transferul pur și simplu al Arhivei SIPA la Arhivele Naționale și sigilarea ei pentru 50 de ani e preferabilă. Intrarea acum în Arhivă, într-un context politic tensionat, va crea suspiciuni, poate chiar vulnerabilitatea unor scurgeri reale sau doar pretinse de informații. Deci, dacă era just, ministrul Justiției ar fi recunoscut ceea ce nimeni nu pare să observe: joaca de-a arhiva vulnerabilizează sistemul judiciar, nu-l întărește. Dar folosește și creează o falsă imagine de reformă și de reformator ministrului, care poate începe lucrul la propria statuie.
Argumentul că inventarierea va elimina presupusele șantaje asupra unor magistrați este doar teoretic și, într-o oarecare masură, hilar, pentru că, în ipoteza nedorită și, deocamdată, nedemonstrată, că există șantaje în sistemul judiciar, mă îndoiesc că presupușii șantajiști se vor împiedica de inventarierea arhivei în următorii trei ani, ba poate chiar vor profita de ea. Repet și conchid, proiectul Toader de HG privind arhiva SIPA e cvasi-identic cu proiectul Macovei.
Și mai grave am găsit, însă, aserțiunile ministrului față de „Coduri”. În primul rând că s-ar impune eliminarea inexactităților în exprimare. Codurile sunt civile și penale, substanțiale și procedurale. E important să știm la care se referă, când vorbește de modificarea lor. Asta, pentru că, în deplin acord cu scrisoarea trimisă ministrului Toder de către toți membrii comisiei de redactare, motiv pentru care am semnat-o la rândul meu, Codul civil nu se impune a fi modificat, de-a lungul vremii existând un singur articol cenzurat de CCR, și acela îndreptat. Se impune, însă, adoptarea unor legi adiacente Codului civil, precum cea privind instanța de tutelă, de care Ministerul pare să nu se ocupe. Codul civil se cere dezvoltat, nu modificat, domnule ministru Toader! Dezvoltat prin legi complementare și întemeiere de noi instituții benefice introduse de noul Cod civil!
În ceea ce privește Codurile penale, Toader continuă să facă o mare injustețe vorbind de „schimbări structurale” pentru că ele nu sunt „așezate” în cadrul constițutional! De ce e injust?! Pentru că ministrul omite, evident deliberat, câteva detalii importante. Daca era just, ministrul ar fi spus că cele „peste o sută de decizii ale CCR” nu se referă la sute de articole, așa cum incorect încearcă să lase senzația, ci la 40, din cele 1089 de articole ale Codurilor penale, din care 33 „fabricate” în Parlament, ceea ce nu e deloc „structural”. Daca era just, ministrul Toader ar fi spus că la o reformă de o asemenea amploare, procesul de ajustare este o necesitate tehnică subînțeleasă și trebuia făcută demult. Daca era just, ministrul Toader ar fi spus că o parte dintre deciziile CCR sunt interpretative și o altă parte reflectă o schimbare de concepție asupra politicilor penale din partea unor membri ai CCR care, illo tempore, aveau alte păreri, drept pentru care au avizat proiectele Codurilor.

Dar poate cea mai flagrantă injustețe, care frizează minciuna, daca n-am acorda circumstanță ignoranței, ceea ce e greu de făcut cu un ministru de erudiția (nu sunt ironic, ci serios) lui Toader, este în istoricul adoptării Codurilor. Pentru că lucrurile nu stau deloc cum le prezintă ministrul Toader. Ministrul pretinde că n-au existat dezbateri publice. Inexact! Au fost luni întregi de consultări și dezbateri asupra tuturor Codurilor, nu numai cu sistemul judiciar, ci și cu cel avocațial, notarial, executor judecatoresc și, dacă memoria nu mă înșeală, și cu sistemul de probațiune, cu certitudine cu mediul de afaceri și cu sistemul bancar, în colaborare cu BNR.
Ministrul mai critică și adoptarea Codurilor prin asumare. Injust, de trei ori! O dată că n-au fost toate adoptate prin asumare, ci doar două, din presiunea iminenței rapoartelor MCV. Celelalte două au fost adoptate în procedură „standard”, cu câteva voturi împotrivă. Daca era just, ministrul Toader vorbea și despre impactul pozitiv al adoptării lor în rapoartele MCV, presiunea acestor rapoarte pe problema Schengen etc. A doua oară e injust pentru că nu precizează că adoptarea prin asumare a fost precedată de luni de dezbatere parlamentară și în forma ieșită din comisiile speciale parlamentare. Iar a treia oară e injust pentru că actualul ministru, fost judecator al CCR, a fost de față la întâlnirea consultativă de la Cotroceni cu toți judecătoriii CCR unde, atât șeful statului cât și ministrul Justiției de la acea dată, au cerut opinia științifică generală a judecătorilor asupra conținutului Codurilor și a modalităților de adoptare. Domnul judecător, actualul ministru, a fost atunci mai rezervat, ca să folosesc un eufemism, și a aplicat zicala „tăcerea e de aur”.
Nu aș vrea să fac, la rândul meu, o injustețe și să nu apreciez hotărârea ministrului de a se implica în continuare pe aceste șantiere necesare justiției. Dar să o facă strict unde trebuie! Să nu facă precum Ceaușescu, care, în loc să ridice câteva blocuri în locul celor dărâmate la cutremur, a demolat jumătate din centrul vechi al Bucureștiului ca să-și ridice Casa Poporului, actualul Palat al Parlamentului! Consider de datoria mea de parlamentar și fost ministru tehnocrat, ca și domnul Toader, adică dependent de voința politică a Guvernului și obligat, uneori, la voltele necesare ce decurg din aceasta, fără să piardă, însă, vorba lui Churchill, direcția de deplasare a navei pe valuri, să atrag atenția acolo unde cred că trebuie „ajustări structurale” ale acțiunii ministeriale, vorba domniei sale. Altminteri, totul nu rămâne decât un travaliu la propria statuie cu materialul clientului, adică al CSM. Și nu e just! A bon entendeur, salut!

