Activitate publicistică

Articole publicate pe blog personal și blog Adevărul începând cu data de 22 Martie 2017

Dacă priveşti la pofta cu care se atacă la noi UE în aceste zile, la ţâfna de prost gust atât de bine ilustrată ieri de “Veorica”, nouă “stea” a PSD, în disonanţă cu spiritul european din care s-a construit UE, stridența de provincial complexat, care ar putea trece drept “patrrrriotism” doar din cauza ignoranţei despre mersul lucrurilor şi despre cum se fac lucrurile la Bruxelles ca să-i fie bine ţării pe care o reprezinţi, la îmbulzeala cu care unii tineri politicieni de pe la noi se reped să arunce pe masă anti-naționalul cuvânt “Roexit”, îmi dau seama că am uitat atât de repede vremurile în care stăteam la gardul UE şi priveam cu jind peste el la vecinii noştri maghiari sau la alţi europeni intraţi deja în Uniune în 2003, am uitat că ne plângeam cum că “nu ne vin investitorii” pentru că suntem “dincoace de gard”, în afara UE.
Între timp, gardul s-a mutat şi suntem în UE, trăim mai bine şi puţin mai civilizat, iar acum unii se chinuie să mute gardul îndărăt, pe diverse motive, unele închipuite, altele reale, dar nici unul care să justifice aşa o greşeală de proporţii catastrofice. Desigur, nu lipsesc din peisaj interesaţii, cei seduşi de dughinismul estic sau “stimulaţi” de statul sponsor al acestuia. Obscurantismul politic local s-a deghizat mai nou în naţionalism şi anti-europenism, se declamă independent şi ignora Tratatele semnate.
Cei care azi “râgâie politic” din toţi rărunchii “jos UE, sus Ro”, nu fac decât să tragă țara în mlaştina postcomunistă din care cu greu a fost extrasă la un ceas de noroc istoric. Mă gândesc la cei mai tineri, cei care, din cauza vârstei, nu au apucat să înţeleagă deplin ce însemna comunismul sau chiar post-comunismul în afara UE: nu daţi cu piciorul locului european al României, pentru care au visat generaţiile de paşoptişti, la care multă vreme nici măcar n-a cutezat să viseze generaţia mea!
Sunt multe motive de nemulţumire în UE, sunt multe lucruri de reparat, dar e mai rău fără UE, noi, cei care am trăit şi ceaușismul degradant al anilor 1980 şi impostura democratică a bâtelor feseniste a anilor 1990 şi dezmăţul greţos al corupţiei şi mitocăniei “nouveau riche” din anii 2000, putem spune, cred, că nu e cazul să ne aruncăm în gol, nu suntem pregătiţi pentru aşa ceva, nu avem paraşuta şi nici plasa de siguranţă. Noi nu suntem UK, prieteni! Nu avem încă poziţia, tradiţia, relaţiile globale, prestigiul, instituţiile, profesiile, justiţia şi banii UK ca să ne permitem un “exit”. Şi oricum, e greu şi pentru ei, doar priviţi scena britanică în aceste zile! Dar pentru noi, “Roexit” ar putea însemna sfârşitul ca stat naţional unitar. Fie numai şi pentru că în UE şi NATO sunt garantate graniţele naţionale, repet, naţionale, ar trebui să ne înşurubăm şi mai tare în aceste organizaţii.

A bon entendeur, salut!

Astăzi reîncep şcolile, iar la 1 octombrie va începe şi anul universitar. Pentru moment, elevi, studenţi, dascăli sunt prinşi de-a valma în obişnuitul festivism încărcat de flori, poezii, cântece, bilanţuri triumfaliste, ţinute scrobite şi declaraţii privind trecutul glorios al învăţământului românesc şi viitorul măreţ al celor care urmează şcolile noastre. Fireşte, din tablou nu lipsesc politicienii, îmbulziţi la tăieri de panglici şi poze sclipitoare ce stau să fie montate rapid pe pagina de socializare şi discursurile lor minunate, în general corect acordate în limba romana, rămân ceva dubii în privinţa miniştrilor şi a prim-ministrului. Adevărul de dincolo de această vitrină e mult mai frust: şcoala românească e defazată de provocările societale şi noul profil mental-psiho-emoţional al elevilor şi studenţilor de astăzi, rămasă în urmă din cauza eşecurilor repetate de reformă (democratic împărţite între culorile politice) şi a lipsei de încredere, generalizată şi justificată de starea de fapt. Profesorii au o misiune din ce în ce mai grea, lucrează cu elevi care sunt distraşi şi impregnaţi de cultura internetului şi a televizorului. Părinţii fac din ce în ce mai greu faţă cheltuielilor „învăţământului gratuit“. Sistemul de învăţământ paralel (recurent termen în România de azi, pare că totul e paralel!) al meditaţiilor înfloreşte pe fondul eşecului sistemului oficial. Elevii se plâng de profesori şi de manuale, profesorii se plâng de elevi şi de manuale. Cu toţii deplâng gramatica oficialilor şi propria situaţie de a fi pe mâna lor. Şcolarii circulă între ei clipuri de pe Youtube care explică de ce şcoala „nu te ajută cu nimic“, mi-a parvenit şi mie unul, de la unul din ei, se întâmplă să fie chiar unul dintre copiii mei. Am încercat să-i explic contrariul, dar nu a fost simplu. Mesajul clipului era bazat pe realităţi greu contestabile. Şi totuşi, ceva trebuie făcut în acest fiasco vopsit în roz al şcolii româneşti. De undeva trebuie început. În ce mă priveşte, cred că una dintre şanse ar fi în parteneriatul public-privat în dezvoltarea învăţământului profesional, în implicarea antreprenoriatului în conectarea şcolii la viaţa economică şi socială reală, la oportunităţile ei. Poate părea exotic, dar cred că mai mult sport „pompat“ în şcolile noastre şi în cultura tinerilor n-ar strica. Mulţi dintre voi aţi privit, probabil, finala feminină şi festivitatea de premiere a US Open de sâmbătă noaptea. Dincolo de performanţa sportivă, ceea ce am văzut la Osaka, tânăra japoneză de 20 de ani, care a intrat deja în istoria tenisului şi a propriei naţiuni, ceea ce am văzut în comportamentul ei pe parcursul jocului, în modul în carea traversat penibilele momente create de adversara ei (o mare sportivă, altfel) şi în modul în care a suportat presiunea imensă a publicului şi a ştiut să câştige şi să primească victoria, a fost  educaţia! Sportul forjează educaţia şi invers! Desigur, un prim-ministru luminat şi un ministru competent şi realist, vizionari în acelaşi timp, ar ajuta foarte mult. Suntem încă departe de toate acestea, dar cu atât mai mult trebuie să o afirmăm. În 2015, am coordonat elaborarea Programului de Guvernare PNL „Reclădirea Naţională“ şi am stabilit că primul capitol din Program va fi „Educaţia“, primul program politic, şi singurul până la această dată, care începe nu cu Economia, nu cu Finanţele, nu cu Statul de Drept şi Justiţie, ci cu EDUCAŢIE. Pentru că numai prin educaţie se poate construi trainic, numai prin educaţie poate fi o renaştere naţională. Dar mai întâi trebuie să demonstrăm, ca naţiune, că suntem capabili să renaştem învăţământul românesc de calitate. De aceea, în loc de „la mulţi ani“ aş spune mai degrabă „renaştere grabnică învăţământului românesc de calitate“. Materie primă avem, profesori buni şi copii dotaţi, inteligenţi, unii dintre ei chiar supradotaţi, dar ne lipseşte reţeta. E timpul că antreprenorii privaţi să se implice şi aici. E o muncă de durată, care necesită răbdare, o construcţie pe termen lung care trebuie să înceapă imediat.

O analiză politică recentă, publicată în New York Times, vorbeşte despre posibilele „cutremure” care ar putea schimba ordinea mondială, aşa cum funcţionează de la Bretton Woods încoace, cu „face-lift“-ul radical de după căderea Zidului Berlinului (căderea „Imperiului Roşu”) şi Războiul din Kuweit.
Aceste evenimente au consacrat superioritatea militară globală americană, statutul SUA de ”unică superputere globală” şi ”sfărşitul istoriei”, cum spunea (pripit) Francis Fukuyama într-un celebru eseu (”Sfârşitul istoriei şi ultimul om”), publicat la începutul anilor 1990.
Nu este în intenţia mea să analizez cauze şi să prognozez efecte privind politica Administraţiei Trump în aceste rânduri. Există specialişti cu mult mai calificaţi pentru a-şi asuma acest demers. Îmi limitez comentariile în a rezuma (chiar cu riscul simplificării) că este deja o certitudine faptul că 1) Preşedintele Trump consideră aranjamentele globale în vigoare defavorabile SUA, 2) Unii dintre aliaţii tradiţionali, în primul rând Germania, nu au jucat corect faţă de SUA în plan global economic, 3) În plan militar nu toate ţările europene au susţinut financiar linia defensivă a Vestului, 4) Felul în care a fost ”condusă” globalizarea de către elita politică tradiţională americană şi nu numai, a prejudiciat clasa de mijloc americană, şi că, în sfârşit, 5) Toate acestea trebuie puse în discuţie şi schimbate în favoarea Americii subsumat obiectivului ”America Great Again”, slogan- deviză care a marcat, dealtfel, şi campania electorală a lui Ronald Reagan pentru primul mandat la Casa Albă.
Retorica Preşedintelui Trump a fost deja dublată de politici concrete care i-au şocat şi aproape alienat pe unii dintre liderii europeni (Juncker, Tusk), dar care i-au consolidat baza electorală internă, cu toate consecinţele care decurg de aici.
Curând, Preşedintele Trump se va întâlni cu Preşedintele Putin într-un ”summit” de la care unii comentatori se aşteaptă la orice, inclusiv la rescrierea unor principii de ordine globală la care să consimtă SUA şi Rusia, în timp ce alţii consideră că Trump păstrează, în ciuda retoricii, linia clasică tradiţională în politica externă americană. Vom vedea!
Dar cum se plasează, cum se pregăteşte şi cum se raportează România şi sistemul politic intern la aceste evoluţii şi posibile tendinţe?
În opinia mea, defazat şi remanent într-un proiect şi cu o agendă internă care trebuie adaptate şi completate.
Legătura intrinsecă dintre politica externă şi cea internă nu mai este o noutate, a fost formulată elocvent încă de Nicolae Titulescu în perioada interbelică, ”daţi-mi o politică internă tare, ca să vă dau o politică externă pe măsură”, am citat din memorie spusele fostului nostru remarcabil ministru de externe.
Încă din mandatul preşedintelui Constantinescu, România a îmbrăcat în politica externă haina aliatului Vestului, un aliat onest, cvasi-necondiţionat, cooperant, disciplinat şi cuminte s-ar putea spune de către unii comentatori răutăcioşi, cu iniţiative punctuale, cu aporturi substanţiale pe unele agende politice şi militare, în special în planul cooperării militare, dar cu mijloace modeste, din cauză limitărilor interne. Aceste mijloace modeste, precum şi precaritatea politicii interne, au limitat la rândul lor marja de acţiune a diplomaţiei clasice şi a diplomaţiei prezidenţiale personale. Fără excepţie, toţi preşedinţii ”de dreapta”, de la Constantinescu, la Băsescu şi până la Iohannis, au acuzat pe bună dreptate aceste limitări.
Deci, pare că avem o problemă de eficienţă în plan extern din cauza politicii interne, lucru vizibil cu ochiul liber la o simplă privire aruncată pe geamul unui bloc din Piaţa Victoriei.
”Cireaşa” de pe ”tortul” subminării politicii externe de precaritatea politicii interne s-a pus ieri, prin absenţa de la sărbătoarea Ambasadei SUA de ”Ziua Americii” a premierului şi a preşedinţilor Camerelor Parlamentului, gest de o ţopenie stupidă (acceptând că în politică poţi îngroşa uneori tuşele, cu condiţiile să ai statutul necesar, să o faci inteligent şi…”să-ţi iasă” ceva în avantaj), dar problema e mult mai adâncă.
Problema ţine (şi) de ”paradigma de agendă” (banalizat clişeu!) în care funcţionăm în politica internă la modul cel mai general.
Din 2004-2007 încoace, în plan intern agenda politică s-ar putea rezuma în câteva puncte: 1) integrare europeană, 2) fonduri europene, 3) reforme structurale, 4) justiţie şi anti-corupţie, 5) atlanticism. Toate are fi trebuit să se fi desfăşurat pe fundalul ”valori democratice clasice, liberale, euro-atlantice”.
De majoritatea acestor puncte s-a ales parţial praful. Din nou: tabloul din Piaţa Victoriei, cu sau fără ”Premierul Gioconda” la geam, e un argument suficient. El exprimă nu numai indignarea faţă de desfiinţarea politicilor penale (păcat de modificările decente acoperite sub mormanul de texte greşite!), ci toate celelalte eşecuri ale agendei de mai sus.
”Punct şi de la capăt” în privinţa acestor obiective e un slogan mai actual chiar decât în 2014, când a stat pe frontispiciul campaniei prezidenţiale ”Klaus Iohannis Preşedinte”.
Am însă convingerea că această agendă trebuie recalibrată şi completată, în raport cu evoluţiile descrise în debutul acestor rânduri.
Concret, dacă în ultimii 10-15 ani am avut aproape exclusiv ”România-Justiţie (Anticorupţie)”, fiind incapabili să rezolvăm în paralel convergenţa la Euro, infrastructurile critice, absorbţia fondurilor europene şi generalizarea valorilor democratice în rândul administraţiei şi politicului (inclusiv ”la firul ierbii” în societate), în următorii 10 ani trebuie să construim cu vigoare în paralel şi o agendă ”România Business”. De ce?! Pentru că toate lucrurile certe pe care le cunoşteam au devenit incerte, vezi supra. Şi, aşa cum spunea acum câţiva ani într-un memorabil interviu acordat presei române Leszeck Balcerovicz, artizanul reconstrucţiei economiei poloneze capitaliste din anii 1990, ţările din fostul ”bloc est-comunist” nu pot rezista globalizării economice şi politice fără să-şi dezvolte o pătură de antreprenori locali puternici, viabili, capabili să desfăşoare business cu ”multinaţionalele”, capabili să genereze locuri de muncă şi să devină coloana vertebrală economică a ţării, capabili să genereze DEZVOLTARE.
Nu pledez în subtext pentru abandonarea obiectivului ”România-Justiţie”, dimpotrivă, cred că aici trebuie să facem un pas înainte spre PROFESIONALIZARE, în primul rând a magistraţilor sub aspectul MENTALITĂŢILOR cu care exercită puterea lor uriaşă (valabil şi pentru politicieni), ci pledez deschis pentru lansarea şi consolidarea în paralel a unei agende ”România-Antreprenoriat”, care să reseteze un dialog, un efort şi o încredere în viitor la scara naţiunii. Dacă suntem oneşti cu noi înşine, astăzi, cele mai importante persoane din societate sunt Politicianul, Ministrul şi Magistratul. Pregătirea ţării pentru valurile ce stau să vină dinspre lumea largă presupune ca mâine, cel mai important personaj să devină Antreprenorul. Şi am în vedere atât Antreprenorul Economic, cât şi Antreprenorul Social (primarul, liderul unui ONG, filantropul, cărturarul implicat social etc). Pentru că numai ei pot genera resursele de tot felul (financiare, logistice, intelectuale, de cooperare socială) care pot alimenta un proiect de construcţie naţională solidă.
O astfel de sofisticare a direcţiilor de concentrare a energiilor interne va schimba în bine şi sistemul politic necrozat şi blocat în mediocritate, pentru că a venit momentul ca Antreprenorul să genereze trendurile politice printr-o implicare inteligentă pe care elita profesiilor liberale a ratat-o. Dar, despre aceasta, într-un articol viitor. Pentru moment, concluzionez doar că, în modesta mea opinie, a venit şi momentul unei agende ”Antreprenoriat şi Dezvoltare”, a ”României Antreprenoriale”.

Parlamentarule PSD, ţi s-a ordonat să votezi închiderea anchetelor penale într-un an de zile! Ştii ce ai făcut?! Mii de dosare anti-mafia, sute de dosare cu anchete asupra unor violenţe şi crime se vor închide, mii de posibili infractori periculoşi vor rămâne neanchetaţi, deci cu certitudine liberi!
Dacă unul din aceşti infractori periculoşi atentează la averea, bunurile sau persoanele dragi?! Eşti liniştit?! Dacă atentează la oamenii nevinovaţi, care nu au nicio vină, alta decât că trăiesc în ţara în care tu eşti parlamentar PSD?! Ai conştiinţa împăcată?!
Cine îţi dă dreptul, parlamentarule PSD, să atentezi la siguranţa noastră?!
Parlamentarule PSD, ţi s-a ordonat să votezi furtul economiei naţionale printr-un Fond Suveran care e oricum, dar numai suveran nu e?!
Cine îţi dă dreptul, parlamentarule PSD, să atentezi la averea generaţiilor viitoare?!
Parlamentarule PSD, ţi s-a ordonat să votezi un prim-ministru stupid, care nu ştie nici măcar să citească în limba română, în anul Centenar, în care sărbătorim o Românie Mare făurită prin jertfă şi inteligenţă politică!
Parlamentarul PSD, ţi s-a ordonat să votezi un prim-ministru incapabil şi incompetent, acum, când România se pregăteşte să preia Preşedinţia Rotativă a UE!
Cine îţi dă dreptul, parlamentarule PSD, să întinezi trecutul Patriei şi să te joci cu interesele Ţării?!
Nimeni, nimeni nu ţi-a dat aceste drepturi, parlamentarule PSD! Niciun vot câştigat în nicio alegere nu-ţi dă dreptul să laşi infractorii în libertate, să atentezi la siguranţa cetăţenilor, să furi avuţia naţională, să îţi baţi joc de trecutul şi prezentul României!
Cine sunt cei care ţi-au ordonat aceste lucruri, parlamentarule PSD şi ce vor ei?! Eşti conştient că eşti folosit cu cinism pentru interesul lor?! Eşti conştient câte parale dau ei pe tine, parlamentarule PSD, dacă ţi-au cerut să comiţi aceste grozăvii pentru ca ei să scape?! Eşti conştient, parlamentarule PSD, că promisiunea impunităţii faţă de furturi viitoare se traduce prin faptul că ei, cei câţiva, te consideră un hoţ prezumtiv?!
Ce legătură au toate acestea cu drepturile omului, cu lupta contra abuzurilor de tot felul, cu democraţia, cu interesele cetăţenilor?! Nici una!
Ai făcut deja, la ordin, toate aceste rele, parlamentarule PSD! Ai ocazia să le speli, judecând şi acţionând: înlătură acest guvern Dăncilă, inept şi antinaţional!
Nu o faci pentru Opoziţie, pentru că ai voturi să-ţi pui un alt guvern PSD, aşa cum ai mai făcut de trei ori, o faci pentru cetăţenii care nu mai suportă umilinţa şi sfidarea, o faci pentru propria conştiinţă şi pentru spălarea propriilor păcate politice.
Dragnea te vrea în bancă, parlamentarule PSD! Ridică-te drept în picioare, îndreaptă-ţi spatele, votează şi trimite acasă Guvernul Prostiei, redobândeşte-ţi demnitatea!

Istoria a cunoscut mai multe feluri de teroare. Printre cele mai cunoscute, regimul terorii din timpul Revoluţiei Franceze, teroarea fascistă din anii 1930-1940, teroarea comunistă din Rusia bolşevică, teroarea comunistă care a urmat războiului în toată Europa de Est etc.
De regulă, regimurile de teroare sunt asociate violenţei de toate formele, pentru că acolo ajung, inevitabil.
Teroarea este o metodă de subjugare şi conducere a unei organizaţii sau chiar a unui stat, respectiv a unei întregi societăţi sau naţiuni.
Există însă şi un alt fel de teroare, pasămite paşnică, fără stridenţe şi fără victime fizice, dar care e la fel de eficientă în subjugarea unei organizaţii sau a unei societăţi. Poate mă înşel, dar în mediul nostru politic şi, poate, chiar în societate, funcţionează un fel de „teroare tăcută“, un fel de linişte grea sub care se petrec tot felul de nedreptăţi şi ilegalităţi, poate chiar şi violenţe, precum în cazul terorii „clasice“.
Un pesedist din anii 1990 era terorizat să se opună lui Ion Iliescu, pesedistul din anii 2000 era terorizat de ideea de a-l contrazice pe Adrian Năstase, un pd-ist din anii 1990 nu l-ar fi contrazis pe „el lider maximo“ Petre Roman, un pdl-ist din anii 2004-2013 ar fi fost terorizat să se opună lui Traian Băsescu, de exemplu. Pentru corectitudine, trebuie spus că au fost şi excepţii notabile, nu toate au sfârşit bine politic. Roman s-a opus lui Iliescu şi a trebuit să plece din partid, Severin s-a opus lui Roman şi a trebuit să plece din partidul fondat de Roman etc. Una din principalele trăsături ale PCR, transmisă partidelor post-1989 este incapacitatea de a gestiona ceea ce se cheamă „democraţia internă“, cu largul concurs al unor lideri hiper-autoritari, cu largul concurs al unei „discipline de partid“ înţeleasă simplist, în maniera în care orice critică la adresa unui lider în exerciţiu este văzută ca o „trădare“, ignorându-se că obedienţa într-un context de eroare colectivă conduce o organizaţie spre irelevanţă, în final. Nu, acum nu mă gândesc la PNL de ieri şi de azi… Şi nu mă preocupă excesiv istoria în această pagină, ci ceea ce se întâmplă cu PSD (care are puterea) şi cu noi toţi astăzi şi ceea ce s-ar putea întâmpla treptat.
Am stat de vorbă, ieri, cu un număr de membri PSD despre stricăciunile grave produse legislaţiei penale din interese personale, dar şi din neştiinţă de carte sau ignorarea „cărţii“, respectiv ignorarea celor care au venit invitaţi la comisia lui Iordache şi au arătat erorile tehnice ale proiectului. În alte cuvinte, nimeni nu contestă dreptul majorităţii de a-şi genera propriile politici publice şi legi, inclusiv în Justiţie şi politica penală, cu condiţia să nu conducă la irelevanţa, pe alocuri, a mecanismului judiciar şi aneantizarea politicii penale, spre bucuria infractorilor mari şi mici, lucrând pe cont propriu sau în bande organizate.
Revenind, mai toţi mi-au spus că înţeleg şi ei că s-a mers prea departe, dar că nu au ce face, „nimeni nu mişcă în front“, ordinele „şefului“ sunt literă de lege. Oamenii cu care am vorbit erau mai degrabă terorizaţi de „ordinele şefului“ (PSD), decât de statul paralel, protocoale şi coduri penale. Teroarea exercitată asupra lor nu se vede, nu se aude, nu face victime „televizabile“, dar are acelaşi efect: ascultarea fără crâcnire, marşul disciplinat către… Exact! Către ce?! Unde poate duce un astfel de aranjament micro-social propagat în societatea mare? În alte cuvinte, ce fel de societate vom avea în câţiva ani (depinde de alegerile din 2019-2020, cât de mulţi) de conducere PSD-Teroare?!
Din păcate, acest tip de teroare de sorginte politică se întâlneşte cu una deja diseminată ca o micro-subcultură socială în toate ungherele cotidianului contemporan. Câţi directoraşi din birocraţia de stat nu-şi conduc oamenii prin micro-teroare, câţi primari se mândresc cu faptul că la ei în ogradă „nu mişcă nimeni în front“, câţi patroni nu şi-au construit o „mică republică“ condusă cu mână de fier? Am creat, lansat şi condus câteva organizaţii profesionale în activitatea mea privată, am condus vremelnic două instituţii publice şi cunosc importanţa rigurozităţii şi disciplinei ca o pre-condiţie a succesului în orice organizaţie, mică sau mare, dar nu trebuie confundate lucrurile: coerenţa managerială e una, teroarea ca metodă de conducere e altceva. Un manager sau un lider iscusit, indiferent de nivel, stimulează creativitatea şi libera exprimare, teroarea managerială le sugrumă şi consecinţa e compromiterea în final a intereselor organizaţiei şi a celor care cred că o servesc astfel. Şi ajungem astfel şi la partea de „complicitate la teroare“, pentru că adevărul este că ea se instalează cu atât mai uşor cu cât subiecţii sunt predispuşi să o servească. Când fiecare membru al unei organizaţii răcneşte sau şopteşte, după caz, „da, şefu, facem aşa cum spui“, chiar şi atunci când gândeşte „nu e bine deloc ce se întâmplă“, atunci acel membru al respectivei organizaţii este de fapt coautor al terorii.
„Jupâneala“ la toate nivelurile blochează energiile şi ideile bune, dar ea îşi poate maximiza efectele numai prin „tăcerea“ şi „supuşenia“ necondiţionată a „poporului“ (pesdist în cazul de faţă, pentru că la ei e puterea azi), într-o simbioză a unei terori tăcute şi liber consimţite.
Iar dacă vrem să mărim şi planul de discuţie, acest mecanism politic intern bazat pe cuplul „teroare tăcută-obedienţă“ produce lideri incapabili să ne maximizeze interesele în plan extern. Zmeii din urbea noastră dâmboviţeană se metamorfozează de cele mai multe ori în nişte „găini plouate“ când trec graniţa. Pentru că acolo nu e deajuns să vrei, mai trebuie şi să poţi, nu e deajuns să fii „şmecher“, mai trebuie şi să ştii ceva din lumea asta largă, fie măcar şi o limbă străină în care să glăsuieşti „Je suis «Jupân» chez moi!“. Ceea ce ar fi oricum prea puţin, în lumea mare nu ia nimeni în serios un „jupân“ dintr-o ţară pe care o face irelevantă, dar lumea e gata să asculte şi să respecte un om educat, inteligent şi cu simţul măsurii. Ciudat, cum, parcă, o mână invizibilă face ca noi să ieşim la export mai mereu numai cu tigri de hârtie, gata să livreze concesiuni, fonduri suverane şi cine mai ştie ce, numai să rămână acolo unde s-au căţărat. Excepţiile sunt întotdeauna considerate, desigur!

Ieri seară am fost ”desfiinţat” pe un post de televiziune, pentru ceea ce am spus pe un alt post de televiziune, post concurent şi ”oponent” celui la care am vorbit (cca 5 minute), din perspectiva opiniilor pe care cele două posturi le susţin cu predilecţie.
Am fost criticat, cum spuneam, pentru simplul motiv că am avansat o interpretare extensivă a unui articol constituţional (art.80 alin.2), adică nimic altceva decât a făcut CCR acum două zile, interpretând extensiv (mult mai extensiv!) un alt text constituţional (art.132 alin.1). Ceea ce n-a mai observat jurnalistul care m-a criticat vehement (şi care, conform vorbelor sale la adresa subsemnatului, ”e departe de a fi un dobitoc, departe de a fi un nebun”) sau poate nu a mai considerat necesar să spună, este faptul că, în discursul meu, nu am tras o concluzie, nu am avansat un ”verdict”, dimpotrivă, am spus în clar că încă nu mă pronunţ, am spus doar că trebuie avute în vedere toate textele şi că o concluzie asupra subiectului zilei se poate trage numai după ce observăm şi motivarea deciziei CCR, cea care face o aşa mare carieră de ”două zile încoace”, de niciunei televiziuni ”gura nu-i mai tace”.
Fireşte, în opinia criticului meu, pe care nu doresc să-l ”desfiinţez” la rândul meu, nici n-aş avea dreptul, presa e liberă să spună tot ce crede, oamenii politici sunt liberi doar să ia act şi eventual să-şi explice opiniile, în opinia jurnalistului, cum spuneam, este cert că motivaţia mea trebuie să fie musai aceea de a apăra un numit procuror-şef, probabil din motive din carierism politic. Ei bine, n-am niciun complex să spun că nu este aşa, încerc doar să atrag atenţia că nu trebuie să ne grăbim cu concluziile, pentru că momentul este foarte important, subiectul fiind capital la nivel de principiu de funcţionare a statului.
Tot ieri, pe un site, o fostă subalternă de la minister mă atacă prompt şi mă desfiinţează pe motiv de ”Gala Bute”, susţinând nici mai mult, nici mai puţin, că am avizat un HG în pofida opoziţiei sale, HG care a trimis o fostă colegă de guvern ”6 ani la puşcărie”. Ceea ce omite fosta colegă de minister să spună, este faptul că dimpotrivă, m-am opus formei iniţiale a numitului HG, blocând avizarea acestuia în Guvern, inclusiv pentru unele motive ridicate de sus-menţionata fostă colegă de minister (probabil că nu pentru toate motivele, probabil pentru că numai pe unele le-am găsit întemeiate, atribut aflat în puterea şi chiar obligaţiile mele de ministru), până când textul proiectului de HG a fost modificat şi încadrat legal. Ceea ce de asemenea omite să spună fosta colegă de minister este că procurorii şi ulterior judecătorii au găsit problematic (eufemistic vorbind) modul de aplicare a HG-ului, nu conţinutul său în sine. Fireşte, în opinia site-ului care a citat atacul, eu nu pot avea altă motivaţie decât aceea că doresc să apăr aceeaşi persoană a unei doamne procuror-şef, motivaţie descrisă cu ”elegantul” verdict că am fost ”scos la lins”, pentru că, nu-i aşa, musai trebuie să am nişte dosare pe undeva. Din nou, n-am niciun complex să spun că nu-i aşa şi că, vorba franţuzească, honni soit qui mal y pense.
De ce scriu cele de mai sus? În primul rând pentru a-mi apăra punctul de vedere şi a respinge interpretări eronate sau chiar deplasate la adresa subsemnatului, cred că am şi dreptul şi obligaţia să o fac, devreme ce mă pronunţ în spaţiul public. Tăcerea în spaţiul public nu e cel mai bun răspuns pentru acuzaţii nefondate, o lecţie pe care am învăţat-o cu costuri mari pe care le-am plătit în politică. Spre exemplu, am greşit şi am tăcut atunci când, după alegerile locale din Bucureşti, nu am spus în interiorul şi exteriorul PNL tot ce ştiam despre dedesubturile şi greşelile care au făcut ca în mod nefericit PNL să propună patru candidaţi succesivi, ajungându-se la subsemnatul în final, nu pentru că aşa era firesc, ci dimpotrivă, se convenise formal cu luni de zile înainte că nu voi candida, nu pentru că se mai putea câştiga ceva, ci dimpotrivă, pentru că cineva trebuia să deconteze erorile şi eşecul previzibil. Aşa e (uneori) în politică şi era de datoria mea să o fac, dar poate că trebuia să şi lămuresc public câteva detalii.
Dar scriu aceste rânduri şi pentru că doresc să propun, fără emfază, o formă de reinventare a dialogului public, de resetare a acestuia: ce-ar fi să ne limităm în polemicile publice doar la a combate argument cu contra -argument, ce-ar fi să nu mai evocăm posibile (şi imposibil de probat) resorturi şi mize personale, intime, pretins psihologice, ale unui demers sau altul, ce-ar fi să limităm polemica la subiectul în sine şi să nu o transformăm în speculaţie ca bază pentru un atac la persoană?! Cred că am avea un aer mult mai respirabil în Agora, în orice caz, mai suportabil. Utopie? Probabil că da, deocamdată. Văd însă că funcţionează bine la alţii, pe alte meridiane.
Spre exemplu, în cazul deciziei CCR, eu nu voi spune că a fost luată în WC (fapt greu spre imposibil de demonstrat, de altfel), nu voi spune că e şi consecinţa unei rivalităţi vechi şi personale dintre doi procurori de vârf, nu voi spune că a fost ”pilotată” politic etc, voi spune doar că a interpretat greşit două texte din Constituţie (art.94 lit. c) şi art.132 alin.2) şi că tranşează eronat o dilemă: cine revocă procurorii şefi. De aceea, propun o formă simplă de resetare: referendum consultativ care să tranşeze problema.
Aceasta ne-ar deschide calea unei altfel de resetări, la scara naţională: trecerea de la 10 ani de polemici legate de justiţie şi de ”procesomanie” politico-constituţională în faţa CCR, la 10 ani de concentrare pe subiecte, zic eu, la fel de importante: educaţie, dezvoltare economică, afaceri, prosperitate, geopolitică… Cu certitudine ar fi subiecte la fel de pasionante, pe lângă faptul că ne-ar aduce tuturor şi ceva în plus pe masă, nu numai pe ecranul televizoarelor.

Revin asupra unui subiect pe care l-am ridicat încă din luna ianuarie, inclusiv în Parlament: Bugetul UE pentru perioada 2021-2027. E un subiect de care Guvenul Dăncilă pare că nici nu a auzit.
Câţiva oameni politici vorbesc în general despre fonduri europene, dar nimeni nu dezbate acest important subiect particular al bugetului UE, deşi negocierile la Buxelles s-au încheiat. E irelevant acum pentru noi faptul că niciun ministru al Executivului Dăncilă nu a ridicat tema pe agenda publică şi nu a mobilizat capacitatea de lobby şi negociere la Bruxelles. Relevant pentru noi acum este că România pierde miliarde, poate zeci de miliarde de euro în următorul ciclu bugetar european comunitar. Cărţile au fost deja bătute şi împărţite. Pe 2 mai o să-i stea micu-n gât domnului Dragnea, sau poate nu, dânsul visează la bani din China şi Fondul Suveran predat, când Comisia Europeană va face prima informare cu privire la cum va arăta bugetul UE. Un lucru este cert: banii sunt mai puţini, iar contribuţiile mai mari de circa 1,1% din PIB, după ieşirea Marii Britanii. Este cu siguranţă cel mai delicat moment de împărţit şi adunat bani din istoria Uniunii Europene.
Pare că nimeni nu e interesat să explice acest subiect important pentru viitorul nostru.
Pentru început, vă prezint contextul, urmând să revin cu alte explicaţii de detaliu.
În ultimii patru ani, România a absorbit 1,21 miliarde de euro, dintr-un total alocat de 22,5 miliarde de euro. Mai exact, absorbţia pe fonduri structurale este de 4,98%. Sunt date oficiale ale ministerului Fondurilor Europene. Programul Operaţional Regional, gestionat de ministerul Dezvoltării, are o absorbţie de 0,37%.
Slaba încasare de bani europeni este motivul pentru care vom pierde finanţare, prin urmare, dezvoltare.
Noua alocare 2021-2027 are la bază unui singur principiu: reforma. Proiectul pe care îl anunţă Comisia Europeană peste două zile va marca o revizuire dramatică a „politicii de coeziune” de 350 miliarde de euro care are menirea de a susţine părţile mai puţîn dezvoltate ale Uniunii. Bruxellesul vrea să pună capăt practicii de a distribui banii de coeziune exclusiv pe baza PIB-ului pe cap de locuitor, înlocuind acest criteriu cu unele mult mai ample acoperind totul de la şomajul în rândul tinerilor, educaţie şi mediu la migraţie şi inovaţie şi până la respectul valorilor fundamentale europene, între care şi regula de drept şi integritatea în funcţiile publice. Noile reforme au strârnit multe îngrijorări mai ales la Varşovia şi Budapesta, două mari beneficiare ale fondurilor de coeziune, care au intrat în conflict cu Bruxellesul cu privire la statul de drept şi standardele democratice. La Bucureşti… prostie şi nepăsare. Concret, largi şi intense dezbateri motivate de lupta sterilă pentru puterea de dragul puterii sau pentru puterea – “poliţă de asigurare” contra puşcăriei. Istoria va judeca şi cred că va rezerva un larg subsol pentru cei care îşi bat astăzi joc de banii românilor prin nepăsare şi incompetenţă.

La prima vedere constatăm lipsa de democraţie minimală, acapararea totală a puterii din partid şi Guvern (cu derivaţie în administraţia locală şi companiile de stat) de către L. Dragnea, topirea oricărei disidenţe interne (simbolică imaginea dnei Andronescu şi a dlui Bănicioiu plecând de la Congres singuri, ca doi simpli pietoni, zgribuliţi), toate însoţite de kitsch-ul şi ţopenia care ieşeau prin porii unor personaje perindate la microfon sau aliniate în primul rând.
Există însă un plan mai profund, care se citeşte, printre rânduri, dar destul de clar din discursul lui Liviu Dragnea. Acest plan devoalează o voinţă politică, un nou curs politic major şi un plan concret, o adevărată platformă personală Liviu Dragnea, PSD fiind doar un instrument, principalul, de realizare a acestei platforme.
Sintetizez şi enumăr în continuare pilonii acestei platforme, fără să mai citez cuvintele din discursul lui L. Dragnea care îi indică clar, pentru a nu încărca textul articolului, oricine poate relua discursul şi le va identifica uşor.
1. Platforma vizează mersul Naţiunii, nu numai al Guvernului, nu numai al PSD.
2. Platforma ignoră cadrele clasice ideologice şi ale democraţiei, nu există stânga-dreapta, opoziţia parlamentară sau civică nu există, presa de asemenea, justiţia este doar un instrument de abuz, în viziunea lui Liviu Dragnea.
3. Platforma este direct adresată poporului, peste partide, peste puterile statului, peste opoziţie, peste presă, acestea pur şi simplu au fost şterse prin lipsa oricărei menţiuni.
4. Platforma este consacrată dezvoltării infrastructurii şi economiei naţionale, ignorând celelalte faţete ale unei societăţi deschise europene (democraţie, libertate, presă, justiţie), cu pretextul inatacabil al bunăstării românilor; discursul premierului Viorica Dăncilă a venit să întărească în siaj linia.
5. Platforma o ”rupe” cu linia clasică pro-europeană a României şi caută să asambleze undele unei triangulaţii SUA, China, Israel; dintr-o astfel de mişcare, o rezultantă axiomatică este Rusia, nerostită deocamdată, probabil din prudenţă, iar o privire de ansamblu dezvăluie un profil de abordare a ţării şi a lumii de tip Viktor Orban-Fidesz-Visegrad.
6. În consecinţă, platforma tinde să reformateze societatea românească şi să reorienteze axele de ancorare ale României în Europa şi în lume.
7. Platforma are nevoie de un vector conducător la nivel zero, prin urmare, constituie anunţul nerostit al candidaturii lui Liviu Dragnea la alegerile prezidenţiale din 2019.
Am scris pe acest blog în urmă cu câteva săptămâni despre ”Noul deal românesc: i-liberalismul cu faţă umană”. Până acum nu a fost cuprins într-un discurs oficial, ci a rezultat din vorbe disparate şi acţiuni politice mai mult sau mai puţin articulate. Acum îl avem cuprins într-un discurs cu ambiţii prezidenţiale ţinut de un lider care şi-a subjugat un partid de sute de mii de membri care deţin direct România publică, cu excepţia câtorva instituţii în zona de justiţie şi siguranţă publică, şi prin derivaţie şi influenţă, o bună parte din sectorul economic şi civic privat. În fond, Teldrum e o companie privată, de exemplu.
Ce de de făcut? Există o linie de opoziţie civică conturată, există o opoziţie parlamentară, atât cât e de ”numeroasă” la vot şi inspirată în discursuri şi poziţii, există opoziţie deschisă în zone media care combat cu aplomb catastrofa numită PSD şi Dragnea, Realitatea TV este unul din aceşti vectori. Sigur, acestea nu pot schimba ”aritmetica parlamentară” şi tot ceea ce va dori Liviu Dragnea se va transforma în lege, teoretic până în 2020.
Convingerea mea este că pentru a opri democratic acest curs în 2020, dacă altceva nu se întâmplă până atunci, e nevoie de un efort mai mare de explicare a constantelor axiomatice ale politicilor de dreapta, cum ar fi ancorarea lor neclintită în valorile art. 2 al Tratatului Uniunii Europene: democraţie, libertate şi drepturi ale omului, regula de drept şi justiţia, solidaritate şi echitate socială. Mult, mult mai atent explicate şi cât mai aproape de firul ierbii. Politicienii de dreapta trebuie să se întoarcă la campania de tip ”grassroots”, la firul ierbii, în societate. Acum, mulţi dintre ei spun ceva la televizorul de dreapta si altceva la televizorul de stânga şi, la firul ierbii, primarilor de exemplu, pe unele subiecte sensibile…
De asemenea şi la fel de important, e nevoie de câteva resetări esenţiale în politica de dreapta, axată pe următoarele direcţii:
1. Regândirea unor poziţii pe teme majore, nuanţarea lor şi configurarea într-un mesaj mai realist dar şi mai nuanţat în acest timp; a insista pe poziţii radicale care nu sunt îmbrăţişate de popor, nu va aduce rezultatele necesare, e nevoie de o a treia cale (mă refer la politici şi mesaj, nu neapărat la entităţi politice noi), între i-liberalismul PSD şi rigiditatea prezentă a opoziţiei.
2. Recunoaşterea unor greşeli acolo unde s-au făcut.
3. Dreapta unită într-o formulă politică ”federalistă”, care să lase componentelor individualitate şi autonomie pe majoritatea liniilor politice, dar care să prezinte un program unic şi o echipă unică mixtă de guvernare; dacă vrem votul poporului, trebuie să anunţăm din timp cele x măsuri şi y legi pe care le vom adopta la guvernare şi să nominalizăm miniştrii, secretarii de stat etc. prin care o vom face. E greu, foarte greu, dar este singura cale.
Timpul necesar construirii alternativei există, dar, parafrazându-l pe Marin Preda, timpul nu mai are răbdare. Dragnea are 100 de m în faţă.