Dragnea vrea modificarea codurilor mâine. Toader a spus la toamnă. Panică printre cei care vor îndulcită politica penală. De fapt, declarația lui Toader ar trebui să-i bucure. Codul penal plus cel de procedură penală = 1049 de articole. Cenzurate la CCR = 40 (7 din proiectul inițial, 33 fabricate în Parlament), adică 3,8% din texte. Îndreptarea lor (care trebuia începută în 2012) ar dura cam o săptămână la minister și vreo trei în Parlament, în total o lună.
Concluzii:
1. Codurile nu sunt ”substanțial și structural” în ”afara parametrilor constituționali”, cum ne spun la unison ”echipa PSD” și ministrul Toader.
2. Cum se explică în aceste condiții declarația lui Toader, că cel devreme la toamnă avansează un proiect? Există o singură explicație, Toader vrea să le modifice ”substanțial și structural”, vrea să schimbe radical politica penală.
Întrebări:
1. Există o decizie politică luată în acest sens, validată de Parlament? Programul de guvernare PSD e echivoc.
2. Codurile actuale au fost validate de nenumărate Rapoarte MCV. Preconizata schimbare structurală este discutată cu Comisia Europeană? Întreb pentru că ne dorim cu toții ridicarea MCV și intrarea în Schengen. Aceste intenții există și pentru Codul civil (dovadă, o scrisoare pusă în circulație recent de ministrul Toader, pe care o am pe birou), deși CCR nu a invalidat niciun articol.
PS. Fără o importanță prea mare legată de subiect, dincolo de unele părți bune, două dintre moțiunile candidaților la președinția PNL ”piuie” și ”miaună” în materie de justiție, iar una e mută precum peștii prinși de Dragnea.
PS2. Ați văzut filmul ”Good Bye Lenin”?!