Am afirmat, ieri, într-o postare pe pagina personală de Facebook, că aşa-zisul raport de evaluare a DNA prezentat de ministrul Tudorel Toader este demontabil şi am precizat că voi reveni cu argumentele tehnice. Le prezint în cele ce urmează.
Pentru a nu altera şi complica scopul (limitat) al prezentelor rânduri, nu voi lua în discuţie oportunitatea propunerii, contextul politic intern şi European al momentului, impactul asupra intereselor noastre în momentul în care s-a declanşat procedura de negociere a viitorului cadru bugetar UE, după cum nu înseamnă că nu consider necesar a fi investigate penal orice practici de anchetă abuzive, la orice nivel de parchet. Această scurtă analiză nu reprezintă o abordare politică şi angajează exclusiv poziţia subsemnatului. În sfârşit, urmând dictonul non multa sed multum şi conştient fiind că o prelegere de drept se expune doar în sala de curs, publicul larg având nevoie de o tratare accesibilă şi sintetică a unor probleme de specialitate, am concentrat argumentaţia într-o expunere ”telegrafică”, atât cât a permis subiectul.
Ca observaţie generală, raportul TT invocă obsesiv deciziile CCR şi atitudinea procurorului şef DNA faţă de acestea. Deciziile CCR sunt ”creaţii juridice” discutabile prin natura lor. O discuţie critică nu le afectează caracterul obligatoriu. La rândul lor, conflictele juridice de natură constituţională nu pot conduce la şi nu justifică revocarea conducătorilor de instituţii aflate în conflict.
Destul de bizar, dl. ministru TT a invocat, ieri, în ”rechizitoriu”, inclusiv un conflict constituţional în care a pledat personal şi pe care l-a pierdut (”la zero” voturi), cel privind cazul Belina. Aş mai adăuga că deciziile CCR sunt luate de multe ori cu majorităţi strânse, chiar la un vot diferenţă, şi pot reflecta anumite schimbări de concepţie în materie de teorie constituţională, nu neapărat un viciu legislativ. Doar ca un accent, aş evoca polemica din CSM de prin anul 2009, dintre Lidia Bărbulescu, pe atunci preşedintă CSM şi Daniel Morar, pe atunci şef DNA, pe marginea comentariilor la deciziile ICCJ în unele dosare de corupţie, criticate virulent de procurorul şef DNA de atunci, dl. Daniel Morar. Doamna Bărbulescu inventase dictonul ”deciziile ICCJ se execută, nu se discută”, dl. Morar replica, corect, că datoria juriştilor este să comenteze deciziile justiţiei, ”tratatele de drept nefiind altceva decât comentarii de legi şi jurisprudenţă”.
În particular:
1. Ministrul justiţiei a ”intrat” în atribuţiile CSM prin invocarea ca argument a raportului Inspecţiei Judiciare, în condiţiile în care acesta nu este definitiv din punct de vedere al procedurilor legale şi nu a fost validat de CSM. În plus, raportul invocat de ministru are concluzii contradictorii, 3 opinii contra 3 opinii…
2. Ministrul a invocat încălcarea obligaţiei de rezervă în exprimările publice. Aceasta funcţionează din plin în cazul procurorilor şi judecătorilor. Dacă vorbim de şefi de instituţii judiciare, aceştia au dreptul şi chiar obligaţia să se pronunţe asupra proiectelor de lege care vizează sistemul judiciar, după cum o spun atât recomandările Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, GRECO, cât şi Rapoartele MCV.
Astfel de poziţionări, chiar şi critice, sunt parte din obligaţia liderilor sistemului judiciar de a apăra independenţa justiţiei, nu ingerinţă în funcţionarea guvernului sau a parlamentului. Ar trebui privite ca un sprijin pentru executiv şi legislativ, în spiritul dialogului şi cooperării dintre puterile statului. Este absurd şi … abuziv să motivezi o cerere de revocare pe un astfel de motiv.
3. Ministrul a imputat numărul achitărilor, dar numărul achitărilor nu poate fi imputat cu acurateţe în condiţiile în care nu există o analiză a cauzelor care au condus la fiecare achitare şi o sinteză pe categorii a acestora. De exemplu, unele achitări au survenit ”automat” în virtutea deciziei CCR nr.404/2016 care a interpretat un text de lege, în urma schimbării concepţiei asupra acestuia… Mă refer la faptul că unii judecători CCR au avizat proiectele codurilor şi, implicit, al textului vizat în conţinutul declarat ulterior constituţional ”în măsura în care”… Chiar şi în aceste condiţii, media achitărilor ”încasate” de DNA este mult sub media UE. Mă îndoiesc că, inspiraţi de ministrul TT, colegii din Europa vor declanşa un val de cereri de revocare a procurorilor şefi.
4. Ministrul o acuză pe procurorul şef DNA de subminarea imaginii externe a României (sic!), aproape în aceeaşi frază în care spune că DNA a fost permanent apreciată în Europa şi în Rapoartele MCV. Fără comentarii!
5. Ministrul reproşează instrumentarea cazului Belina, deşi cunoaşte că nu şeful instituţiei instrumentează direct cazurile.
6. Ministrul acuză prioritizarea cazurilor, cerând instrumentarea lor în ordinea înregistrării. Poziţia ministrului este în contradicţie cu recomandările MCV şi Stategia Naţională Anticorupţie care fixează ca priorităţi cazurile de corupţie la nivel înalt, care privesc miniştri (inclusiv pe primii dintre aceştia), demnitari de rang înalt, magistraţi, din cauza pericolului social pe care îl prezintă. Aceasta este însăşi raţiunea înfiinţării DNA.
7. Prescripţia unor dosare nu se poate imputa cuiva până nu se face o analiză a cauzelor de prescripţie şi a instrumentării dosarului. Aceasta este de competenţa CSM, nu a ministrului, acesta comiţând din nou o ingerinţă în atribuţiile CSM, cum spune adeseori chiar ministrul: ”ieşind din matca” atribuţiilor sale legale.
8. Ministrul a reproşat interviurile date de procurorul şef DNA. Un astfel de motiv nu justifică o revocare. Cel mult, în faza de propunere a unei numiri în funcţie, ministrul poate opta pentru un candidat mai discret mediatic (pentru exactitate, susţin acest stil pentru un procuror, dar e doar o chestiune subiectivă) sau pentru unul mai incisiv mediatic. Dar nu poate fi motiv de revocare. Ar fi ca şi când un ministru ar trebui demis doar pentru că participă la conferinţe privind urbanismul, în Japonia.
9. Ministrul a reproşat criticarea deciziilor CCR, sugerând că aceasta ar fi o abatere disciplinară. În fapt, interviurile au prezentat efectele deciziilor CCR asupra dosarelor instrumentate de DNA, între care şi achitările survenite ca urmare a unor decizii CCR, achitări imputate la rândul lor de ministru. Aduce cu bancul ”de ce ai bască, de ce n-ai bască”.
10. Ministrul a reproşat excesul de putere şi blocarea activităţii guvernului prin anchetarea emiterii unor acte normative (e vorba desigur de anchetarea emiterii OUG 13/2017). Dar Constituţia prevede că Ministerul Public veghează la respectarea legii, inclusiv civile, administrative etc şi chiar CCR a subliniat faptul că în măsura în care o faptă prezintă trăsăturile unei infracţiuni, indiferent cu ce ocazie este comisă, este de competenţa parchetelor. Este valabil si cu ocazia elaborării unui act normativ. Doar oportunitatea emiterii unui act normativ nu intră în competenţa parchetelor.
În concluzie, raportul prezentat de ministrul TT nu întruneşte exigenţele prevăzute de lege pentru o evaluare, pentru că îi lipsesc elemente obiective esenţiale şi comite căteva erori grave, deci nu justifică iniţierea unei proceduri legale de severitatea unei revocări din funcţia de procuror de rang înalt, ci ar putea constitui eventual drept baza pentru o astfel de evaluare şi dezbatere.

Chestiunea nr. 1 pe agenda politică a majorităţii este „lupta cu statul paralel”. Este o doctrină la care au construit piesă cu piesă, de ani de zile, actori politici (între care mulţi confruntaţi cu anchete, inculpări sau verdicte judiciare de corupţie), analişti, jurnalişti, activişti, ba chiar şi magistraţi, convinşi sincer sau interesaţi.
O să trec peste detaliul inconfortabil al înlocuirii agendei pentru care majoritatea şi-a dobândit mandatul, respectiv statul funcţional şi bunăstarea cetăţeanului, vândută electoral sub formula „majorări de salarii şi pensii de la 1.01.2017”, ca să nu politizez aceste rânduri.
Intenţia mea nu este de a combate sau sprijini pur şi simplu prin aceste rânduri una sau alta dintre abordări, ci de a ilustra o analiză care se doreşte obiectivă şi care nu mă angajează decât personal. Dar, să le luăm pe rând şi pe scurt, încercând să spunem şi lucruri noi, care poate că nu s-au rostit în spaţiul public.
În esenţă, doctrina „luptei cu statul paralel” este ancorată de câteva teze: 1. Legile justiţiei şi codurile au fost construite pentru a servi „statul paralel”, sunt represive, proaste şi trebuie modificate sau înlocuite. 2. Parchetele, în special DNA, au făcut abuzuri, deci trebuie restructurate. 3. În locul statului paralel şi a justiţiei represive, majoritatea PSD-ALDE va reinstala democraţia, drepturile omului şi justiţia va reintra în „matca constituţională” (Toader dixit).
La această formulă, opoziţia (parlamentară, dar şi o parte a societăţii civile) răspunde printr-o respingere de plano a întregului demers, susţinând că nu este decât o manevră de subminare a independenţei justiţiei, astfel încât „ei” să dobândească „toată puterea” (D. Voiculescu dixit).
Intenţia mea nu este de a combate sau sprijini pur şi simplu prin aceste rânduri una sau alta dintre abordări, ci de a ilustra o analiză care se doreşte obiectivă şi care nu mă angajează decât personal. Dar, să le luăm pe rând şi pe scurt, încercând să spunem şi lucruri noi, care poate că nu s-au rostit în spaţiul public.
1. a) Legile justiţiei au fost adoptate în 2004 de Parlamentul majoritar PSD, sesizat cu proiectele de lege de către Guvernul Năstase, la propunerea ministerului Justiţiei condus de dl. C. Diaconescu, scrise nemijlocit de secretarul de stat Rodica Constantinovici, sub coordonarea directa a ministrului.
Îşi mai aduce cineva aminte de „stenogramele şedinţelor PSD” în care se discuta deschis despre soluţiile în dosare penale ale unor opozanţi ai PSD?!
Ele puneau accentul pe transferul guvernării sistemului judiciar de la Ministerul Justiţiei la CSM. De ce? Pentru că Guvernul Năstase negocia aderarea la Uniunea Europeană şi, în timpul negocierilor, s-a ridicat problema presiunilor pe Justiţie făcute de ministrul Rodica Stănoiu. Îşi mai aduce cineva aminte de „stenogramele şedinţelor PSD” în care se discuta deschis despre soluţiile în dosare penale ale unor opozanţi ai PSD?! A. Năstase a înţeles cum stau lucrurile şi a făcut cumva şi a dat o faţă europeană ministerului pentru a înlesni negocierile cu Comisia Europeană, aducându-l la Ministerul Justiţiei pe dl. Diaconescu şi cedând (aparent) guvernarea sistemului judiciar către CSM.
De ce au fost aceste legi schimbate după pierderea puterii de către PSD în 2004? Sensul schimbării a fost transferarea „îndărăt” şi parţial a guvernării sistemului judiciar către Ministerul Justiţiei, condus după alegerile din 2004 de Monica Macovei, printr-o lege pe care şi-a asumat răspunderea Guvernul condus de Premierul Tăriceanu (sic!). Concret, propunerile de numire a procurorilor „de rang înalt” au fost luate de la CSM şi trecute ministrului Justiţiei. De ce?! Doctrinarii şi suporterii teoriei statului paralel răspund într-un glas: pentru ca Macovei să pună procurorii agreaţi de Preşedintele Băsescu. Am fi ipocriţi să spunem că nu este aşa, cu atât mai mult cu cât fostul preşedinte a declarat public că a avut consultări pe temă cu doamna ministru de la acea dată.
Doctrinarii şi suporterii teoriei statului paralel răspund într-un glas: pentru ca Macovei să pună procurorii agreaţi de Preşedintele Băsescu. Am fi ipocriţi să spunem că nu este aşa, cu atât mai mult cu cât fostul preşedinte a declarat public că a avut consultări pe temă cu doamna ministru de la acea dată.
Dar mai există o jumătate de adevăr pe care nu e corect să o uităm: pentru că CSM şi ICCJ de la acea dată erau alcătuite din magistraţi favorabili sau simpatizanţi PSD, foşti colegi de generaţie, facultate şi vederi cu membri marcanţi ai PSD, în primul rând cu d-nii Iliescu şi Năstase. De aceea am spus mai sus că numai aparent A. Năstase a cedat guvernarea sistemului judiciar. De fapt, a luat-o din mâinile unui ministru total pro-Iliescu (Stănoiu) şi a trecut-o unui CSM mai degrabă pro-PSD în general, decât pro-Iliescu în special. Joc de şah politic cu CSM pe post de pion, cal sau nebun, cum doriţi. La alegerile din 2004, PSD şi Năstase au pierdut puterea şi au plecat. Dar CSM a rămas. Cu acel CSM, reforma la care România se angajase la aderarea la UE prin Mecanismul de Cooperare şi Verificare, nu era posibilă decât „cu frâna trasă”. Combaterea corupţiei ar fi fost probabil aproape „o literă moartă”, câtă vreme statul era condus de un „complex economico-politic” construit sub „bagheta PSD- Iliescu-Năstase” şi rămas în funcţiune cu oameni răspândiţi prin toate companiile de stat şi administraţie, inclusiv la vârful Justiţiei. Iată de ce s-a trecut la modificarea legilor şi înlocuirea sistematică a capilor parchetelor numiţi în mandatul Stănoiu, cu alţii numiţi în mandatul Macovei.
Modificările trecute în decembrie 2017 la iniţiativa majorităţii au adus (poate) şi lucruri bune, dar şi lucruri nefericite. Separarea carierelor judecătorilor şi procurorilor ar putea fi un lucru bun, vom vedea în practică. La fel, creşterea vechimii pentru promovare în funcţii de conducere, deşi nu s-a făcut un studiu de impact prealabil Restrângerea dreptului Preşedintelui României de a respinge de mai multe ori propunerile ministrului Justiţiei de procurori de „rang înalt” este un lucru nefericit.
Modificările trecute în decembrie 2017 la iniţiativa majorităţii au adus (poate) şi lucruri bune, dar şi lucruri nefericite.
Ministrul Justiţiei devine astfel de facto titularul numirii, pentru că îl poate constrânge pe Preşedintele României să-i numească ce candidat doreşte, pregătind doi candidaţi şi numindu-i „în cascadă”, în cazul unui prim refuz prezidenţial. Unde ar fi problema, s-ar putea întreba?! Problema e că Preşedintele României are milioane de voturi în spate, iar ministrul Justiţiei ar putea avea câteva mii sau niciunul, dacă e tehnocrat. Deficit democratic.
1. b) Codurile. Scrise într-un prim proiect de echipa ministrului Valeriu Stoica în 1999 (cu prof. dr. Marian Nicolae principal artizan al celor civile), temporizate şi continuate lent în mandatul Stănoiu (care a preferat să colapseze temporar Curtea Supremă, la acea dată, prin celebra Ordonanţă „Truche”), reluate susţinut de Macovei şi aproape finalizate în mandatul Chiuariu (90% din texte erau deja scrise când a demisionat), sunt finalizate în 2008-2009. După câteva luni de dezbateri publice, în 2009 au fost trimise în Parlament (nu înainte de a fi avizate de toate forurile şi piesele sistemului judiciar), dezbătute 9 luni în comisii speciale parlamentare (Buda, civilele, Ponta, penalele) şi apoi retrimise la Guvern.
Cu titlu de picanterie, una din consultările informale pe Coduri a avut loc sub patronajul Cotroceniului (în exercitarea art. 80 alin. 2 din Constituţie) cu judecătorii CCR, dl. Toader fiind prezent şi pe deplin tăcut la acea dezbatere.
Prim-ministrul Boc îşi asumă răspunderea pe două dintre ele, pe forma scoasă de comisii, iar două sunt trimise din nou în procedură parlamentară ordinară şi adoptate cu 2-3 voturi împotrivă la fiecare din Camere. De ce această diferenţă de procedură? Pentru că scadenţa era depăşită pe două dintre ele în cadrul MCV. Dl. Toader are cel puţin un biblioraft de corespondenţă cu Bruxelles-ul pe această temă la minister. Mai are acolo şi o arhivă cu documente privind lucrările din comisii şi dezbaterile publice, dar probabil că nu a fost informat despre existenţa ei, motiv pentru care declară frecvent că nu au fost dezbătute (sic!) şi au fost prea repede adoptate. Cu titlu de picanterie, una din consultările informale pe Coduri a avut loc sub patronajul Cotroceniului (în exercitarea art. 80 alin. 2 din Constituţie) cu judecătorii CCR, dl. Toader fiind prezent şi pe deplin tăcut la acea dezbatere. Spre comparaţie, modificările PSD la legile Justiţiei au fost dezbătute în „comisia Iordache” aproximativ o lună. Codurile au fost adoptate, deci, în 2009-2010, lăsându-se doi ani pentru intrarea lor în vigoare, pentru o completă asimilare de către sistemul judiciar, profesii juridice, public.
Punerea în acord a celor 40 de articole declarate neconstituţionale cu deciziile CCR nu ar dura mai mult de o lună de zile, termen extrem de generos, şi trebuia făcută demult de Parlament, imediat şi de fiecare dată când apărea câte o decizie. Astfel, s-ar fi evitat ajungerea la peste 100 de decizii ale CCR pronunţate pe aceleaşi articolele citate mai sus.
Ele au fost masiv modificate printr-o lege de punere în aplicare iniţiată de Guvernul Ponta în 2013. Ulterior, din cele câteva mii de articole care le compun, 40 au fost declarate neconstituţionale, între care 35 direct redactate în comisiile parlamentare. Punerea lor în acord cu deciziile CCR nu ar dura mai mult de o lună de zile, termen extrem de generos, şi trebuia făcută demult de Parlament, imediat şi de fiecare dată când apărea câte o decizie. Astfel, s-ar fi evitat ajungerea la peste 100 de decizii ale CCR pronunţate pe aceleaşi articole citate mai sus.
Dincolo de aceste ajustări absolut fireşti la un astfel de „volum” legislativ, tot la Ministerul Justiţei se găsesc toate rapoartele ştiinţifice, scrisorile oficiale, rapoartele MCV şi opiniile multor specialişti din ţară şi din străinătate, declaraţii publice, inclusiv din sistemul judiciar, care le califică per ansamblu drept legi în linie cu legislaţia similară din statele europene, utile şi necesare bunei funcţionări a Justiţiei. Nicăieri în aceste Coduri nu se scrie că cineva trebuie să abuzeze de puteri, dimpotrivă, o serie de instituţii precum judecătorul de drepturi şi libertăţi şi camera preliminară au fost introduse în Coduri tocmai pentru a proteja drepturile şi libertăţile.
Nu modificarea recurentă a legilor garantează eliminarea abuzurilor de drept, ci corectarea modalităţilor de interpretare şi aplicare, care se face prin dezbateri profesionale, ghiduri de interpretare de tip „soft law”, training profesional, specializare, mentorizare şi, în ultimă instanţă, doctrină şi jurisprudenţă.
După cum, nicio lege şi nicio modificare legislativă nu poate înlătura de plano abuzul de drept, pentru că abuzul de drept, prin definiţie, este o conduită de fapt asupra unei prescripţii de drept. Abuzul de drept presupune o lege şi o aplicare a acesteia în fapt excesivă sau greşită, abuzivă. Prin urmare, nu modificarea recurentă a legilor garantează eliminarea abuzurilor de drept, ci corectarea modalităţilor de interpretare şi aplicare, care se face prin dezbateri profesionale, ghiduri de interpretare de tip „soft law”, training profesional, specializare, mentorizare şi, în ultimă instanţă, doctrină şi jurisprudenţă.
Rămâne de văzut ce-şi doreşte acum tabăra „luptătorilor anti-statul paralel” cu aceste Coduri. Spun astfel, pentru că au majoritate zdrobitoare în Parlament, pentru că dânşii „pot” (C. Ştefănescu dixit), parlamentar vorbind. Dar să nu uităm că ei sunt conduşi în această luptă de doi actori politici în conflict de interese direct cu acest proiect de modificare a codurilor. Vom vedea când reapare proiectul de modificare. Cel care s-a arătat cu titlul provizoriu în decembrie 2017 în „comisia Iordache”, conţinea câteva articole care ar pune „pe butuci” orice tip de anchetă penală.
Până aici, lucrurile sunt destul de clare pentru cei care le cunosc şi vor să facă un lucru cinstit când dezbat sau lucrează asupra lor, regretabile fiind doar aproximările, inexactităţile, legendele, ficţiunea, amatorismul şi reaua credinţă cu care este abordat uneori subiectul legilor în spaţiul public, din păcate, chiar şi în Parlament.
2. Ceaţa îndoielilor şi a informaţiilor contradictorii începe să se lase cu privire la subiectul definit drept „abuzurile parchetelor”. Este cert acum (în sens analitic vorbind) că avem indicii cum că în sistemul judiciar sunt cazuri de abuzuri, celebritatea unora mă scuteşte să le reamintesc pe larg. Marea întrebare la care nu avem încă un răspuns este dacă sunt cazuri izolate sau avem de-a face, de fapt, cu un viciu de sistem? Inspecţia Judiciară şi câteva instanţe au dat verdicte pe anumite, câteva, cazuri. Grav, fără îndoială! În materie de drepturi nu judecăm cantitativ. Fiecare caz înseamnă un om. Dar acest adevăr nu înlătură nevoia de a afla şi celălalt adevăr: e un fenomen sistemic? Avem, deci, nevoie de un efort de analiză sistemică.
Marea întrebare la care nu avem încă un răspuns este dacă abuzurile din justiţie sunt cazuri izolate sau avem de a face de fapt cu un viciu de sistem?
Că e vorba de auditul promis în februarie trecut de dl. Toader, de o analiză a CSM sau a unui alt organism instituţional, contează mai puţin acum. Ceea ce contează este că nimeni nu are în acest moment pe masă un raport exhaustiv analitic şi sistemic al problemei. Iată o misiune nobilă şi dificilă, imediată, pentru Ministerul Justiţiei, Ministerul Public şi CSM. E drept, pentru rigurozitate, trebuie spus că, prealabil, se pune şi problema auditării auditorilor, cu referire directă la un raport de audit al Inspecţiei Judiciare care zace şi acum în sertarele CSM, în timp ce Inspecţia Judiciară se pregăteşte să angajeze noi inspectori. Oare după chipul şi asemănarea cui?
Analiza trebuie să privească nu numai mecanismul justiţiei penale, ci şi al celei civile. Instanţele judecă peste 4 milioane de cauze civile pe an. Justiţia înseamnă şi justiţia civilă, nu numai cea penală. Pentru că o doctrină trebuie întemeiată pe o analiză de sistem, nu pe una, fie şi corectă, de caz sau câteva cazuri. Nu poţi trimite o maşinărie la casat până nu te lămureşti dacă rateurile vin de la câteva piese sau dacă este întreg mecanismul gripat. Deocamdată, argumentul contrar, paralizant, invocat firesc de Ministerul Public este statistica sutelor de condamnări.
3. Am ajuns la ancora „necesitate-promisiune” lansată de PSD-ALDE şi nu numai. Refacerea legilor şi schimbarea conducerii Ministerului Public şi a DNA (DIICOT este lăsat deocamdată deoparte, ca argument pentru „obiectivitate”, probabil) ar conduce, potrivit PSD-ALDE, la înlocuirea statului paralel şi a justiţiei abuzive cu democraţia veritabilă şi respectul deplin al drepturilor omului. Dacă acest enunţ ar fi susţinut de persoane care nu ar avea conflicte de interese în chestiune, ar fi teoretic de primit spre analiză. Marea problemă este că aceste promisiuni le fac aceleaşi persoane care au promis şi alte lucruri la fel de importante (salarii, pensii majorate etc.) şi care au în spate bătălii judiciare pierdute şi în faţă unele aparent greu de susţinut. Sigur că oricine are dreptul să susţină propriile idei şi interese. Dar când întreg procesul este condus de cei care au ca primă nevoie să se salveze pe ei înşişi şi apoi lumea, avem dreptul la îndoieli. În alte cuvinte, chiar admiţând teza existenţei unui stat paralel, de dragul dezbaterii echilibrate, cine ne garantează că ceea ce se vrea în realitate nu este de fapt instalarea unui alt fel de stat paralel, compus din centre individuale reunite şi netransparente de putere politică, bani negri şi vectori media devastatori prin credibilitatea acumulată tocmai ilustrând legitim abuzuri greu de contestat la prima vedere?
Şi toate acoperite de glazura democraţiei parlamentare compusă aşa cum ştim că se compune în campaniile electorale de la noi. Cine mai poate lupta cu un astfel de stat paralel?! Ca să nu mai vorbim de stătuleţele paralele ale interlopilor, care aplică propria lege în zone teritoriale delimitate, paralizând efectiv legea statului român.
De aceea, pornit pe un drum vindicativ şi revendicativ de putere, orice demers riscă, de fapt, să instaleze mai multe state paralele. Între ele, dreptul la normalitate rămâne strivit şi poate că aceasta este prima explicaţie a exodului românesc contemporan. Sunt aici de acord cu dl. Toader că fiecare putere trebuie să stea în matca ei, este de fapt un principiu elementar de guvernare democratică, afirmat din vechime, reluat şi explicat în epoca modernă de Montesquieu, Tocqueville şi Părinţii Fondatori ai Constituţiei americane în paginile lui ”The Federalist”. Dar ştim cu toţii că pe lângă matca naturală, hidrotehnica a inventat şi cursurile artificiale, controlate de butoanele inginerilor. Cine ne garantează că statul român nu este „reinginerizat” sub ochii noştri de persoane care într-o democraţie bazată pe elite autentice şi selecţia valorilor ar vizita Parlamentul cel mult ca turişti?! Cum vor „reingineriza” ei acest stat?! În folosul cui?! Şi ce recurs mai ai în faţa unei uriaşe “reţele a reţelelor”, un fel de “internet al infractorilor” care infiltrează şi manevrează politica, administraţia, media, Parlamentul, Guvernul, Justiţia, serviciile, companiile de stat, în două cuvinte statul şi economia?!
Altă întrebare?! Ei bine, ar mai fi una, chinuitoare. Care e soluţia? În modesta opinie a subsemnatului, soluţia nu e singură, ci sunt mai multe şi nu pot veni toate din politică, acaparată în prezent de mentalităţi şi practici depăşite. Un alt adevăr greu de acceptat este că soluţiile nu sunt miraculoase, nu rezolvă peste noapte nimic. Suntem pasionaţi de minuni instituţionale şi legislative. Ceva ce nu există!
Soluţiile presupun auto-reglarea fiecărui sistem din interior, din proprie iniţiativă, pornind de la cei cinstiţi, care trebuie să îşi asume deschis o bătălie surdă, dar deschisă şi de durată cu non-valoarea, cu minciuna, cu impostura, cu nelegalităţile; sistemul judiciar plecând de la adevărul că fiecare judecător este atât de independent pe cât îşi doreşte şi, aş adăuga eu, îi permite legea, cel politic de la articolul care spune că nimeni nu este mai presus de lege, cel de ”intelligence” de la propria menire, care implică neutralitate politică şi judiciară. Şi putem continua tot aşa. Aşa au evoluat toate democraţiile, prin progrese treptate realizate de toţi, dar provocate de verticalitatea, cinstea şi profesionalismul câtorva încăpăţânaţi să lupte pe termen lung şi care au servit drept antemergători în domeniile lor de acţiune.
Până nu ne schimbăm pe noi înşine, nu putem schimba lumea, spune un înţelept.
Această cale ar conduce la o Românie cinstită, care e mai mult decât o Românie justiţiară sau o Românie democratică, ar fi şi o Românie normală, una în care valorile ar respira cât de cât.
PS. Cu finalul acestui articol am răspuns şi părţii a doua din precedentul articol publicat pe acest blog: ”New Deal românesc: iliberalism cu faţă umană”, pe care urma să o public. Evenimentele au făcut ca ele să se lege şi să se contopească. Realitatea nu încape în şabloane.

În decembrie 2014 erau la pământ, la modul propriu. În televiziunile lor aproape că se plângea. În sediul de campanie fiind, am auzit că Ponta ar fi avut dificultăţi fizice să iasă public şi să facă declaraţia de învins.
A făcut-o, spre cinstea lui, după cum ştim cu toţii, dar se spune că nu înainte de a fi primit un telefon de la unul dintre cei doi Naşi ai săi, care l-ar fi informat că „s-a terminat”, nu înainte de a i se administra ceva întăritoare.
Poate că e aşa, poate că nu. Nu pot confirma. Dar pot confirma că acesta era genul de informaţie şi starea de spirit care domneau atunci în tabăra dreptei. Atunci, noi jubilam şi ei plângeau, aseară a fost invers. Aşa e în politică, aşa e în război, aşa e în viaţă… Cu precizarea că la noi doare mai tare: ei erau trişti după o luptă, noi pentru că nu s-a dat o luptă. Păstrând proporţiile, probabil că ceva similar, deşi cu siguranţă mai intens, trebuie să fi simţit românii atunci când a fost sfârtecată România Mare, în 1940, fără să aibă ordinul să tragă un foc de armă, ordin sinucigaş, fără îndoială, dar izbăvitor şi onorabil la scara Istoriei!
Cinstit vorbind, majoritatea PSD-ALDE nu putea fi respinsă, dar o scurtă bătălie dreaptă şi perfect constituţională, pentru un alt nume de premier PSD, care să garanteze un minim de profesionalism, era necesară, în modesta mea opinie. Câteva zile în plus de tensiune ar fi fost un cost rezonabil pentru un avantaj pentru ţară, obţinerea unui premier mai calificat, fie el şi pesedist.
Şi totuşi, nu mă voi grăbi să trag în Preşedintele Iohannis în acest colţ de pagină. Am văzut că s-au repezit destui din politică. Unii direct la poarta Cotrocenilor, deschis, democratic. Alţii voalat, cu “manta”, cum le e felul! Destui politicieni care de vreo trei zile se tot propun într-una ca „parte a soluţiei”. Remarc pe cineva care în războiul politic din 2016, voit sau inconştient, a lăsat în ofsaid tabăra şi aşa răsfirată şi confuză a dreptei.
Dar mai presus de orice, nu voi să arăt cu degetul spre Preşedintele Iohannis pentru că, în diverse feluri şi cu diferite măsuri, toţi, dar absolut toţi cei din dreapta politică trebuie să împărtăşim responsabilitatea acestui fiasco: Guvernul pe mâna unui aventurier politic fără altă viziune decât a Belinelor şi a Teldrumurilor!
Pentru că inconştienţă a fost să-i laşi să intre în alegeri cu mai toţi prefecţii la post, cu toţi secretarii de stat la post, cu toţi şefii de deconcentrate la post, deşi puteau fi schimbaţi printr-o simplă decizie. Cum devastatoare a fost la jumătatea campaniei cererea publică de retragere a afişelor PNL cu chipul propunerii de Premier, propunere acceptată în prealabil. Ceea ce desigur, nu scuză încurcarea în propriile şireturi liberale.
E consecinţa mai multor greşeli în lanţ care au debutat cu oprirea motoarelor în ianuarie 2015, când conducerea PNL trebuia să accelereze crearea unei majorităţi şi să încerce cu adevărat dărâmarea guvernului Ponta, aceleaşi motoare s-au turat în schimb în direcţia epurărilor interne din PNL, s-a continuat cu îngroparea propriului program de guvernare minuţios elaborat şi democratic votat de forurile partidului – realist, valabil şi astăzi în bună măsură – pentru o listă venetică de partid compusă din 10 propoziţii şi botezată ”Platformă”, eliminarea prin decizie la vârf a unor şefi de organizaţie locală de ispravă, ca să rămână neatinse scaunele unor baroni de drept din alte organizaţii, sacrificarea meritocraţiei pentru „yesmeni” şi „misecuvinişti”, indecizia de la Bucureşti, unde s-au făcut patru nominalizări la Capitală, până când victoria a devenit imposibilă şi tot n-a fost suficient, a mai trebuit să fie şi unii candidaţi sabotaţi, cum a fost la sectorul 1, ca să fie sigur că sunt scoşi complet din jocul de partid şi exemplele ar mai putea continua.
Greşeli vechi… Dar şi greşeli recente.
Cum vrem să nu fim suspectaţi de non-combat, când în contra măcelăririi planificate de Dragnea a Legilor justiţiei şi a Codurilor, s-au ridicat doar câteva voci în decembrie 2017?! Vreo 4-5 am numărat eu, cu tot cu şeful de partid, dar poate stau prost cu aritmetica, poate greşesc puţin. Dacă e altfel decât spun, cer scuze! Sunt legile PSD bune şi trebuie să ne dăm la o parte?! Atunci să-şi asume fiecare ce crede şi să o spună, ca să ştim cine cu cine suntem şi să ne separăm civilizat! Să luptăm din tranşee diferite, pentru ceea ce ne uneşte, în loc să ne blocăm reciproc pentru ceea ce ne desparte în aceeaşi tranşee. Pentru că aşa pierdem toţi şi pierde şi ţara, după cum se vede!
Cum vrem să provocăm alegeri anticipate, când noi mergem a patra oară la Cotroceni fără să nominalizăm premier PNL, fără să arătăm un program de guvernare, fără să arătăm o listă de posibili miniştri, fără să producem măcar o fiţuică de bune intenţii negociată cu celelalte partide de opoziţie, de la care să dăm măcar o minimă speranţă că încropim o majoritate?! Cum să faci din coordonarea cu Preşedintele Iohannis principiu politic al partidului, dar te prezinţi acolo fără să te asiguri şi să te informezi în prealabil că nu va fi loc de întors, astfel încât să nu fii prins pe picior greşit?!
Greşeli vechi, greşeli mai noi… toate au în spate decizia cuiva. Fie a unor persoane, fie a unor foruri colective! Răspunderi personale, dar şi răspunderi colective. Să le asumăm deci, mai întâi, şi apoi să vedem ce-i de făcut. Pentru că nu de lamentări e timp acum, ci de analize cinstite, clarificări rapide de poziţie între noi şi plan de acţiune pe 2 ani, ca să nu ne prindă şi 2019 muşcând din ţărână! Să ne fie tuturor învăţătură de minte şi să punem toţi mâna pe armele politice democratice, lăsând orgoliile, dar şi ipocriziile deoparte!
Unii istorici, eruditul Lucian Boia de exemplu, spun că este incert dacă a avut loc o bătălie ca atare la Rovine. Neagu Djuvara nuanţează, citând o cronică bulgărească, cum că o bătălie a existat şi a fost atât de sângeroasă, încât râul care străbătea câmpul de luptă era roşu de sânge, dar că nu a avut loc într-o localitate Rovine, ci într-un areal brăzdat de şanţuri, în care Mircea a atras în capcană oastea lui Baiazid. Cronicile turceşti, ne spune Djuvara, vorbesc de “bătălia de la Argeş”, ceea ce ar confirma informaţia din cronica bulgărească privind existenţa unui râu care traversa câmpul de luptă. Neagu Djuvara avansează o teorie, cum că în latină cuvântul „şanţ” se traduce prin „fossatum”, termen pe care sârbii l-au tradus prin „na rovinah” – „la şanţuri”. De aceea, conchide Djuvara, corect ar fi să spunem ”bătălia de la rovine”, fără majusculă, nefiind o localitate. Cert este că, vorba profesorului Lucian Boia, bătălia a intrat mitologic în conşţiinţa naţională. Eminescu a avut probabil un aport esenţial cu al lui „De din vale de Rovine” din Scrisoarea a III-a. Şi a intrat în conştiinţa naţională cu majusculă, graţie eroismului valahilor şi a deznodământului: Baiazid s-a retras la sud de Dunăre şi a plecat spre Anatolia. Nu vreau să vulgarizez, dar ştiu că suntem mulţi cei care ni-l dorim pe Dragnea retras cu PSD-ul lui hăt departe de viitorul nostru. Pentru asta însă, ne trebuie rovine, sau un Rovine, cum doriţi!
Altfel spus, parafrazându-l pe Churchill, va trebui să luptăm politic pe toate fronturile, în Parlament, în paginile ziarelor, în online, tv şi democratic pe stradă, oriunde ne aflăm şi cu orice ne stă în putinţă şi să spunem şi noi, precum Churchill: „We shall never surrender!”. Nu ne vom preda!
Pentru că la opoziţia unită, singura cheie pentru o victorie în 2019, nu vom ajunge trăgând sfori la cafenea sau aranjând sinecuri în sediile de partide, ci luptând deschis în confruntarea de idei din spaţiul public, combătând răul şi aducând soluţii.
Să ne vedem la Rovine!

PSD a câştigat alegerile parlamentare din 2016 printr-o mare minciună, declinată pe multe pagini împănate cu grafice şi cifre şi denumită cinic ”Programul de guvernare PSD”. Puterea politică dobândită astfel de PSD, concret, majoritatea parlamentară şi guvernul, cu tot ce decurge din aceasta, este, prin urmare, imoral dobândită, deci, fundamental nelegitimă.
Sigur, formal constituţional, PSD poate invoca respectarea procedurilor electorale şi parlamentare, dar analizând pe principii fundamentale de drept mecanismul contractului social încheiat în decembrie 2016 cu poporul, consimţământul alegătorilor a fost viciat. Deci, politic vorbind, contractul este nul. Nu pentru că PSD nu a majorat pensii şi salarii, ci pentru că aceste majorări erau angajate prin ”Programul de guvernare PSD” şi erau imposibil de realizat încă de la data contractului social. Contractul PSD cu poporul este nul. Nu numai pentru că atacă Justiţia de când a preluat puterea, ci pentru că un astfel de obiectiv nu a fost declarat şi angajat prin ”Programul de guvernare PSD” şi a fost pus ulterior în aplicare fără consimţământul poporului.
Acest viciu fundamental de consimţământ face ca puterea PSD să fie imoral dobândită, prin fraudă de consimţământ social şi deci, puterea PSD este nelegitimă. Din această lipsă de legitimitate, combinată cu măsurile economice iresponsabile şi atacurile la Justiţie prin lege (OUG 13, proiectele Toader via Iordache, Nicolicea, Şerban privind legile Justiţiei), a izvorât revolta maselor exprimată în stradă.
Ultimul episod nefericit care decurge implacabil din această situaţie s-a consumat azi în Capitală, acolo unde Primarul General Firea a provocat Strada prin înfiinţarea aşa-zisului târg de Crăciun, în fapt, o manevră primitivă precum mintea politică ieşită din fire a Firii, manevră menită să blocheze viitoarele întruniri de protest la adresa PSD şi a politicilor sale. În Piaţa Victoriei s-a consumat, în fapt, ceea ce politic a izvorât din mintea şi voinţa administrativă a Primarului General, atunci când a decis să organizeze barajul demonstraţiilor în forma unui târg nevinovat. Firea invocă legile şi autoritatea sa, care ar fi fost abuzate, dar domnia sa este prima care a abuzat de reglementări. Pentru că un principiu al legii este aplicarea ei cu bună credinţă şi un principiu al bunei guvernări, inclusiv locale, este să nu surprinzi şi să provoci sau să abuzezi guvernaţii cu decizii intempestive menite să creeze tensiuni, restrângerea libertăţii civice a exprimării opiniilor şi a protestului. Firea ştia sau ar fi trebuit să ştie ce va urma, încă de la data deciziei sale.
Acest episod este o parte de tablou. Întregul prezintă acelaşi blocaj. Cum ieşim din el?
Desigur, juridic nu pot fi şterse cu buretele efectele legale, constituţionale, ale alegerilor din 2016, dar politic, viciul lor de consimţământ ar putea fi parţial reparat. Cum? Fie într-un chip radical şi maximal, fie într-un chip minimal şi de etapă, aş spune eu, optimal.
Radical şi maximal, marea înşelăciune din decembrie 2016 ar putea fi corectată prin ieşirea PSD de la Guvernare. Nu mă reţin să afirm că PNL ar putea alinia un Guvern mai bun decât ce-am văzut la PSD în acest an de guvernare. Această cale ar întoarce însă problema invers. Cum ar putea guverna actuala Opoziţie, când în fapt nu a câştigat alegerile?
În plus, ar putea genera instabilitate politică majoră şi dificultăţi în construcţia unei noi majorităţi, ca să nu mai vorbim de situaţia precară a unui eventual guvern minoritar. Desigur, există şi alegerile anticipate, dar ele prezintă dezavantajul unei instabilităţi politice de câteva luni.
De aceea, realistă ar fi o soluţie de cauterizare a politicilor din PSD fundamental ilegitime şi destabilizatoare, printr-o cascadă de măsuri punctuale. În opinia mea, acestea ar fi următoarele, fără să pretind că e o listă exhaustivă, ci una… minimală:
1. Preşedintele PSD Liviu Dragnea să demisioneze din funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor;
2. Preşedintele ALDE Călin Popescu-Tăriceanu să demisioneze din funcţia de preşedinte al Senatului;
3. Primarul General Firea să renunţe definitiv la organizarea de provocări la adresa demonstranţilor şi, eventual, să ceară scuze românilor pentru agitaţia produsă prin abuz de putere.
4. PSD să retragă din dezbaterea parlamentară proiectele (Toader) Iordache, Nicolicea, Nicolae de modificare a legilor Justiţiei; comisia Iordache să continue doar punerea de acord a codurilor cu deciziile CCR şi directiva UE privind drepturile şi garanţiile procesuale, aşa cum a hotărât iniţial Parlamentul;
5. PSD să renunţe la măsurile economice populiste care sunt apte să destabilizeze economia; să propună un proiect de buget negociat cu Opoziţia, mediul de afaceri şi sindicate, axat pe investiţii, sănătate, educaţie şi să renunţe la modificările Codului fiscal;
6. PSD-ALDE să emită o declaraţie politică prin care se angajează să nu mai încalce obiectivele Raportului de ţară al Comisiei Europene privind Mecanismul de Cooperare şi Verificare privind Justiţia;
7. PSD-ALDE să emită o declaraţie politică prin care se angajează să respecte angajamentele României în cadrul NATO, inclusiv prin referire la valorile fundamentale pe care Alianţa Nord-Atlantică le apără şi promovează.
Aceste măsuri ar repune PSD-ALDE pe linia politică pro-europeană şi nord-atlantică şi ar aduce nu numai normalitate în cursul politic general al Ţării, ci şi o minimă pace socială necesară rezolvării gravelor probleme restante ale României: infrastructură, educaţie şi sănătate, ca să ne limităm la cele mai urgente.
Din această perspectivă, liderii PSD-ALDE din jurul celor doi preşedinţi de partid au în faţă o alegere crucială, aş putea spune istorică: merg până la capăt pe linia celor doi führeri de mucava, Dragnea şi Tăriceanu, trăgând propriile partide în prăpastia istoriei sau, de preferat pentru toată lumea, se vor debarasa de ei şi de toate derapajele pe care aceştia le-au impus într-un an de guvernare nefericită care se încheie. În funcţie de această opţiune politică se va desfăşura, normal sau cu turbulenţe politice, anul politic 2018. Quo vadis?

Mourinho, celebrul antrenor al lui Manchester United, a fost citat în Justiţie, acum câteva zile, chiar înaintea unui meci important al propriei echipe. Nu s-a văicărit nimeni că echipa are meci şi nu şi-a rupt nimeni hainele de pe el că imaginea e şifonată.

La fel s-a întâmplat şi cu Messi, Ronaldo sau Neymar. În Germania, Uli Hoeness, fostul (şi actualul, reales cu 97%, după ce a stat închis doi ani!) preşedinte al lui Bayern, celebru atacant al anilor 70, a fost condamnat penal şi a restituit fiscului german (recuperarea prejudiciului!) o sumă uriaşă de bani, pentru că a încălcat legea. Ce să vezi?! Deşi aceşti mari sportivi sunt foarte iubiţi de popor, au milioane de fani, între care mă număr şi eu, nu şi-a pus nimeni problema să schimbe coduri, să mutileze legi şi să îndulcească politicile penale ale statelor. Nu vezi parlamentari smiorcăiţi şi şpăgari care se victimizează penibil ca să scape de cazare forţată. Cum spunea dl. Iordache, cu vorbele lui Kim Ir Sen, „una-i una, alta-i alta”, dar la noi, PSD e gata să facă praf sistemul judiciar, sub pretextul celor 40 de articole care trebuie acordate cu deciziile (unele discutabile din punct de vedere juridic) CCR.

Marea problemă a politicienilor ieşiţi de sub pulpana Tranziţiei de la comunism la democraţie, este că nu au înţeles în ce Ligă intră odată ce am aderat la NATO şi intrat în UE. În Justiţie, fără abuzuri, dar şi fără favoruri! Pe de altă parte, e limpede că, la nivelul mentalului colectiv, nu avem încă tăria de a merge exigent şi până la capăt cu politici curajoase. Frica îi stăpâneşte înca pe mulţi în faţa unor abordări tranşante, dacă efectele dau cele mai mici bătăi de cap. Renunţăm prea uşor… În 1990 ne-a fost frică să reîntregim ţara printr-o (re)Unire cu Basarabia, deşi era posibil, ruşii erau pe nicăieri.

Tot în anii 1990 ne-a fost frică sa privatizăm rapid, “să tăiem coada câinelui dintr-o dată”, să facem “terapia de şoc” în economie, polonezii au făcut-o, iată unde sunt ei din punct de vedere economic! Frica să reîntronăm Monarhia, frica de a merge rapid către NATO şi UE şi lista poate continua. Am pierdut 17 ani cruciali pentru dezvoltarea ţării. Recent, frica de a merge cu justiţia până la capăt a pus stăpânire chiar şi pe politicienii de vârf care au promovat-o… Cred că anul 2018 ar putea fi simbolic, anul în care putem să ne lăsăm toate fricile în urmă şi să abordăm problemele noastre cu încredere şi curaj, mă refer chiar şi la cele pe care, deocamdată, le trecem sub tăcere.