Dezbaterea de la Comisia LIBE a reconfirmat falia românească pe tema Justiției. Iar discuțiile au ratat în cele din urmă esențialul: ce e de făcut pentru ca această falie să dispară? Cum facem să ajungem cât de cât la un consens național pe aceste trei teme care nu sunt deloc în contradicție în teorie: drepturi și libertăți, anti-corupție, justiție?
Problema dezbaterii LIBE este că nu a fost dezbatere, ci un nou episod din concursul național ”Cine acuză mai tare pe celalalt, cine ascultă mai puțin pe celălalt”?
Teoria și bunul simț spun că o dezbatere în scopul găsirii unor soluții presupune inventarierea tuturor problemelor invocate, false sau reale, apoi dialogul pe bază de argumente până când se inventariază soluțiile.
Spiritul nostru latin de a lua lucrurile en gros, cu multă culoare, musai la o temperatură cât mai ridicată și în orice caz mai mereu politizat, ne impiedică să dobândim metoda, rigoarea și necesara (aparenta) detașare de tip anglo-saxon, ceea ce transformă mai toate dezbaterile într-un adevărat razboi care adâncește dilemele, controversele, dezacordurile și, in orice caz, îl lasă pe fiecare cu adevărul lui și problemele fără soluții. Așa a fost și la dezbaterea LIBE de acum două zile. Nu vreau să spun prin aceasta că nu s-au spus acolo adevăruri, unele grave, care au scos pe bună dreptate românii în stradă. Dar repetând ceea ce știm, nu rezolvăm nimic.
O altă scădere a dezbaterii a fost aceea că s-a îndreptat prea puțin spre viitor și soluțiile pe care dorim să le aplicăm acestuia.
Nu vreau să intru și eu în exact aceeași capcană a lamentării fără soluții și o să trec schematic (potrivit cu locul formulării acestor gânduri) la câteva căi pe care le văd demne de urmat.
1. Europarlamentarii români ar putea iniția un demers transpartinic al unui acord politic, eventual ”nășit” de PPE și PSE pentru afirmarea intangibilității drepturilor și libertăților, continuarea reformelor din justiție, dar și a luptei anticorupție. Un astfel de acord ar putea prevedea principiile care să vizeze continuarea acestor reforme, zonele în care sunt necesare ajustări (de ex.deciziile CCR și Directiva UE privind libertățile și garanțiile procesuale incluse în Codul Penal și Codul de Procedură Penală), precum și zonele intangibile din aceasta legislație. Sau măsurile necesare pentru eficientizarea Inspecției Judiciare și responsabilizarea magistraților.
2. Până când nu vom accepta că, în ciuda părerilor diferite, uneori pe teme importante, establishmentul politic și intelighenția românească sunt pentru apartenența la UE și euroatlanticism în general, nu vom putea lega necesarele punți între taberele interne pentru a promova interesul românesc în exterior, în primul rând în UE.
3. Ministrul Justiției ar trebui să facă un amplu demers de comunicare în cadrul PSD și ALDE pentru a explica originea, natura, funcțiile și efectele Mecanismului de Cooperare și Verificare adoptat de Comisia Europeană prin Decizia din 13 decembrie 2006, în ajunul intrării României în Uniunea Europeană.
4. Același ministru ar trebui să bată drumul Bruxelles-ului pentru a explica stadiul reformelor, dar și necesarele ajustări într-un astfel de proiect complex. Aceste ajustări au fost de la bun început anticipate, având în vedere sus-zisa complexitate, dar foarte mult întârziate, din păcate.
5. CSM să clarifice imparțial orice posibilă încălcare a deontologiei profesionale a magistraților, orice practică sau uzanță procedurală care ar putea conduce la o încălcare a drepturilor procesuale și libertăților celor anchetați sau judecați. Lipsa unor astfel de clarificări, într-un sens sau altul, în funcție de situația concretă, subminează încrederea în sistem.
6. Toti stakeholderii (Ministerul Justiției, CSM, Ministerul Public, DNA) acestui proces ar putea avea – prin liderii lor – întâlniri informale periodice, nu numai cu ONG-uri și jurnaliști prieteni, dar și cu media care critică sau e chiar ostilă, pentru că, de multe ori, ostilitățile și rezistența apar din confuzie, lipsă de informare, lipsă de comunicare.
Mă opresc aici, nu am pretenția ca cele de mai sus reprezintă soluții exhaustive, ci doar ceva ce ar putea fi un bun început, sau, cum spunea un personaj celebru dintr-o peliculă celebră, începutul unei frumoase prietenii. Benefice și libertății, și justiției.

Prognoza spune că în 2050 vom fi numai 14,5 milioane de români în țară. Adică mai puțini decât la momentul Marii Uniri din 1918. Numai în ianuarie 2017 sporul negativ de populație a fost de 13.700 de persoane.
Este greu să oprești acest dezastru, fără un trai bun și asistență sanitară. Dacă nu ai spor demografic, nu ai nici economie. Nu ai economie, nu ai nici siguranță, nici justiție, nici democrație reală.
Singura soluție e să grăbim construcția infrastructurii, în primul rând a autostrăzilor care leagă Muntenia și Moldova de Transilvania. Aceasta ar da un avânt economiei și ar crește nivelul de trai, ceea ce ar ușura decizia tinerilor să întemeieze familii adevărate și să facă mulți copii.
Sigur, ”politicul” este declarat mereu vinovatul de serviciu și în cea mai mare măsură se adeverește. Poate că și mentalitatea cu care abordăm, fiecare dintre noi, lumea în care trăim, este de vină. Dacă judecăm ”la grămadă” politicienii, fără să-i distingem pe cei buni de cei răi, atunci cu siguranță vom avea ceea ce proiectăm, un mediu politic rău. Dacă socotim ”la grămadă” antreprenorii și primarii ca fiind infractori, cu siguranță vom ”vedea” ceea ce ne punem în minte, numai infractori care trebuie arestați. Dacă ”inculpăm la grămadă” procurori, pentru că unii dintre ei greșesc, cu siguranță ne construim singuri o imagine greșită despre toți.
Lipsește încrederea! Domnește blazarea națională amestecată cu revolta față de orice și de toate.
Poate că punctul din care trebuie să începem cu toții este propria evaluare sau judecată. Poți face bine sau rău la fiecare gest sau acțiune, mic sau mare, mică sau mare.
Poate că pasul următor ar fi să învățăm să distingem în fiecare împrejurare cine e bun și cine e mai puțin bun într-o poveste. Să punem adevărul și valorile pe primul loc.
Poate că trebuie să renunțăm la spiritul general de cumetrie, care domină felul în care noi românii luăm decizii, mici sau mari.

Poate că trebuie să învățăm ceea ce putem și ceea ce nu putem și să ne propunem numai ceea ce ne stă în putință la un moment dat.
Să ne evaluăm slăbiciunile și să așteptăm totdeauna momentul potrivit. Să revenim cu picioarele pe pământ și să nu ne mai mințim. Și mai ales, să ne apucăm de muncă serioasă, un lucru pe care, știu, politicienii evită să-l spună, pentru că îi costă voturi.
Dar, despre muncă și cultura ei, precum și locul ei în adevăratele politici de dreapta, cu altă ocazie.