Şerban Nicolae, senator al României din partea Partidului Social Democrat, moştenitorul de facto al structurilor, cadrelor şi anumitor reflexe instituţionale ale PCR, a făcut o declaraţie care, din multe motive întemeiate, a scandalizat o bună parte a presei şi opiniei publice care se exprimă în mediul virtual.
Pe bună dreptate, declaraţia a stârnit emoţie şi indignare şi merită o condamnare fermă, în memoria victimelor stalinismului. Ar fi de întrebat, pe această linie de discuţie, de ce nu vedem un protest oficial din partea CNSAS şi IICCMER. Eu încă îl aştept. Există însă o faţetă şi mai gravă a mesajului lui Şerban Nicolae care, se pare, nu a primit până acum un răspuns. Dincolo de ireverenţiozitatea (eufemism) faţă de martirii represiunii staliniste, mesajul senatorului Şerban mai poate (?) avea o cheie politică subversivă din perspectiva raporturilor actuale ale României. Să nu uităm că senatorul Nicolae este un personaj marcant al PSD, partid angajat pe o linie de discurs anti-occidental, şi o declaraţie venită din partea unui nomenclaturist PSD trebuie citită şi prin prisma prezentului, nu doar a trecutului. În plus, ca orice politician clasic, Şerban aleargă după lumina reflectoarelor şi orice declaraţie (gândită de el sau de vreun consultant de comunicare politică…) menită să-l aducă în prim plan, e binevenită. Any press is a good press… spunea cândva un lider occidental. Tehnic vorbind, declaraţia Şerban are două paliere. Primul, cel vizibil imediat, exprimă cinism şi lipsă de respect. Ei a activat imediat criticile şi revolta, dar şi vizibilitatea pentru senator… E partea de comunicare a declaraţiei, „cârligul“ menit să o „agaţe“ pe crolul tuturor televiziunilor. Dar, dacă există şi un miez legat de politica actuală, e îngrijorător, pentru că mesajul este foarte subversiv şi, lăsat necontrazis, poate face „victime“ de opinie. De aceea, consider că merită o replică şi pe această direcţie! Tradusă „politic“, infama declaraţie ar spune că sacrificiile tinerilor pro-americani şi anti-sovietici au fost inutile, întrucât, deşi erau instigaţi de CIA (corect ar fi OSS, precursorul CIA, înfiinţat ceva mai târziu) să lupte contra sovieticilor, în fapt ei dăunau capacităţii de apărare a României. Dacă mai adăugăm la aceasta şi împrejurarea că acele lupte ale partizanilor din munţi aveau loc după înţelegerile de la Ialta, prin care România a fost arondată Rusiei Sovietice în proporţie de 90%, ceea ce a însemnat 100% pe teren, rezultă, din subtextul declaraţiei senatorului PSD, că Aliaţii manipulau cinic tineretul anti-comunist român, pentru că situaţia era deja tranşată geopolitic. Luată în sine, e o declaraţie despre istorie, cu accente de convingeri pro-sovietice. Pusă peste fondul declaraţiilor publice anti-occidentale făcute de prezentul PSD, cu toţii liderii săi în frunte, nu pot să nu mă gândesc că declaraţia este un mesaj cinic despre prezent, împachetat într-un panseu istoric. Eu cred că ce vrea să ne spună pe ocolite dl. Nicolae, colegul d-lui Pleşoianu (care cerea expulzarea ambasadorului Klemm) şi al dlui Tăriceanu (amicul d-lui Narâşkin) este că, în opinia sa, activismul nostru pentru valorile democraţiei liberale, pentru o alianţă cu America, liderul lumii libere, pentru Justiţie şi anticorupţie, nu ar fi de fapt decât un simplu instrument folosit de americanii de azi în competiţia (lupta?) lor cu ruşii de azi, că ar dăuna ţării şi că ar fi sortit eşecului.
O declaraţie de un cinism similar a făcut Brucan la începutul anilor 1990, când spunea că românii vor cunoaşte democraţia adevărată abia dupa 20 de ani. Şi atunci, primul reflex al partidei pro-occidentale a fost indignarea întemeiată faţă de o astfel de jignire. Şi luaţi de valul indignării am uitat să citim şi aspectul geopolitic al declaraţiei, care indica o estimare a duratei de rezistenţă a taberei pro-sovietice în România. Dacă ne gândim când am intrat noi în NATO şi UE, vedem că estimarea a fost corectă. De data asta însă, nostalgicii şi urmaşii pro-sovieticilor în România o dau în bară cu mesajul lui Şerban Nicolae. Parteneriatul Strategic cu SUA este pentru secolul XXI, mulţi ignoră acest aspect. În plus, schimbarea administraţiei de la Washington nu a slăbit suportul pentru susţinerea Justiţiei şi anticorupţiei (vezi declaraţiile de pe peluza Casei Albe făcute de Preşedintele Trump în conferinţa comună de presă cu Preşedintele Iohannis) şi, mai important, evoluţiile produse în societatea românească au maturizat mentalităţile şi reflexele civico-politice. Absenteismul de la vot nu este un contra-argument la teza maturizării, pentru că are o cauză temporară, lipsa de ofertă instituţională credibilă pe zona de dreapta. Dar maturitatea civico-politică şi apariţia clasei de mijloc vor permite ca ancorarea valorilor democraţiilor liberale să fie solidă. Dl. Nicolae confundă epoca, nu mai suntem în 1944, nici în 1954 şi nici măcar în 1990. Suntem în 2017 şi orice discuţii despre viitorul şi orientările diplomatice ale României se pot face obiectiv numai în contextul exprimat mai sus: democraţie liberală, clasă de mijloc puternică, maturitate politică, libertate, proprietate, Justiţie, regula de drept. Ori, multă vreme de aici înainte, garanţia acestor creanţe ale viitoarei generaţii faţă de generaţia noastră, rămâne Parteneriatul Strategic cu SUA pentru secolul XXI, calitatea României de membru UE şi NATO. Dl. Nicolae visează poate, dar visul său se risipeşte ori de câte ori se face dimineaţă, nodul de mai sus nu poate fi desfăcut.

Catalonia şi-a declarat Independenţa. Indiferent care va fi deznodământul pe termen scurt al evenimentelor din Spania, Europa, cea pe care o ştim cu toţii, a zburat, după această decizie, pe aripile vântului. „Febra spaniolă“ va dura şi are potenţial de bornă istorică de anvergura căderii Zidului Berlinului.
Fireşte, sunt mari diferenţe în ceea ce priveşte natura, cauzele şi efectele celor două fenomene politice, dar relevanţa pentru evoluţia continentului european este comparabilă cu cea a deschiderii de drum istoric produsă prin reunificarea Germaniei. Desigur, căderea Zidului Berlinului şi reunificarea Germaniei au fost posibile nu numai prin voinţa poporului german, ci şi prin înţelegerile unor lideri globali la Malta, Berlin şi Moscova, i-am numit desigur pe George Bush tatăl, Helmuth Kohl şi, nu în ultimul rând, pe Mihail Gorbaciov. Dar anul 1989 este deja mult în spate. Astăzi, este interesant de ştiut dacă, pe lângă voinţa catalanilor, care s-au exprimat pentru ruperea ordinii constituţionale spaniole, desprinderea de Madrid şi constituirea unui stat catalan, au fost sau sunt în curs de desfăşurare şi influenţe promovate de Vladimir Putin prin intermediari, aşa cum se vehiculează în unele discuţii. De interes este şi dacă mişcări similare se vor extinde în Lombardia sau alte zone ale Europei, pe acelaş fir nevăzut care duce către Moscova. Deocamdată, la noi a fost în vizită Patriarhul Kiril, spre liniştirea temerilor… Acestea sunt întrebări, presupuneri, poate speculaţii sau poate doar incertitudini temporare. Cert este faptul că „meteorologia politică“ a continentului s-a schimbat în ton cu schimbările climei. Dacă fenomenul catalan va avea replici similare în alte părţi ale continentului politic european, jocul politic intra-comunitar va căpăta noi expresii. Cât de pregătit este sistemul nostru politic pentru o Europă încercată de aceste turbulenţe, care vor genera ruperi de ritm, schimbări de direcţie şi geometrii variabile în politicile comunitare şi ale Statelor membre UE? Va fi el capabil să treacă Ţara prin furtunile care se arată la orizont? Las la o parte faptul că se apropie anul 2019, în care vom avea Preşedinţia UE, an care va fi o probă specială pentru creativitatea noastră politică şi capacitatea de a organiza şi duce la bun sfârşit acţiuni politice pe un spectru care acoperă toate Statele membre UE. Pe scurt, este sistemul nostru politic capabil să genereze Istorie bună pentru România în anii complicaţi care se apropie? Sărbătorim Centenarul în 2018, dar e bine să conştientizăm şi perspectiva celor care se uită cu nostalgie la anul 1940, an în care României Mari i s-au prăbuşit graniţe. Dar această împrejurare trebuie tratată cu calm, gândire şi acţiune politico-diplomatică inteligentă şi preventivă. Isteria, patriotismul butaforic şi festivismul nu ne-au apărat de nimic, niciodată. Democraţiile eficiente au perfecţionat combinarea competiţiei (confruntării) pluripartinice şi cooperarea pe zonele de interes public naţional pe temele esenţiale interne şi, mai ales, externe. Ideal ar fi ca mecanismul nostru politic intern să treacă de la o practică a confruntării superficiale şi, oricum, mai mult formale, sterilă pentru cetăţeni, la una a cooperării în zona capacitării instituţiilor de stat de a răspunde provocărilor externe decurgând din 1) schimbările accelerate în plan european şi 2) efectele axei Putin-Orban pe problematica minorităţii maghiare din România.
La noi, în fapt, întregul mecanism politic intern este angrenat total şi de ani de zile pe o linie de confruntare concentrată pe două subiecte: 1) influenţa asupra Justiţiei şi 2) controlul contractelor publice finanţate din bugetul de stat şi bugetele autorităţilor locale. Este de aşteptat ca, până în 2019, PSD să mai adauge un obiectiv 3) pe această listă scurtă, controlul asupra principalelor două servicii de informaţii, prin modificarea Legilor securităţii naţionale şi ale statutului acestora, având drept scop subordonarea lor operaţională Guvernului, după modelul serviciilor sectoriale de la cele două ministere de linie, Armată şi Interne, poate chiar fuzionarea serviciilor generale intern şi extern şi crearea unei agenţii separate de interceptare în subordinea Parlamentului. Variaţiuni pe această temă apar recurent de câţiva ani în discursul politic privat şi, uneori, chiar public, vezi unele declaraţii voalate sau chiar în clar ale liderilor PSD-ALDE. În interiorul partidelor politice, aceste obiective au fost distribuite între Centru şi Bază, liderii naţionali şi establishmentul PSD şi, cândva al USL sau PDL, abordând obiectivul 1), în vreme ce baroniada locală şi-a asumat obiectivul 2), ”mulgerea” bugetelor pentru alimentarea buzunarelor „clientelei politice“ şi, ocazional la patru ani, de campanie. Consecinţele unei astfel de agende sărăcăcioase şi rudimentare au fost şi sunt 1) ignorarea marilor teme ale dezvoltării, educaţia, sănătatea, reforma administraţiei, reorganizarea administrativ teritorială şi modernizarea infrastructurii de transport rutier şi feroviar, în primul rând, şi 2) diminuarea atenţiei Guvernului asupra agendei externe şi absenţa secondării eficiente a eforturilor diplomatice desfăşurate în plan extern de către Preşedintele României. Consecinţa 1) a blocat consolidarea clasei de mijloc, care să fie sprijinită pe un segment antreprenorial puternic şi accesul elitelor autentice şi profesionale la deciziile publice, iar consecinţa 2) a subţiat treptat influenţa României în plan extern, ce-i drept, efect contrabalansat de Administraţia Prezidenţială. Per ansamblu, concluzia ar fi, în opinia mea, că Ţara este prea puţin pregătită pentru o dinamică accelerată şi imprevizibilă ca orientări a fenomenelor generate în plan extern, fie că vorbim de evoluţii politice, fie că este vorba de turbulenţe economice, ambele tendinţe căpătând accente de criză.
Pericolul este maximizat de lipsa de viziune a PSD, partidul care conduce majoritatea parlamentară şi administraţia centrală, precum şi mare parte din administraţia locală, în urma alegerilor locale şi generale din 2016. E limpede că leadershipul acestui partid a devenit contraproductiv pentru interesele României, fiind exclusiv absorbit de paradigma pierzătoare pentru Ţară descrisă mai sus, dar şi prin incapacitatea de se angaja eficient în jocul politic european şi global, din motive de indezirabilitate (nimeni nu discută cu lideri condamnaţi sau inculpaţi pentru corupţie) şi lipsă de expertiză externă. Mai mult, temerea mea este că în mintea unor lideri PSD-ALDE este conturată deja decizia de a schimba orientarea geopolitică a României de la Vest, către Est, într-un moment în care o eventuală criză majoră europeană ar permite acest lucru. În aceste condiţii, aflate într-o minoritate copleşitoare în Parlament, dar şi la cote de încredere descurajante per ansamblu (fapt reflectat în absenteismul la vot) în rândurile electoratului, partidele de opoziţie au marea responsabilitate de a schimba paradigma de mai sus. Acest lucru este posibil chiar şi până la alegeri şi chiar fără a avea pentru moment acces la decizii legislative sau executive. Cum? În primul rând prin conştientizarea nevoii de a schimba această agendă publică şi a o ridica la nivelul superior, de care Ţara are nevoie, pe cele două axe, Dezvoltare şi Influenţă Externă. A doua condiţie ar fi generarea unor echipe care să fie capabile să mânuiască aceste teme şi să genereze Noua Agendă prin discurs public şi acţiuni politice concrete. Dacă partidele de opoziţie vor rămâne cantonate în vechile mentalităţi şi vor juca obsesiv-repetitiv-compulsiv şi steril rolul de protestatar neputincios al unui PSD stăpân pe vechea şi prezenta formulă, vor dispărea treptat din jocul care contează. De asemenea, dacă vor rămâne blocate în micile jocuri interne la nivel local şi central, a căror miză nu este alta decât „rearanjarea scaunelor pe puntea Titanicului“ (sintagmă folosită de Stieglitz în cu totul alt context, dar potrivită şi pentru subiectul nostru), atunci nu vor avea nicio şansă să mai câştige alegeri. În al treilea, dar totuşi nu în ultimul rând ca importanţă, partidele de dreapta, în primul rând cele din familia popularilor europeni, trebuie să-şi armonizeze acţiunea politică de Opoziţie. Cele trei condiţii sunt subiecte în sine, despre care voi încerca să scriu câteva rânduri separat în viitorul apropiat, mă limitez acum să spun că, îndeplinite cumulativ, ar da o probă a maturităţii politice. La rândul ei, această maturitate ar putea fi magnetul prin care s-ar reuşi recâştigarea electoratului pierdut şi devenit absenteist la vot. Dimpotrivă, ignorarea acestui efort şi rămânerea în ipostaza de ”business as usual”, vor crea o nevoie distrugătoare pentru partidele existente, nevoia ca alte partide, inexistente în prezent, să-şi asume schimbarea cursului fundamental al politicii româneşti. Pentru că, spunea Mihail Manoilescu, numai la bolşevici partidele sunt un scop în sine, în democraţie, ele sunt un simplu instrument pentru servirea cetăţenilor.

Comunităţile şi cetăţenii noştri trăiesc, începând de joi, mai periculos. În urma unei legi susţinute de Tudorel Toader, mii de deţinuţi, între care tâlhari, violatori sau criminali, sunt liberi să se amestece pe străzi printre femei, copii şi bătrâni. Pornită (poate!) dintr-o intenţie bună, incompetenţa cu care ministrul Toader a gestionat aplicarea ei, a transformat legea într-o ameninţare certă la siguranţa publică.
1. Legea nu a avut studiu de impact. Nici Administraţia Penitenciarelor şi nici Ministerul Justiţiei, care o tutelează, nu au făcut calcule şi simulări de aplicare a legii. Nimeni nu a ştiut câţi infractori periculoşi vor fi liberi. Primul care trebuia să ştie e ministrul Toader. Primul care ne-a anunţat că habar nu are câţi vor ieşi, e acelaşi ministru Toader. Candoarea mărturisirii i-a îmbrăcat neglijenţa, care i-a fost depăşită doar de incompetenţă. Lucrul este însa mai grav. Nu e vorba de un calcul greşit. Pur şi simplu n-au calculat. Au mers pe bănuieli, bâjbâieli sau ghiceli. O recunoaşte chiar Toader. Această vraişte din conducerea Ministerului Justiţiei nu e o surpriză. În aroganţa sa, Toader a debutat ca ministru trimiţându-i acasă pe cei mai experimentaţi specialişti din minister. De ce? Pentru că unii dintre ei au avut curajul să-i atragă atenţia asupra unor greşeli. Cu laşitate, şi-a motivat gestul invocând locuinţele de serviciu pe care unii dintre ei le ocupau (legal şi moral). Iată însă, unde conduce acest stil dictatorial: la greşeli incalculabile făcute de Minister. Tipic pentru orice şef care nu suportă subalterni strălucitori: dă cu oiştea-n gard! Pe spinarea şi costul cetăţenilor.
2. Metodologia operaţiunilor de punere în libertate a fost haotică şi, după toate datele, nu s-a aplicat în fapt. Fiecare şef de penitenciar a făcut cum l-a tăiat capul. După care schimba sms-uri disperate cu ministrul, când constata îngrozit efectele. Articolul VII din Legea 169/2017 prevedea ca fiecare să fie judecat în instanţă, iar “colegiile de conducere ale fiecărei instanţe vor lua măsuri de suplimentare temporară a completurilor de judecată, astfel încât propunerile de liberare condiţionată, formulate ca urmare a intrării în vigoare a prezentei legi, să nu determine creşterea termenelor în care vor fi soluţionate”.
Aşa s-au desfăşurat lucrurile? Din declaraţiile publice ale unor angajaţi ai ANP, rezultă că, în absenţa unui leadership al Ministerului Justiţiei, penitenciarele au procedat necorelat şi incoerent, posibil fără respectarea legii.
3. Legea în sine e de o indulgenţă excesivă, vecină cu lejeritatea. La graţiere şi liberarea condiţionată, recidiva în perioada de încercare atrage şi ispăşirea restului de pedeapsă neexecutată. Ceea ce nu este valabil şi în cazul recursului în compensare. Toader să trăiască!
4. Legea a ignorat incapacitatea Serviciului de probaţiune de a gestiona fenomenul, din lipsă de personal. La vremea construcţiei bugetului, în ianuarie 2017, am propus conducerii PNL, în Comisia de Unificare, susţinerea suplimentării bugetului pentru 500 de posturi în Probaţiune. Prin vocea preşedintelui interimar de la acea dată, Raluca Turcan, PNL a cerut PSD pregătirea Probaţiunii, tocmai pentru aplicarea preconizatelor graţieri. Respins! Pe costul cetăţenilor.
Dincolo de aceste aspecte tehnice, reies câteva lucruri grave în legătură cu Ministerul Justiţiei şi e momentul să le spunem răspicat, pentru că deja vorbim de un fenomen. Sistemul judiciar nu are leadership! Ministerul Justiţiei nu are leadership! Pentru că ministrul nu este un lider. Apreciat profesor, bun orator, distins judecător constituţional, Tudorel Toader nu este, din păcate, şi un ministru lider de sistem. În propria echipă a debutat înlăturându-i pe cei mai buni, cum spuneam. Un lider bun nu înlătură valorile. Numai liderii slabi, egolatri sau complexaţi înlătură valorile, care pot fi sau nu oameni simpatici, e irelevant.
În sistemul judiciar, în loc să fie mediatorul şi pacificatorul sistemului, l-a instigat, întărâtat, tulburat. În mai puţin de un an, Toader a isterizat pe probleme profesionale unul dintre cele mai delicate sisteme, tratând cu aroganţă CSM-ul, ca şi Parlamentul dealtfel, şi cu agresivitate şi procese de intenţii Ministerul Public, în special DNA. Honni soit qui mal y pense, M. le Ministre! Este regretabil acest lucru, pentru că unele dintre ideile de reformă enunţate nu sunt greşite, dar atitudinea şi metoda ministrului Toader compromit demersul administrativ. Un scurt bilanţ de etapă arată destul de rău, un sistem pe care nu ştie să-l abordeze şi să-l gestioneze a devenit neguvernabil, multe lucruri amânate, bâjbâite sau pur şi simplu greşite.
Lipsa de îndemânare ministerială este evidentă. Mai gravă este atitudinea de aroganţă unită cu iresponsabilitatea, pentru că orice se poate deprinde, cu atitudinea potrivită. Egoul ministrului bate erudiţia sa. Acum, Toader poate fi un strălucit consilier de ministru sau de prim-ministru. Dar nu poate fi ministru, dupa cum a demonstrat şi i-a şi spus-o, la un moment dat, chiar de la obraz, preşedintele Iohannis. Iar faptul că Toader nu poate fi ministru este extrem de periculos!

Preşedintele Iohannis va inaugura mâine un teren de golf şi un resort turistic lângă Alba Iulia. Ca un pasionat şi practicant de câţiva ani buni al acestui sport, nu pot decât să mă bucur. Şi nu pot decât să urez mult succes Transavia, societatea comercială care a creat resortul respectiv, în recuperarea investiţiei.
Cu această inaugurare, numărul terenurilor de golf în Transilvania a crescut, la cunoştinţa mea fiind cel de la Pianu de Jos (Alba), creat de marele şi regretatul Paul Tomiţă, omul care a adus golful în Regatul României, pe vremea când domnii erau domni, omul care i-a pus crosa de golf în mâini Regelui Mihai pe terenul Clubului Diplomatic, înfiinţat la iniţiativa Reginei Maria, terenul de lângă Cluj şi cel de lângă Timişoara. M-ar bucura să fie şi altele, după cum m-ar bucura ca terenurile de golf să treacă şi Carpaţii spre Vechiul Regat, eventual pe autostrăzile Sibiu-Piteşti şi Târgu Mureş-Iaşi.
Gestul elegant şi de normalitate al Preşedintelui contrastează puternic cu anormalitatea politică pe care o trăim, starea internă precară a ţării şi norii cumulonimbus de pe cerul politicii mondiale. Numărul de circ cu”alba-neagra” oferit de PSD în ultimele zile, nu i-a afectat cu nimic monopolul puterii politice în planul executiv.
De aceea, m-ar bucura ca opoziţia să găsească puterea să se adune, să înceapă construcţia unui baraj mai solid şi să stăvilească viitura PSD, care a acoperit deja tot Parlamentul, a cotropit rând pe rând aproape toate instituţiile cheie ale statului şi ameninţă acum ce-a mai rămas nepesedizat, adică parchetele şi serviciile.
Cum în interiorul PSD, urmaşul PCR, nu poate fi speranţă de creare in vitro a unui pol democratic care să balanseze feudalismul politic postcomunist (Tudose nu l-a învins pe Dragnea, doar i-a atras puţin atenţia şi a ieşit din postura de ghiocel tip Grindeanu, se va vorbi mai frumos acum cu el), rămâne doar calea clasic democratică de a construi rezistenţa în afara PSD. Această rezistenţă nu mai poate consta doar în declaraţii critice tăioase, mai mult sau mai puţin inspirate, făcute de opoziţie de la tribuna Parlamentului, care nu împiedică şenila PSD cu nimic şi nici nu creează puncte în sondaje, după cum o arată ultimele cifre. Nu e deajuns nici martelarea nemiloasă pe care Realitatea TV o aplică eroic şi salutar zi de zi vechililor şi arendaşilor de buget de stat teleormăneni care au Ţara la bunul plac. Şarjele curajoase ale presei scrise în apărarea Justiţiei nu vor avea, de asemenea, efect, cât timp conflictul inter-instituţional din Justiţie continuă nemediat, fără ca toate părţile să-şi asume propriile derapaje şi să convină, cu bună credinţă, la prevenirea lor în viitor.
E nevoie de o altă paradigmă! Cred că după pacea Dragnea-Tudose, opoziţia (mă gândesc la toată lumea care respinge interesele, obiectivele, modelul social şi acţiunea politică promovate de PSD-ul de ieri şi de azi, indiferent dacă e sau nu angajată politic) trebuie să accepte un adevăr: simpla retorică nu va opri PSD! Şi nu putem aştepta până când Iohannis va mai învinge odată candidatul PSD, în speranţa că post-alegeri prezidenţiale 2019 se va produce o minune şi puterea politică şi electorală a PSD se va evapora.
Până atunci s-ar putea să plătim costuri imense ca naţiune: lipsa de speranţă s-a răspândit peste tânăra generaţie care emigrează în masă, economia se degradează, cheltuielile de apărare nu pot fi susţinute, autostrăzile întârzie să apară, devenim treptat un partener fragil pentru SUA, poate chiar o vulnerabilitate, dacă lucrurile continuă implacabil în aceeaşi direcţie. Un alt adevăr pe care trebuie să-l înţeleagă opoziţia este că soluţia trebuie construită, durează şi cere un efort migălos de diplomaţie politică de culise. Amendamentele la legile pesediste nu le vor opri, moţiunile simple, declaraţiile şi interpelările nu clintesc un fir din mustaţa Vechilului-şef; desigur, sunt instrumente utile şi necesare, e lăudabil efortul celor care le susţin şi trebuie continuate, dar sunt insuficiente.
Suntem într-o situaţie asemănătoare celei din 1990-1996, când gigantul FSN, devenit FDSN-PSDR, astăzi PSD, avea în faţă o opoziţie firavă. Succesul democratic din 1996 a venit după un efort migălos de construcţie. Faptul că nu există azi în opoziţie un Corneliu Coposu, nu trebuie să fie un motiv de a abandona înainte de a începe. Conducerile partidelor din opoziţie trebuie să înceapă urgent un dialog pentru unirea eforturilor de opoziţie şi recuperarea UDMR.
Care ar fi rezultatul? Desigur, procentele nu pot fi schimbate în Parlament până la alegeri. Dar publicul va vedea o coerenţa şi forţă discursivă care acum lipsesc, ceea ce ar putea antrena nehotărâţii spre tabăra opoziţiei şi va conta salutar la alegerile din 2020. Acest efort de ridicare a opoziţiei ar putea fi sprijinit şi de Preşedinte. Există căi şi instrumente publice care permit acest lucru fără încălcarea echidistanţei impuse de Constituţie.
Avem în faţă un meci de golf pe teren accidentat. Pe un astfel de teren trebuie să joci prudent şi migălos, adunând puncte cu răbdare. Diferenţa dintre un singur ”par” şi un singur ”bogey” stabileşte uneori câştigătorul în golf şi este dată aparent de o singură lovitură greşită, în fapt e stabilită înainte ca meciul să înceapă, în funcţie de strategia aleasă pentru terenul de joc. Desigur, măiestria are rolul său esenţial. Practicanţii golfului îmi vor da dreptate.

A afirma că PSD a derapat de la direcţia autentic europeană şi euro-atlantică şi a ratat guvernarea este deja un truism. A afirma că acest derapaj, proasta guvernare şi reflexele autoritariste ale PSD impun ca alternativă luminoasă o cale politică veritabil democratică, autentic capitalist-antreprenorială şi ireversibil euro-atlantică, este mai mult decât o concluzie de bun simţ, este o necesitate politică.
În acestă ecuaţie simplă pe hârtie, dar complicată pe tabla reală de şah, dreapta politică, PNL în primul rând, are nevoie de mai multă coerenţă în formularea poziţiilor faţă de teme importante, claritate în susţinerea lor şi stil european în exprimarea lor.
Spre exemplu, ostilitatea exprimată deseori faţă de bănci şi companiile multinaţionale – aliniată regretabil cu poziţia PSD – nu rezonează cu asumarea declarativă a susţinerii capitalismului ca sistem economic şi social. Sprijinirea capitalului autohton – o necesitate – nu poate justifica sus-zisa rezervă faţă de capitalul străin şi nu are logică economică: multe dintre companiile româneşti lucrează împreună cu companiile străine în asociere, le sunt furnizori sau clienţi. În planul valorilor, poziţiile populiste şi, pe alocuri, agresive faţă de sistemul bancar şi companiile multinaţionale transmit un semnal care derutează baza electorală a PNL. Problema nu este atât critica băncilor şi a multinaţionalelor sau ajustarea unor politici ale sistemului bancar şi ale companiilor multinaţionale, cât faptul că aceasta nu este doar una de ordin tehnic, ci reflectă adesea o veritabilă „ură de clasă“ „demnă“: de politica PSD.
Mediul corporatist, antreprenorial şi civic-tehnocrat este, astfel, pierdut în favoarea USR sau îndepărtat de dreapta în general, îngroşând în momentele critice (alegerile) rândurile absenteismului sau pur şi simplu ale emigraţiei, ori rămâne în expectativă în aşteptarea unei noi forţe politice care să fie în mod autentic convinsă de valorile capitaliste şi instituţiile economice fundamentale ale capitalismului. Soluţia? Angajarea unui dialog profesionist şi structurat cu Asociaţia Română a Băncilor şi organizaţiile care reprezintă companiile străine, cadru în care PNL ar fi putut lămuri teme, dezvolta argumente şi identifica soluţii comune pe care să le impună guvernului socialist-naţionalist PSD, umăr la umăr cu mediul de afaceri şi sistemul bancar. PNL s-ar depărta, astfel, de zona stângii populiste în care îl ţin unele declaraţii şi, poate, chiar convingeri de sorginte USL-istă.
Un alt exemplu de oportunitate pierdută şi de accent strident în exprimarea politică este subiectul legat de drepturile minorităţii maghiare, cu specială privire asupra recentei solicitări a UDMR de a coborî de la 20 la 10 la sută pragul de populaţie în localităţile în care s-ar impune dreptul de a folosi limba maghiară în administraţie. Fără îndoială, propunerea nu era de primit, pentru motive pe care nu le voi dezvolta aici. Fără îndoială, a fost necesară apăsarea pe „pedală” în iunie, cînd PSD Dragnea era pe punctul de a face un „troc” politic netransparent la comisia juridică din Camera Deputaţilor pentru a salva moţiunea de cenzură… anti-PSD Grindeanu. Dar odată trecut acel moment critic, măiestria şi diplomaţia politică (fermă), fineţea politică (dacă s-ar putea), ar fi trebuit (nu e târziu) să ia locul abordărilor „supraturate“ şi discursurile patriotarde, dar sterpe în idei moderne, rostite uneori chiar în Parlament, într-o splendidă nouă „limbă de lemn”. Pe un plan mai general, perspectiva Centenarului este oportunitatea de a demonstra că am parcurs 100 de ani în gândirea şi practica politică.
Declaraţiile politice belicoase şi patetice în acelaşi timp, de tipul „rrromânismului”, se cer înlocuite cu o abordare mai calmă şi subtilă, deschisă spre dialog permanent, în care fermitatea să fie susţinută de forţa argumentului şi eleganţa exprimării. Fireşte, inaugurarea în 2018 a 2-3 autostrăzi peste Carpaţi ar fi fost cea mai bună aniversare a Centenarului. Cum n-am reuşit o astfel de performanţă, am putea reuşi adaptarea relaţiei PNL cu UDMR la realităţile şi exigenţele europene din 2018, pentru că cea mai bună prezervare a intereselor noastre statale este evitarea discordiei, a derapajelor şi a unor fenomene extreme apărute recent în „meteorologia politică” a continentului. Centenarul este un moment de bucurie pentru toată suflarea românească, dar această bucurie a împlinirii statelor naţionale trebuie manifestată cu eleganţă şi nobleţe, cu privirile îndreptate spre un viitor comun, care poate fi şi multilingivistic (deci nu numai în maghiară, cum greşit crede dl Viktor Orban), dar numai acolo unde în mod rezonabil este nevoie.
Să fim, deci, mai siguri pe noi, mai relaxaţi şi ceva mai creativi. În fond, Trianon este creaţia politică în primul rând a Preşedintelui Woodrow Wilson. Preşedintele din 1918 al SUA, ţară care se întâmplă să fie în 2018 principalul partener strategic al României… Dacă în 1918 SUA propuneau Europei o nouă formulă care a condus la reîntregirea statal-naţională, de ce nu am propune noi în 2018 un dialog şi o abordare de tip american pe marea temă a minorităţilor naţionale?! Deci, mai puţină crispare, mai multă generozitate şi măiestrie pe acest subiect ar fi salutare pentru o aniversare tihnită şi decentă a Centenarului. Să avem tăria să acceptăm că sentimentele nu pot fi comandate şi că, din perspectiva trecutului, e greu să-i pretind d-lui Hunor să se bucure aşa cum mă bucur eu de 1918. Sunt convins că aceasta nu ne-ar împiedica – la o adică – să guvernăm împreună. Să citim, deci, mai degrabă din cartea viitorului, pentru a-l pregăti inteligent, şi să privim în trecut doar pentru a ne onora eroii, înţelegând că fiecare are dreptul să o facă cu ai lui. Privirea mai mult în viitor nu înseamnă ignorarea Istoriei, ci mai degrabă evitarea repetării părţilor ei mai dureroase. Centenarul va fi un succes şi o oportunitate pentru un viitor mai bun în măsura în care va fi amenajat politic de moderaţii autentic pro-europeni şi pro-americani, nu fetişizat de radicali şi naţionalişti de secol XIX, de tipul Dragnea-Tăriceanu.
O altă temă care se cere abordată mai creativ este cea a justiţiei şi a anticorupţiei. Publicul nu va abdica de la idealul unei justiţii drepte şi a unui efort anticorupţie ce se cere continuat ferm şi – foarte important – profesionist. Dar nu putem să nu observăm că sistemul judiciar este acum bulversat şi are mari probleme de credibilitate pe care le poate rezolva numai în măsura în care „negulismul” (a se citi neprofesionalismul, excesul şi chiar abuzul) izolat este recunoscut, asumat şi cauterizat rapid. Desigur, aceasta nu înseamnă să cădem naiv în capcana celor care vor să blocheze sistemul judiciar îngroziţi nu de imperfecţiunile acestuia, ci tocmai de rotiţele sale bune, în care şi-au prins mustăţile, papioanele şi interesele necinstite. Din păcate, această bulversare este agravată de profesorul care nu înţelege că ministrul Justiţiei trebuie să echilibreze sistemul printr-un demers abil de consultare şi mediere, nu să-l dezechilibreze prin mişcări bruşte.
Cu atât mai gravă este această abordare dacă motivaţia ministerială este aceea vehiculată de cercurile PSD, construirea pe „spinarea” Justiţiei a unui parcurs politic ulterior. Suntem în neplăcuta situaţie în care în absenţa unui ministru manager de sistem inspirat, care să calmeze taberele şi să obţină un compromis constructiv prin dialog şi consultări, CSM trebuie să fie simultan şi minister şi… CSM, lucru imposibil formal. CSM este chemat acum să-şi dea măsura viabilităţii şi să intervină rapid pentru a regla sistemul din interior, redându-i armonia şi echilibrul.
În privinţa tablei de şah externe, cuvintele lui Titulescu par mai actuale decât oricând, „daţi-mi o politică internă tare, ca să pot face o politică externă tare”. Relaţiile noastre cu SUA nu pot fi consolidate doar prin promisiuni guvernamentale PSD-iste de achiziţii de armament, în timp ce în plan intern valorile democratice sunt subminate, expresia unei mentalităţi rudimentare, de tarabă provincială, pe care clanul politic de la vîrful PSD nici nu o mai disimulează. În oglindă şi antiteză, PNL trebuie să asimileze de la vârf şi până la bază acest adevăr simplu: în sec. XXI, în politica mare, nu mai poţi afirma în plan extern valorile democratice şi tolera în plan intern derapajele antidemocratice de tip PSD. Fireşte, nu mă refer la poziţiile oficiale ireproşabile sub acest aspect ale managementului central al PNL, ci la acele mici toleranţe în plan local, dictate de realităţi prozaice şi moşteniri politice recente.
În alte cuvinte, respingerea explicită şi de facto a oricăror rămăşiţe de USL-ism reprezintă condiţia pentru ca PNL să-şi poată deschide calea unei politici mari în plan extern. O astfel de construcţie reclamă sinceritate, fapte şi personaje credibile.
Am dat doar câteva exemple ale unor teme importante, care reclamă o abordare mai limpede şi mai hotărâtă. În absenţa acestei noi abordări din partea PNL, electoratul democratic, capitalist, civic-tehnocrat îşi va căuta o altă reprezentare politică. Istoria a demonstrat că nevoia creează instrumentul şi ceea ce trebuie să evite PNL printr-o politică dinamică, creativă şi clară este pierderea acestui electorat şi apariţia unui competitor care să-i ia faţa. A bon entendeur, salut!

Contrar curentului general al dezbaterii celui mai recent scandal politico-juridico-mediatic din actualitatea românească, şi anume a „cazului Belina“, dezbatere publică ce se concentrează pe aspectul justiţiar şi judiciar al problemei, cele câteva rânduri care urmează se vor focaliza pe tiparul mental şi proiectul politic care refulează prin toţi porii afacerii Belina.
Nu am mijloacele necesare să stabilesc adevărul judiciar în acest colţ de pagină, este treaba mecanismului justiţiei să-l determine pe bază de probe. Din acest punct de vedere mă limitez doar să susţin din primul moment că, până la stabilirea acestui adevăr judiciar, este de datoria celor aflaţi în ancheta procurorilor (Shaiddeh, Plumb) să elibereze funcţiile politice înalte pe care temporar le ocupă şi să se pună la dispoziţia justiţiei ca orice cetăţean. Aşa au făcut, în ocazii similare, câţiva politicieni, de exemplu Traian Băsescu (demisie din Parlament în 1997), Tudor Chiuariu (demisie din Guvern în 2007), Adriean Videanu (demisie din funcţiile din PDL în 2013), Vasile Blaga (demisie din fruntea PNL în 2016), Ludovic Orban (demisie din toate funcţiile din PNL şi renunţarea la candidatura la Primăria Capitalei în 2016). Alţii au refuzat să o facă (Vosganian, Şova), neinspirat pentru credibilitatea Parlamentului. Iar dacă acest lucru nu se întâmplă benevol, ceea ce probabil că va fi cazul, ţinând cont de recentele declaraţii publice (Dragnea, Shaiddeh, Plumb), Parlamentul ar trebui, în virtutea obligaţiilor asumate implicit de România la momentul integrării în UE prin Mecanismul de Cooperare şi Verificare în domeniul Justiţiei (a se vedea menţiunea critică recurentă din Rapoartele anuale de ţară), să voteze pentru ridicarea imunităţii parlamentare şi să permită anchetelor să-şi urmeze cursul.
Cum spuneam, nu aceste aspecte, întoarse deja pe toate părţile şi analizate din toate unghiurile, mă stimulează să aştern aceste gânduri pe hârtie. Ci ceea ce transpare îngrijorător şi dezgustător din latura administrativ-politică a cazului Belina.
Ce poate constata orice observator atent, făcând doi paşi în spate şi privind mecanismul afacerii?!
1. Instinctul cleptocratic şi acţiunea cleptocratică. Un recent studiu al Hudson Institute (How Western Enablers Facilitate Kleptocracy, Oliver Bullough, 2016), definea acumularea de active ale statului prin influenţă politică, drept una dintre principalele trăsături ale regimurilor cleptocratice şi, implicit, primul pas în construcţia acestora.
Ce avem noi în cazul Belina? O suită de paşi administrativi materializaţi în acte oficiale prin care, nimeni altcineva decât Guvernul (PSD) “evapora” din patrimoniul public un activ important, pentru a-l pune la dispoziţia formală a unei firme private şi, de facto, în folosinţa unei persoane care controlează respectivul Guvern.
Beneficiarul evident al afacerii este însuşi cel care controlează indirect sus-zisul Guvern (Dragnea). Chiar dacă nu împingem afirmaţia la sensul ei juridico-penal, ci o limităm la cel politic şi comercial, este de domeniul evidenţei cine făcea „invitaţiile“ (Ponta dixit) la pescuit de ştiuci. Q.E.D. Apărarea neconvingătoare a împricinatului (deocamdată numai) politic (Dragnea), cum că sunt mii de astfel de concesiuni, păleşte în faţa suitei de operaţiuni (schimbări de clasificare, transferuri, preţ derizoriu al concesiunii) şi a implicării orchestrate a apropiaţilor săi politici. Desigur, pentru moment această orchestrare trebuie calificata ca fiind (doar) aparentă, dar este o aparenţă suficient de puternică în lumina unor informaţii şi probe pe care se pare că procurorii le au, de vreme ce au lansat o investigaţie atât de severă la un nivel atât de înalt. Deci, avem de-a face cu o operaţiune politico-administrativă în urma căreia un important activ al statului ajunge la dispoziţia celor care au apăsat pe sus-zisele pîrghii politico-administrative în interesul lor privat. Tipic cleptocratic. De manual. Simfonie de scamatorii meschine.
2. Implicarea unor autorităţi publice în procurarea de avantaje private ale celor care conduc respectivele autorităţi. Este de notorietate necontestată (afirmat public chiar de către liderii PSD) faptul că atât Guvernul, cât şi Consiliul Judeţean Teleorman, sunt ferm conduse de liderul PSD şi echipele sale de încredere din Teleorman şi din Guvern. După cum e iarăşi de notorietate că pe balta respectivă nu se întruneau la pescuit de ştiuci olimpicii la matematică, ci „floarea social-democrată“, iarăşi Ponta dixit. Se pare că nici măcar „bravul“ ministru Daea nu avea acces, el nu e la PSD cu peştii, e cu oile. Atât de mult, încât tot în aceste zile, se pare că ciobanul Ghiţă i-a aplicat un par. Via DNA. Revenind la peşti, de aici decurge o a treia trăsătură a operaţiunii.
3. Personificarea instituţiilor. Atunci când instituţii politice publice administrative (Consiliu Judeţean) sau de interes public (partid) în care spiritul democratic şi decizia colectivă după care ar trebui să funcţioneze, sunt anihilate de o regulă paralelă de conducere, respectiv obedienţa fără rezerve faţă de voinţa unui singur om, sau când instituţii în care conducerea formal preponderent unipersonală (minister) este uzurpată din mâinile ministrului pe acelaşi criteriu al obedienţei politice oarbe faţă de aceeaşi persoană a şefului de partid, avem de-a face cu un fenomen tipic regimurilor autoritariste iliberale (eufemism pentru dictaturile „soft“), de personificare a instituţiilor, de uzurparea de facto a funcţiilor legal oficiale şi de anulare a caracterului democratic al sus-ziselor instituţii. Concret, Consiliul Judeţean, ministerul, Partidul Social Democrat şi chiar Guvernul nu mai funcţionează ca instituţii democratice colective, ci ca anexe formale ale voinţei unui singur om. Sau, în cuvintele unui pamflet, râmele sunt conduse de un fel de vierme-şef pe care-l urmează în orice rahat! Am în vedere doar pe cei care l-au urmat, există cert şi pesedişti „smart“, care empatizează chiar şi cu USR în aceste zile.
4. Închipuirea. Mărturisesc faptul că această trăsătură este mai mult intuită, greu de demonstrat. Pentru că ţine de reacţii punctuale, priviri scăpate, reflexe necontrolate, lucruri greu de ilustrat. Sunt acele lucruri pe care le recunoşti atunci când le vezi. Dar, ca unul care a văzut frecvent şi de aproape pe aceşti „Dinu Păturică“ ce şi-au greşit şi secolul şi locul atunci când s-au născut, spre ghinionul (vorbă de aur!) nostru, pot să afirm cu conştiinţa împăcată că toate cele de mai sus sunt animate de o mare închipuire: importanţa propriilor persoane! În fond, asta e şi de înţeles: orice nimeni vrea şi el să fie ceva! Ceva mare! Aceşti social-democraţi de baltă (la propriu, după cum se vede), nu pot trăi modest, ca tatăl lor, domnul Iliescu, care a învăţat perfect camuflajul bolşevic, respectiv cum să trăieşti cumpătat în Cartierul Primăverii decum revii de la Moscova. Şi nici nu pot fi capitalişti din inovaţie, ci din cleptocraţie. Nu pot fi latifundiari, pentru că asta ar însemna norocul vreunui înaintaş care le-a lăsat moştenire bălţi, pământuri şi castele. Dar ei se închipuie ludic în toate aceste ipostaze şi vor să trăiască pe picior mare. Să discute treburi importante în mijlocul naturii, ca boierii lui Puşkin (e vorba de un scriitor, domnu’ Dragnea, nu vă îngrijoraţi), să facă planuri de afaceri la pescuit precum magnaţii sud-americani. Vizionaţi vă rog serialul „Narcos“, o producţie care descrie viaţa infracţională a lui „Pablito“ Escobar şi, dacă nu aţi văzut până acum cum arată Belina şi viloiul aşezat pe trei străzi din mica Alexandrie de Teleorman (cel mai sărac judeţ din România), o să le vedeţi în acest film! Cum fac ei ca toată această închipuire să devină realitate?! Simplu. Ei au la îndemână ceva foarte „cool“ care se cheamă puterea! Contează că au obţinut-o prin fraudă morală, măscărind poporul cu un program mincinos la TV?! Că promit autostrăzi, şcoli şi spitale, în timp ce se ţin de ciordit bălţi şi fac zob o ţară?! Câtuşi de puţin!
Şi uite aşa ajungem la concluzia cea mai îngrijorătoare: dincolo de cazul Belina descoperim Proiectul Belina! Un proiect de ţară. Un model. O viziune de democraţie măscărită, de regim autoritar şi cleptocratic care e întins deja pe suprafaţa României ca o plasă. O plasă în care valori reale, oameni oneşti, tineri ingenui se zbat precum păsările în colivie, pândind o portiţă prin care să scape şi să îşi ia zborul, lăsând în urmă o ţară din ce în ce mai pustiită de valori autentice.
Proiectul Belina dezvăluie în toată urâţenia sa modelul politico-mafiot pe care prea mulţi îl vor realizat în România: regim de „fake democracy“, aşezat pe afaceri dubioase cu protecţie politică, specializat în delapidarea de active publice. Regim sterp, incapabil de inovaţie şi competiţie reală de valori.
Să mai spunem că, potrivit unor studii recente de primă calitate profesională, cleptocraţia, corupţia şi subminarea justiţiei (pervers motivată de unele erori judiciare sau abuzuri ce se cer investigate echidistant şi apolitic) sunt armele folosite din ce în ce mai asertiv de Rusia de astăzi pentru destabilizarea democraţiilor din Europa de Est?!
Iată care este misiunea urgentă a dreptei, a PNL, a USR, a PMP, a oricui conştientizează pericolul de mai sus: să ofere o alternativă funcţională pentru o Românie cinstită, a valorilor autentice, a competiţiei oneste şi reale, a bunei guvernări, a cumpătării în bunăstare şi a solidarităţii sociale! Îndrăznesc să spun că acest obiectiv ar putea fi comun şi stângii într-un viitor, să sperăm, nu prea îndepărtat, în măsura în care PSD se debarasează de cleptocraţi, dă cale libera unor tineri neatinşi de patima lăcomiei de bani publici şi nemunciţi. Abia atunci am putea spune că suntem împreună pe drumul cel bun pentru Țară.

Ei spun că legile sunt proaste, deci trebuie să se schimbe tot. Ei spun că toată anticorupţia e un abuz, deci trebuie să se oprească tot. Ei spun că toate condamnările au fost comandate, deci trebuie desfiinţate toate. Acum 9-10 ani, ei sperau doar să scape. Acum 5 ani sperau să scape cu averile din furt. Acum 3 ani, voiau să revină în politică, să joace la vârf, să ia Preşedinţia. Acum 2 ani sperau să ajungă la butoane. Acum vor să dărâme tot şi să-şi ia revanşa asupra tot. Cum a fost posibil? Ce poate fi făcut?
Scurte explicaţii tehnice
Justiţia se sprijină pe două grupuri mari de legi: 1) legile justiţiei (care organizează funcţionarea sistemului judiciar, un fel de „soft” al „hardului” judiciar) şi 2) Codurile (pe care „hardul”, funcţionând pe baza „softului” le aplică reglând viaţa socială, publică şi privată). În Coduri trebuie îndreptate 40, repet, 40 de articole declarate neconstituţionale (33 sunt elaborate direct de Parlament în Comisia Ponta din 2009, ca fapt divers). Cele aproximativ 100 de decizii CCR se referă de fapt la aceleaşi 40 de articole. Îndreptarea Codurilor trebuia făcută încă din 2013-2014, aşa cum am anticipat, pentru că la aproximativ 15.000 de texte juridice noi introduse în 2009-2012, e normal să ai ajustări ulterioare. 40 de articole la 15.000 de aliniate e un procent foarte bun, fapt confirmat de experţii UE în Rapoartele MCV. Deci problema nu e deloc „structurală”, cum spune ministrul Toader, ci comportă o intervenţie „chirurgicală”, punctuală. Îndreptarea Codurilor ar dura aproximativ 1 lună, cu tot cu dezbatere în Parlament. În loc să facă ceea ce este firesc, ministrul Toader, cu „vânt din pupa” din partea majorităţii PSD-ALDE, se repede să „umble” la softurile sistemului în plină tensiune a acestuia. De ce?! Este rezonabil să te aştepţi ca o astfel de manevră să blocheze hardul sistemului şi, implicit, aplicarea codurilor, în primul rând a celor penale. De ce?! Este rezonabil să prevezi că o astfel de întreprindere va „tăia” ritmul sistemului în judecare cazurilor de corupţie. Este previzibil să te aştepţi că aceasta favorizează mafia stânjenită de anchete şi procese. Pentru cei care cunosc, cât de cât, cum funcţionează sistemul şi psihologia sa, este uşor de anticipat că a „umbla” la legile Justiţiei inseamnă să declanşezi discuţii, tensiuni şi competiţii în diverse colţuri ale sistemului, astfel încât acesta va funcţiona ineficient o bună perioadă de timp.
În paralel, Liviu Dragnea anunţă că intenţionează să iniţieze în Parlament o comisie care să înceapă să lucreze la Coduri. Sub pretextul îndreptării celor 40 articole amintite, este de aşteptat că vor scoate toţi „dinţii” Codurilor, vor face dezincriminări, vor crea platforma legală pe baza căreia se vor închide toate dosarele pe principiul legii penale mai favorabile. În alte cuvinte, OUG 13 se va fi metamorfozat dintr-un mic ciclon într-un mega-uragan care va dărâma şi tot ce s-a construit bine pe zona de Justiţie şi anticorupţie. Pentru că, de fapt, acesta este scopul real!
De ce a fost posibil?! O întrebare care comportă un răspuns complex, care merită un studiu juridic-politic-criminologic-mediatic. În esenţă, pentru că s-au produs mai multe cauze care s-au alimentat reciproc: 1) demersul anticorupţie a fost incomplet încă din start, prea mult orientat pe persoane, prea târziu şi prea puţin orientat pe confiscarea averilor; 2) demersul anticorupţie nu a fost completat în exterior de acţiuni de prevenţie, Strategia anticorupţie din 2012, axată 90% pe prevenţie, a rămas literă moartă, procesul rămânând cantonat în zona de sancţionare; 3) erori de parcurs în demersul judiciar (la rândul lor, aceste erori par să fie de două feluri, patinaje inerente oricărui sistem judiciar şi, ceea ce ar fi grav dacă se va confirma cu probe, forţaje inacceptabile); 4) echiparea justiţiei cu legi şi mecanisme complexe nu a fost dublată suficient în „amonte” de rafinarea, perfecţionarea şi specializarea operatorilor sistemului, „fabricile de diplome” din învăţământul juridic superior fiind una dintre cauze; 5) pierderea de încredere în demers, cu efect imediat în planul susţinerii publice, inclusiv în campanii electorale (tema a devenit nefuncţională în ultima campanie pentru alegerile parlamentare din decembrie 2016); 6) pierderea în consecinţă de poziţii de decizie politică a celor cinstiţi, cadrul juridic şi sistemul judiciar devenind astfel expus loviturilor legislative şi instituţionale din mediul politic; 7) pierderea dezbaterii publice de către cei care susţin sincer un demers judiciar profesional, desfăşurat cu deplina respectare a drepturilor şi garanţiilor fundamentale ale omului.
Ce se urmăreşte în realitate de majoritatea PSD-ALDE? Pedalând mediatic pe ceea ce a fost numită „partea derapantă a anticorupţiei şi justiţiei” în general, Mafia vrea să deraieze întreaga maşinărie judiciară. Invocând recurent un concept absolut necesar democraţiei, respectul drepturilor omului, toţi cei care au motive reale de îngrijorare cu privire la soarta lor juridică şi patrimonială, pun umărul la stoparea mecanismului care-i poate trage la răspundere. Invocând ajustări legislative absolut fireşti, „business as usual” în orice sistem legislativ, se doreşte închiderea unui capitol de confruntare fără precedent a unui fenomen grav care afectează societatea românească: corupţia.
De ce spun că la mijloc este de fapt o mare păcăleală?! Pretinzând că aduce corecturi Justiţiei, Mafia tinde, de fapt, să servească naţiunii o anti-Justiţie. Pentru că aşa cum este de adevărat că un nevinovat după gratii nu înseamnă Justiţie, la fel de adevărat este că un vinovat făcând legi în Parlament este esenţa anti-Justiţiei!
Dincolo de injustiţia judiciară în sine, câştigarea acestei bătălii de către Mafie ar fi şi o gravă injustiţie socială, catastrofală pentru naţiune pe termen lung: cel puţin generaţiile mature şi active social-politic şi economic-profesional, vor înţelege că cei care au mizat pe hoţia bugetului de stat, pe protecţie politică în faţa Justiţiei şi pe minciună publică, au de câştigat în faţa celor care cinstit au mizat pe valoare autentică, pe muncă, pe talent şi pe legalitate în tot ceea ce fac. Ar fi o dramă ca partea necinstită a societăţii să câştige în faţa României cinstite!
Îmi păstrez un dram de optimism, suficient cât să continui, alături de cei cinstiţi şi doritori de Românie cinstită, să continuăm eforturile democratice de întronare a unei democraţii corecte şi a unei societăţi bazate pe valoare autentică în România.
Ce trebuie făcut acum?! Ce mai poate fi făcut acum?! Poate că singurul lucru pe care mai poţi să-l faci când masa este servită cu cărţi bune de joc pentru cei corupţi şi incorecţi: să răstorni masa! Democratic. Dacă nu se vrea sau nu se poate, pentru că România e pe cale să revină la un model de „democraţie” de tip Sud-America anilor 1970, rămâne să o luăm de la capăt pentru o Românie cinstită! A bon entendeur, salut!

România politico-economică e, de mulţi ani, un câmp de bătălie. Interese locale şi nu numai, mai mici sau mai mari, personale sau de grup, economice sau militar-strategice sunt amestecate într-un uriaş cocktail care dă bătăi de cap tuturor. De aceea, politicul românesc e format, structurat şi angajat în general, exclusiv pe un curs sau cursuri de confruntare.
Presa e plină de titluri precum „cutare lider îl atacă pe cutare lider”, „atac fără precedent al lui X la adresa lui Y” etc. Rezultatul îl vedem pe „harta” autostrăzilor din România, în dezastrul din învaţământ şi sănătate, în starea de „sub-înzestrare” a Armatei, în politizarea Justiţiei, în influenţa României în lume, în nivelul de neîncredere al poporului în politicieni, în absenteismul la vot ajuns la cote foarte serioase. Da, ştiu, politica e o luptă, „deci te luptă”, dar eu am convingerea că nu este numai o luptă, ci şi un efort inteligent şi răbdător de construcţie. Sau, altfel spus, o luptă constructivă. Omul politic adevărat, care este şi om de stat, chiar şi atunci când nu are funcţii, temporare prin natura lor, omul politic deci, lucrează cu sabia într-o mână şi mistria în cealaltă. Există la noi un astfel de model? Avem, mai degrabă, un tip de om politic cu câte o bâta în fiecare mână. Din nou, rezultatele se văd pe teren…
1990-1996 a dat la „fier vechi” industria anilor 1980, convenţia anilor 1996-2000 a repudiat politicile celor 4 ani precedenţi, 2000-2004 a aruncat la coş reformele anilor anteriori, 2005 a început cu îngroparea guvernării precedente, USL şi-a propus dărâmarea „regimului” ş.a.m.d.
În opinia mea, discuţia nu e doar teoretică. Cele două abordări au consecinţe practice asupra şanselor de reuşită şi de acceptabilitate a politicilor publice, în ultimă instanţă, asupra vieţii cetăţenilor, inclusiv asupra confortului psihic public sau indicelui general de fericire. Circul şi vacarmul public, unul mai steril decât celălalt, au primit un răspuns tragic şi firesc: România este pe locul doi în clasamentul ţărilor părăsite de propriii cetăţeni, după Siria. Cei care comentează această informaţie susţin că în România nu există război civil. Oare?! Dacă trebuie, de fapt, să decriptăm invers această informaţie. Nu ca un paradox: în România nu există un război civil şi, totuşi, exista o imigraţie în masă. Dacă, de fapt, acest exod voluntar (?) al românilor indică existenţa unui soi de război civil?! Sigur, nu unul clasic, cu miros de praf de puşcă. Mi s-ar putea spune că genul acesta de tensiuni politice există în orice democraţie, din SUA până în Germania. De acord, dar există o mare diferenţă, cetăţenii primesc rodul util al acestor confruntări: politici publice şi servicii publice de calitate. La noi, această confruntare e sterilă.
La modul foarte general, 1990-1996 a dat la „fier vechi” industria anilor 1980, convenţia anilor 1996-2000 a repudiat politicile celor 4 ani precedenţi, 2000-2004 a aruncat la coş reformele anilor anteriori, 2005 a început cu îngroparea guvernării precedente, USL şi-a propus dărâmarea „regimului” ş.a.m.d. Nimeni nu e dispus să continue ceva bun început anterior, nimeni nu e dispus să recunoască adversarului nimic! Fiecare e convins că este bun şi ceilalţi răi, că deţine adevărul absolut, fiecare jură că îşi va termina adversarul. Totul e, evident, declamat pe tonuri sforăitoare şi intransigente! De eleganţă şi fineţe politică ce să mai vorbim?! Te uiţi la discursurile sterpe din Parlament şi îţi dai seama cu câtă precizie confundă unii dârzenia politică cu mitocănia, măreţia cu îngâmfarea, cuvântul şlefuit, semn al unei minţi exersate şi unui suflet generos, cu ghioaga târâtă pe asfalt, semn că politicul nostru nu a ieşit încă din neolitic.
Ce-ar fi dacă politica noastră s-ar face cu sabia la brâu şi două mistrii în mâini?! Măcar pentru o vreme!
Dacă avem 40 de articole perfectibile într-un pachet de legi care numără 5.000, e musai să schimbăm toată legea. Dacă un premier vrea ca o autostradă să treacă obligatoriu printr-un loc, musai să ţinem blocat doi ani tot Masterplanul de transporturi etc. Timp în care, în paranteză fie spus, locotenenţii celor mai mari duşmani se înţeleg de minune în spatele casei, împărţind afaceri cu bani publici. Adică, nici măcar această luptă distructivă nu-i serioasă. E dusă doar cât să se anuleze orice energie şi intenţii constructive.
Ce-ar fi dacă politica noastră s-ar face cu sabia la brâu şi două mistrii în mâini?! Măcar pentru o vreme! Ce ar fi dacă dominanta jocului politic ar fi cooperarea?! Ce ar fi dacă liderii politici cu putere de decizie ar începe să promoveze constructori în loc de bătăuşi?! N-ar fi o dovadă de slăbiciune, ci de înţelepciune. Istoria demonstrează că îţi trebuie mai mult curaj să construieşti, decât să dai cu bâta. Şi, eventual, să fugi după aceea. Conştiinţa cooperării şi energia constructivă ar schimba, de nerecunoscut, în bine, nu doar faţa politicului, ci şi faţa ţării. Pentru asta, omul nostru politic trebuie să abandoneze comportamentul lui Homo Neanderthalensis şi să îmbrăţişeze pe cel al lui Homo Sapiens. Omul de Neanderthal a produs doar o bâtă şi un stilet primitiv. Homo Sapiens a ajuns pe Lună şi a creat ingineria genetică. A bon entendeur, salut!

În urmă cu vreun an, Ponta își etala „cultura” cinematografică citând din Games of Thrones: „Winter is Coming!” Ei bine, “Winter” a venit și a trecut fără probleme, iar acum vedem că „Circus is Coming!”. De fapt, a și venit de ceva vreme.
După numărul executat ieri de cei trei „Men in black” (ochelarii le mai lipseau), se ridică două întrebări: cine a împăcat „frățiorii” și dacă viteazul Grindeanu va abandona lingușeala lui King Dragnea pentru un salariu de consul, acceptând rolul de „băiat cu tava” în noua producție cinema-politică?
Interesant ar fi de văzut și dacă bătrânul corsar Băsescu va lua și el „poziția ghiocel” în fața lui Ponta, doar-doar și-o mai salva din corăbiile încercuite sau va găsi o soluție mai inteligentă. În vremea asta, USR se apropie de jumătatea procentelor practicate cândva la sponsorizare de fosta speranță Plicușor.
De pe Litoralul nostru, transformat în loc de șezători politice, unele dintre ele cam leșinate și bine răsuflate, „Pablito” Dragnea ne anunță că va consulta poporul cu privire la familie, deși mai potrivit ar fi să-l consulte cu privire la „Famiglie”. Sugerez o întrebare: „Să se confiște sau nu supra-extins averile și conturile „off-shore” ale politicienilor „famigliști” condamnați pentru corupție?”.
Să nu uităm de Călin „File de Poveste”, care nu știe cum să mai „muște” din SUA și UE, doar-doar o să-l bănuiască cineva că ar fi vreo „conservă” rusească, ceea ce desigur ar fi de neconceput.
Singura liniștită și senină e madam Prim.Gen., care stă la cutiuță, nu mișcă un degețel și își face deja poze pentru campania prezidențială. În rochiță roz, lângă brăduțul din plastic.
Să nu uităm de Tudorel, un „chirurg” renumit deja, care vrea să-și opereze pacienta, madam Justiția, deși ea are de vreo doi ani febra 41, având ca spectatori de-a dreapta și de-a stânga, în sala de operație, principalii interesați ca pacienta să sucombe. Unii din răzbunare, Fenechiu gen (nici nu bănuim c-ar avea vreo legatură cu „chirurgul”), alții din preocupare, „famigliștii” gen, descriși mai sus. Alții se roagă înfrigurați de pe margine în același sens, să audă verdictul: operația a reușit, dar pacientul a murit!
A venit toamna… Când se numără berbecii, pardon, bobocii. Și, odată cu ea, Circus is Coming! Numai autostrăzile, școlile și spitalele noi promise de atâția ani în atâtea campanii nu mai apar și nici nu vor apărea, cât timp maimuțica PSD se joacă cu briciul pe fața Țării.

Îmi asum riscul ca în mijlocul acestei isterii bine manipulate de L. Dragnea și V. Olguța pe tema pensionărilor, să spun că nu trebuie transformată discuția pertinentă privind echitatea sistemului de pensii într-o vânătoare de vrăjitoare contra „oamenilor în uniforme” din sistemul de ordine publică și siguranță națională. Acesta nu este compus din „anaconde”, ci în cvasitotalitate din oameni a căror carieră este consacrată unui interes vital al României, Apărarea, sub toate formele ei.
Nu ei au reinventat pensiile speciale, ci PSD, sub bagheta ținută de Ponta, a cărui mână era mișcată de cea a generalului Oprea. Poate că așa au înțeles ei atunci să consolideze corpul militar, dar iată că mai rău au făcut în final, pentru că orice exces naște excese. În orice caz, și atunci, ca și acum, oamenii în uniformă nu se pot exprima public, pentru că politica salarială în sens larg (includ aici și pensiile), politica bugetară în general, sunt subiecte politice și „uniformele” nu au voie să se implice și nu se pot implica în subiecte politice. Deci, e o greșeală să culpabilizăm întregul corp al Apărării pentru o faptă comisă de politicienii PSD și UNPR la acea dată. E o greșeală să inducem publicului ideea grosieră că tot ce e în uniformă e rupt de popor și de interesele lui, când, de fapt, situația e inversă. Cu atât mai mult cu cât trăim într-o regiune plină de tensiuni geopolitice în care se aude zăngănit de arme.
Vedem cumva aceeași abordare în Ungaria? În Rusia? Dimpotrivă! Bine că ne dăm noi singuri cu bocancii în fluierele picioarelor! Și pentru ce?! Și pentru cine?! Pentru ca unii politicieni să vadă Justiția rărită din doi în doi judecători, dacă se poate din cei care stau să judece dosare de corupție, pentru ca unele „conserve” să vadă sistemul de Apărare paralizat pe liniile de comanda și în centrele de decizie. A făcut V. Olguța o analiză de risc sistemic când a deschis gurița să spună că se va umbla la pensii? Au empatizat L. Dragnea și V. Olguta cu ce gândește și simte un ofițer aflat, la propriu, în tranșee în teatrele de operațiuni sau prin peșterile din Afganistan servind Patria, care nu și-a văzut soția și copiii de luni de zile? Ce e în mintea și sufletul acestor oameni, atunci când cei doi politicieni sus-menționați au declanșat jihadul mediatic contra lor?! Sau poate că asta a fost, de fapt, adevăratul motiv: nu echitatea în sistemul de pensii (pe care tot ei au stricat-o), ci blocarea pentru o vreme a sistemelor esențiale de funcționare a statului: Justiția și Apărarea. Dacă ăsta nu e un act de trădare politică a intereselor țării, nu știu ce mai înseamnă trădare în această țară nenorocită de unii, subliniez, de unii dintre politicienii de vârf!
Repet, trebuie echitate în sistemul de pensii și de salarizare! Cred că măsura eliminării lor pentru o perioadă (în primul rând pensiile parlamentarilor, pentru că ei sunt primii care trebuie să dea exemplu de sacrificiu!), până avem excedente bugetare și piramida gradelor este reașezată cu „baza la bază și vârful în sus”, se impunea demult. Dar să intervii pervers și să induci panica în sistem, să operezi politic neprofesionist și să transformi acest subiect într-o isterie contra sistemului de Apărare și Justiție e un sabotaj la siguranța noastră, a tuturor. La fel cum a transforma derapajele sau erorile judiciare – care se cer sancționate – în culpabilizarea în ansamblu a Justiției și anticorupției, e tot o eroare. E o eroare să generalizezi acolo unde trebuie să analizezi și acționezi punctual, chirurgical. Dar, pentru chirurgie politică ai nevoie de chirurgi politici, esențial cu mâinile curate. Altfel, păstrând paralela, în loc să operezi o rană și să o cureți, amputezi un picior, sau infectezi un întreg organism cu infecția de pe mâinile chirurgului. Chirurgii noștri politici, acum la Guvernare, respectiv liderii L. Dragnea și V. Olguța, ca să nu cad și eu în păcatul generalizării, operează cu toporul și mi-e teamă că au mâinile murdare.
Rezultatul este că cei doi sunt în plină operație de amputare și paralizare a sistemelor esențiale ale Statului. Îmi vine să strig „PSD, trezește-te!”, pentru că, ne place au ba, PSD are acum mandat de guvernare, grație unor altor erori și sabotaje, petrecute nu demult în zona dreptei, dar acesta este alt subiect.
Revenind și conchizând, dacă cineva își închipuie că aceste epurări indirecte au și partea lor bună, că din sistem sunt eliminați și fripturiști, spun că nu așa se elimină fripturismul dintr-un sistem, ci printr-o muncă migăloasă și pe termen lung de profesionalizare și consiliere. Dar aceasta presupune ca operatorul politic să fie la rândul său profesionalizat și echipat cu o mentalitate pe măsura provocărilor statale ale momentului și ale regiunii.
Suntem încă departe, spre disperarea aliaților și prietenilor, care ne vor profesioniști, puternici și prosperi. Răul e la noi în casă!

Adevăratul fond suveran de investiții este transparent, fondul anunțat de L. Dragnea este ascuns în negura Deliormanului, cel puțin deocamdată. Adevăratul fond suveran de dezvoltare este plasat în afara controlului politic, fondul anunțat de L. Dragnea este gândit ca un sipet uriaș pentru câțiva șmecheri politici, care se văd un fel de ”controlori-încasatori” la nivelul României.
Adevăratul fond suveran de investiții este alimentat cu lichidități din excedente bugetare provenite, de regulă, din exporturi. Guvernarea PSD produce deja derapaje bugetare, nici vorbă de excedente.
Adevăratul fond de dezvoltare este folosit la investiții de portofolii sau în proiecte mari de infrastructură, guvernarea PSD (de la Ponta până la Tudose) a făcut praf investițiile și a lăsat în praf absorbția fondurilor europene.
Si atunci, despre ce vorbim de fapt?! Despre o nouă coțcărie politico-financiară plănuită de ”controlori-încasatori”, un club transpartinic, meta-politic, transfrontalier (Monaco? Brazilia? Grecia? Rusia? Întreb!), pe care programul de guvernare, pardon, de intoxicare al PSD îl numește pompos fond suveran de investiții.
Să fim serioși, nu așa se face un fond suveran de investiții, ci în conformitate cu Principiile și Bunele Practici de la Santiago (2008), adoptate de Grupul Internațional de Lucru al Fondurilor Suverane. Altfel, găsim coțcării suverane puzderie, în statele eșuate din Africa și unele din Asia.
E bine, totuși, că L. Dragnea a făcut un pas înapoi și a renunțat la sesiunea extraordinară, care ar fi permis lui Tudose să emită OUG de adoptare a fondului. Sau, poate, avem un nou conflict Premier PSD-L. Dragnea, care poate conduce la o toamnă și mai agitată decât primavara politică trecută.

Suntem în plină dictatură a nulităților politice, unite printr-o conspirație tacită! În general, din 1990 încoace guvernele țării au fost pline de neghină. Dar acest guvern Tudose-Dragnea-PSD este o infamie, o insultă la adresa speranțelor firești ale oamenilor pentru puțină normalitate și decență.
Numărul mare al miniștrilor, calitatea lor profesională și, pe alocuri, morală lamentabilă, legăturile cu interese de afaceri rusești, averi considerabile de proveniență speculativă, prețul netransparent plătit UDMR pentru voturi, apartenența multora dintre ei la guvernul Grindeanu (demis pentru incompetență) și, colac peste pupăză, stăpânirea precară a limbii române de către unii dintre ei, inclusiv primul ministru, transformă deja guvernul Tudose într-un maxim al decadenței politice și administrative a sistemului politic românesc!
Teoretic, acest guvern va pregăti președinția rotativă UE a României și sărbătorirea Centenarului Marii Uniri! De aceea, mă întreb și vă întreb, oare ce se întâmplă în sistemul politic românesc, în sensul cel mai larg privit, din toate subteranele și culisele lui, până la scena Parlamentului și a partidelor politice, ca să producă rateuri după rateuri în materie de guvern și prim-miniștri, nulități după nulități?! După (doar) patru ani de experiență politică, nu pot să-mi ofer decât un singur răspuns: nulitățile sunt unite și luptă cu disperare pentru a rămâne stăpânii inelelor politice, iar valorile nu cooperează și nu luptă suficient.
Chiar dacă pentru moment nu ne dăm seama, instalarea guvernului Tudose-Dragnea-PSD este nu numai actul irevocabil de demisie a PSD din fața unor minime exigențe ale Istoriei, dar și o probă indubitabilă a neputinței adevăratelor valori și elite ale societății românești de a accede la conducerea treburilor publice, așa cum ar fi normal, așa cum o spunea Platon încă de acum peste 2000 de ani.
Soluția este pe cât de simplă, pe atât de grea: cooperarea elitelor și angajarea lor în lupta deschisă cu impostura. Această căzătură în ridicol care va fi astăzi instalarea guvernului Tudose, este și proba că reforma clasei politice nu a avut loc, că simpla schimbare de generații nu a însemnat un progres calitativ. Realitatea ne demonstrează că doar cu populism politic, cu pupături și ședințe politice pre-aranjate nu reușim mare lucru, nu se construiesc autostrăzi, școli și spitale.
Adevărata reformă a partidelor stă să înceapă pe două criterii-probă foarte simple: o meserie (sau afacere legitimă) și onestitate. Ca de atâtea alte ori în Istoria Națională, nu e exclus ca scânteia de inițiere a acestei reforme să fie produsă de un eveniment politic major, intern sau extern. Pentru că, deocamdată, prin noi înșine, se pare că producem calitate politică doar la standarde Dragnea.

Mulți m-au întrebat în aceste zile de ce nu candidez la un post de prim-vicepreședinte, cu atât mai mult cu cât ofertele de sprijin nu au lipsit. Răspunsul este simplu: am intenționat un proiect de candidatură pentru funcția de președinte, axat pe trei idei:
• modernizarea managerială a PNL;
• reconectarea cu electoratul de dreapta, cu oamenii care muncesc în mediul privat, în profesii, mici afaceri sau corporații;
• poziționarea solidă în concertul politic european al PPE.

Daca aveam un proiect de prim-vicepreședinte, candidam direct la funcția de prim-vicepreședinte. Nu am dorit să-mi tranzacționez suportul și votul în schimbul unei funcții, așa cum au făcut câțiva lideri notabili din fostul PDL. Ei au dezamăgit pe mulți din colegii partidului de învingători în care am intrat în 2013, țintind acum posturi de europarlamentari sau de reprezentare a PNL în plan internațional, deși nu au nicio chemare sau realizare în domeniul politicii europene.
Regret faptul că în Congres intră numai două dintre cele trei moțiuni Bușoi, Cataramă și Orban, în ordine alfabetică, respectiv moțiunea Bușoi și moțiunea Orban. Cred că liderii de filiale, care au blocat moțiunea Cataramă, au greșit. PNL ar fi avut de câștigat dintr-o dezbatere mai largă a celor trei moțiuni. Dacă este adevărat, subliniez, dacă este adevărat, faptul că Ludovic Orban a facut tot ce i-a stat în putință pentru ca moțiunea Cataramă să nu intre în Congres, e regretabil.
Am citit cu atentie cele trei moțiuni, Bușoi, Cataramă, Orban. Din păcate, toate au abandonat sau au expediat capitolul Justiție, probabil de frica voturilor din Congres.
Dintre moțiunile rămase în competiție, îmi place foarte mult capitolul privind Liberalismul Civic din moțiunea Bușoi, precum și faptul că aceasta are o deschidere clară spre europenism, dimensiune absolut necesară PNL. Un PNL modern, trebuie să fie un PNL european, care merge înainte, nu se întoarce în anii 90, ani în care liberalismul s-a fărâmițat. De fapt, cred că acesta este punctul slab al echipei Orban, colegii pe care intenționează să-i propulseze în politica europeană au merite demonstrate în alegeri și administrația locală, dar nu au datele necesare pentru a poziționa PNL în concertul politic al PPE, acolo unde Bușoi s-a consacrat deja.
Eu nu îmi exprim aceste opinii făcând calcule sau opțiuni de ultim moment în tabăra care ar avea, în aparență, mai multe șanse. De altfel, cred că șansele sunt egale în acest moment. E firesc ca preparativele unui Congres să se consume și în discuții legate de funcții dar, din păcate, această dimensiune a eliminat aproape complet dezbaterea doctrinară și de politici publice. Nu este atât vina candidaților, cât a unor lideri care s-au axat în discuțiile cu ei doar pe ofertele de funcții, fără exigențe legate de doctrină, politici publice etc.
Privind lista de candidați la celelalte funcții, realizez că sunt prea puțini colegi din fostul PDL care au șanse reale, ceea ce ar putea conduce la un dezechilibru în arhitectura noii conduceri. Nu mă refer la cei 2-3 lideri de vârf care au avut grijă de ei, ci la ceilalți colegi care nu au avut aceeași forță de negociere. De aceea, îi chem pe toți membrii PNL, indiferent din ce ramură provin, să sprijine prin vot colegii din fostul PDL, pentru a echilibra și omogeniza noua conducere la nivelul vice-președinților.
Urez succes Congresului PNL! Preferințele mele s-au cristalizat pe baza considerațiilor exprimate mai sus în legătură cu moțiunile, nu în funcție de ofertele primite, pentru care le mulțumesc ambilor candidați. De asemenea, urez succes noii conduceri a PNL! Voi continua să mă exprim politic după Congres pentru valorile și politicile de centru-dreapta pe care le împărtășesc.

Zilele trecute, ministrul Toader a acordat un amplu interviu prin Skype unui post de televiziune. Dacă era doar o nouă lecție de drept ținută unor profani cu pretenții de „cunoscători ai dreptului penal”, l-am citat chiar pe ministru, ar fi fost aproape irelevant. Pentru că, parafrazând CSM, lecțiile de drept se țin la catedră, iar cele mai valoroase, la bară, aș adăuga eu, deoarece testul realității juridice se dă în fața judecătorului!
Interviul este, însă, notabil, pentru că a dezvăluit obiectivele ministrului care va supraviețui schimbării guvernului Grindeanu.
În discursul obișnuit alambicat cu care și-a împachetat din nou interlocutorii din studio, Tudorel Toader, ministru Justiției, a comis cateva injustiții.
Vorbind despre arhiva SIPA, a accentuat ideea desecretizării celor două rapoarte, fără să arate că, de fapt, nu el le desecretizează, ci Guvernul. Fără voința politică a Guvernului, deci a PSD, și poate nu numai, nu are cum să facă acest pas.
De altfel, proiectul Toader de HG privind arhiva SIPA, vag contestat de câteva declarații palide ale UNJR și CSM, semn totuși de conivență, nu aduce tehnic mai nimic nou față de cel al lui Macovei, cu excepția componenței comisiei și a termenului mult mai realist, de trei ani, pentru „inventariere”. Rămân la părerea exprimată illo tempore, dar nesusținută politic și instituțional îndeajuns, că transferul pur și simplu al Arhivei SIPA la Arhivele Naționale și sigilarea ei pentru 50 de ani e preferabilă. Intrarea acum în Arhivă, într-un context politic tensionat, va crea suspiciuni, poate chiar vulnerabilitatea unor scurgeri reale sau doar pretinse de informații. Deci, dacă era just, ministrul Justiției ar fi recunoscut ceea ce nimeni nu pare să observe: joaca de-a arhiva vulnerabilizează sistemul judiciar, nu-l întărește. Dar folosește și creează o falsă imagine de reformă și de reformator ministrului, care poate începe lucrul la propria statuie.
Argumentul că inventarierea va elimina presupusele șantaje asupra unor magistrați este doar teoretic și, într-o oarecare masură, hilar, pentru că, în ipoteza nedorită și, deocamdată, nedemonstrată, că există șantaje în sistemul judiciar, mă îndoiesc că presupușii șantajiști se vor împiedica de inventarierea arhivei în următorii trei ani, ba poate chiar vor profita de ea. Repet și conchid, proiectul Toader de HG privind arhiva SIPA e cvasi-identic cu proiectul Macovei.
Și mai grave am găsit, însă, aserțiunile ministrului față de „Coduri”. În primul rând că s-ar impune eliminarea inexactităților în exprimare. Codurile sunt civile și penale, substanțiale și procedurale. E important să știm la care se referă, când vorbește de modificarea lor. Asta, pentru că, în deplin acord cu scrisoarea trimisă ministrului Toder de către toți membrii comisiei de redactare, motiv pentru care am semnat-o la rândul meu, Codul civil nu se impune a fi modificat, de-a lungul vremii existând un singur articol cenzurat de CCR, și acela îndreptat. Se impune, însă, adoptarea unor legi adiacente Codului civil, precum cea privind instanța de tutelă, de care Ministerul pare să nu se ocupe. Codul civil se cere dezvoltat, nu modificat, domnule ministru Toader! Dezvoltat prin legi complementare și întemeiere de noi instituții benefice introduse de noul Cod civil!
În ceea ce privește Codurile penale, Toader continuă să facă o mare injustețe vorbind de „schimbări structurale” pentru că ele nu sunt „așezate” în cadrul constițutional! De ce e injust?! Pentru că ministrul omite, evident deliberat, câteva detalii importante. Daca era just, ministrul ar fi spus că cele „peste o sută de decizii ale CCR” nu se referă la sute de articole, așa cum incorect încearcă să lase senzația, ci la 40, din cele 1089 de articole ale Codurilor penale, din care 33 „fabricate” în Parlament, ceea ce nu e deloc „structural”. Daca era just, ministrul Toader ar fi spus că la o reformă de o asemenea amploare, procesul de ajustare este o necesitate tehnică subînțeleasă și trebuia făcută demult. Daca era just, ministrul Toader ar fi spus că o parte dintre deciziile CCR sunt interpretative și o altă parte reflectă o schimbare de concepție asupra politicilor penale din partea unor membri ai CCR care, illo tempore, aveau alte păreri, drept pentru care au avizat proiectele Codurilor.

Dar poate cea mai flagrantă injustețe, care frizează minciuna, daca n-am acorda circumstanță ignoranței, ceea ce e greu de făcut cu un ministru de erudiția (nu sunt ironic, ci serios) lui Toader, este în istoricul adoptării Codurilor. Pentru că lucrurile nu stau deloc cum le prezintă ministrul Toader. Ministrul pretinde că n-au existat dezbateri publice. Inexact! Au fost luni întregi de consultări și dezbateri asupra tuturor Codurilor, nu numai cu sistemul judiciar, ci și cu cel avocațial, notarial, executor judecatoresc și, dacă memoria nu mă înșeală, și cu sistemul de probațiune, cu certitudine cu mediul de afaceri și cu sistemul bancar, în colaborare cu BNR.
Ministrul mai critică și adoptarea Codurilor prin asumare. Injust, de trei ori! O dată că n-au fost toate adoptate prin asumare, ci doar două, din presiunea iminenței rapoartelor MCV. Celelalte două au fost adoptate în procedură „standard”, cu câteva voturi împotrivă. Daca era just, ministrul Toader vorbea și despre impactul pozitiv al adoptării lor în rapoartele MCV, presiunea acestor rapoarte pe problema Schengen etc. A doua oară e injust pentru că nu precizează că adoptarea prin asumare a fost precedată de luni de dezbatere parlamentară și în forma ieșită din comisiile speciale parlamentare. Iar a treia oară e injust pentru că actualul ministru, fost judecator al CCR, a fost de față la întâlnirea consultativă de la Cotroceni cu toți judecătoriii CCR unde, atât șeful statului cât și ministrul Justiției de la acea dată, au cerut opinia științifică generală a judecătorilor asupra conținutului Codurilor și a modalităților de adoptare. Domnul judecător, actualul ministru, a fost atunci mai rezervat, ca să folosesc un eufemism, și a aplicat zicala „tăcerea e de aur”.
Nu aș vrea să fac, la rândul meu, o injustețe și să nu apreciez hotărârea ministrului de a se implica în continuare pe aceste șantiere necesare justiției. Dar să o facă strict unde trebuie! Să nu facă precum Ceaușescu, care, în loc să ridice câteva blocuri în locul celor dărâmate la cutremur, a demolat jumătate din centrul vechi al Bucureștiului ca să-și ridice Casa Poporului, actualul Palat al Parlamentului! Consider de datoria mea de parlamentar și fost ministru tehnocrat, ca și domnul Toader, adică dependent de voința politică a Guvernului și obligat, uneori, la voltele necesare ce decurg din aceasta, fără să piardă, însă, vorba lui Churchill, direcția de deplasare a navei pe valuri, să atrag atenția acolo unde cred că trebuie „ajustări structurale” ale acțiunii ministeriale, vorba domniei sale. Altminteri, totul nu rămâne decât un travaliu la propria statuie cu materialul clientului, adică al CSM. Și nu e just! A bon entendeur, salut!

Dragnea vrea modificarea codurilor mâine. Toader a spus la toamnă. Panică printre cei care vor îndulcită politica penală. De fapt, declarația lui Toader ar trebui să-i bucure. Codul penal plus cel de procedură penală = 1049 de articole. Cenzurate la CCR = 40 (7 din proiectul inițial, 33 fabricate în Parlament), adică 3,8% din texte. Îndreptarea lor (care trebuia începută în 2012) ar dura cam o săptămână la minister și vreo trei în Parlament, în total o lună.
Concluzii:
1. Codurile nu sunt ”substanțial și structural” în ”afara parametrilor constituționali”, cum ne spun la unison ”echipa PSD” și ministrul Toader.
2. Cum se explică în aceste condiții declarația lui Toader, că cel devreme la toamnă avansează un proiect? Există o singură explicație, Toader vrea să le modifice ”substanțial și structural”, vrea să schimbe radical politica penală.
Întrebări:
1. Există o decizie politică luată în acest sens, validată de Parlament? Programul de guvernare PSD e echivoc.
2. Codurile actuale au fost validate de nenumărate Rapoarte MCV. Preconizata schimbare structurală este discutată cu Comisia Europeană? Întreb pentru că ne dorim cu toții ridicarea MCV și intrarea în Schengen. Aceste intenții există și pentru Codul civil (dovadă, o scrisoare pusă în circulație recent de ministrul Toader, pe care o am pe birou), deși CCR nu a invalidat niciun articol.
PS. Fără o importanță prea mare legată de subiect, dincolo de unele părți bune, două dintre moțiunile candidaților la președinția PNL ”piuie” și ”miaună” în materie de justiție, iar una e mută precum peștii prinși de Dragnea.
PS2. Ați văzut filmul ”Good Bye Lenin”?!

Dezbaterea de la Comisia LIBE a reconfirmat falia românească pe tema Justiției. Iar discuțiile au ratat în cele din urmă esențialul: ce e de făcut pentru ca această falie să dispară? Cum facem să ajungem cât de cât la un consens național pe aceste trei teme care nu sunt deloc în contradicție în teorie: drepturi și libertăți, anti-corupție, justiție?
Problema dezbaterii LIBE este că nu a fost dezbatere, ci un nou episod din concursul național ”Cine acuză mai tare pe celalalt, cine ascultă mai puțin pe celălalt”?
Teoria și bunul simț spun că o dezbatere în scopul găsirii unor soluții presupune inventarierea tuturor problemelor invocate, false sau reale, apoi dialogul pe bază de argumente până când se inventariază soluțiile.
Spiritul nostru latin de a lua lucrurile en gros, cu multă culoare, musai la o temperatură cât mai ridicată și în orice caz mai mereu politizat, ne impiedică să dobândim metoda, rigoarea și necesara (aparenta) detașare de tip anglo-saxon, ceea ce transformă mai toate dezbaterile într-un adevărat razboi care adâncește dilemele, controversele, dezacordurile și, in orice caz, îl lasă pe fiecare cu adevărul lui și problemele fără soluții. Așa a fost și la dezbaterea LIBE de acum două zile. Nu vreau să spun prin aceasta că nu s-au spus acolo adevăruri, unele grave, care au scos pe bună dreptate românii în stradă. Dar repetând ceea ce știm, nu rezolvăm nimic.
O altă scădere a dezbaterii a fost aceea că s-a îndreptat prea puțin spre viitor și soluțiile pe care dorim să le aplicăm acestuia.
Nu vreau să intru și eu în exact aceeași capcană a lamentării fără soluții și o să trec schematic (potrivit cu locul formulării acestor gânduri) la câteva căi pe care le văd demne de urmat.
1. Europarlamentarii români ar putea iniția un demers transpartinic al unui acord politic, eventual ”nășit” de PPE și PSE pentru afirmarea intangibilității drepturilor și libertăților, continuarea reformelor din justiție, dar și a luptei anticorupție. Un astfel de acord ar putea prevedea principiile care să vizeze continuarea acestor reforme, zonele în care sunt necesare ajustări (de ex.deciziile CCR și Directiva UE privind libertățile și garanțiile procesuale incluse în Codul Penal și Codul de Procedură Penală), precum și zonele intangibile din aceasta legislație. Sau măsurile necesare pentru eficientizarea Inspecției Judiciare și responsabilizarea magistraților.
2. Până când nu vom accepta că, în ciuda părerilor diferite, uneori pe teme importante, establishmentul politic și intelighenția românească sunt pentru apartenența la UE și euroatlanticism în general, nu vom putea lega necesarele punți între taberele interne pentru a promova interesul românesc în exterior, în primul rând în UE.
3. Ministrul Justiției ar trebui să facă un amplu demers de comunicare în cadrul PSD și ALDE pentru a explica originea, natura, funcțiile și efectele Mecanismului de Cooperare și Verificare adoptat de Comisia Europeană prin Decizia din 13 decembrie 2006, în ajunul intrării României în Uniunea Europeană.
4. Același ministru ar trebui să bată drumul Bruxelles-ului pentru a explica stadiul reformelor, dar și necesarele ajustări într-un astfel de proiect complex. Aceste ajustări au fost de la bun început anticipate, având în vedere sus-zisa complexitate, dar foarte mult întârziate, din păcate.
5. CSM să clarifice imparțial orice posibilă încălcare a deontologiei profesionale a magistraților, orice practică sau uzanță procedurală care ar putea conduce la o încălcare a drepturilor procesuale și libertăților celor anchetați sau judecați. Lipsa unor astfel de clarificări, într-un sens sau altul, în funcție de situația concretă, subminează încrederea în sistem.
6. Toti stakeholderii (Ministerul Justiției, CSM, Ministerul Public, DNA) acestui proces ar putea avea – prin liderii lor – întâlniri informale periodice, nu numai cu ONG-uri și jurnaliști prieteni, dar și cu media care critică sau e chiar ostilă, pentru că, de multe ori, ostilitățile și rezistența apar din confuzie, lipsă de informare, lipsă de comunicare.
Mă opresc aici, nu am pretenția ca cele de mai sus reprezintă soluții exhaustive, ci doar ceva ce ar putea fi un bun început, sau, cum spunea un personaj celebru dintr-o peliculă celebră, începutul unei frumoase prietenii. Benefice și libertății, și justiției.

Prognoza spune că în 2050 vom fi numai 14,5 milioane de români în țară. Adică mai puțini decât la momentul Marii Uniri din 1918. Numai în ianuarie 2017 sporul negativ de populație a fost de 13.700 de persoane.
Este greu să oprești acest dezastru, fără un trai bun și asistență sanitară. Dacă nu ai spor demografic, nu ai nici economie. Nu ai economie, nu ai nici siguranță, nici justiție, nici democrație reală.
Singura soluție e să grăbim construcția infrastructurii, în primul rând a autostrăzilor care leagă Muntenia și Moldova de Transilvania. Aceasta ar da un avânt economiei și ar crește nivelul de trai, ceea ce ar ușura decizia tinerilor să întemeieze familii adevărate și să facă mulți copii.
Sigur, ”politicul” este declarat mereu vinovatul de serviciu și în cea mai mare măsură se adeverește. Poate că și mentalitatea cu care abordăm, fiecare dintre noi, lumea în care trăim, este de vină. Dacă judecăm ”la grămadă” politicienii, fără să-i distingem pe cei buni de cei răi, atunci cu siguranță vom avea ceea ce proiectăm, un mediu politic rău. Dacă socotim ”la grămadă” antreprenorii și primarii ca fiind infractori, cu siguranță vom ”vedea” ceea ce ne punem în minte, numai infractori care trebuie arestați. Dacă ”inculpăm la grămadă” procurori, pentru că unii dintre ei greșesc, cu siguranță ne construim singuri o imagine greșită despre toți.
Lipsește încrederea! Domnește blazarea națională amestecată cu revolta față de orice și de toate.
Poate că punctul din care trebuie să începem cu toții este propria evaluare sau judecată. Poți face bine sau rău la fiecare gest sau acțiune, mic sau mare, mică sau mare.
Poate că pasul următor ar fi să învățăm să distingem în fiecare împrejurare cine e bun și cine e mai puțin bun într-o poveste. Să punem adevărul și valorile pe primul loc.
Poate că trebuie să renunțăm la spiritul general de cumetrie, care domină felul în care noi românii luăm decizii, mici sau mari.

Poate că trebuie să învățăm ceea ce putem și ceea ce nu putem și să ne propunem numai ceea ce ne stă în putință la un moment dat.
Să ne evaluăm slăbiciunile și să așteptăm totdeauna momentul potrivit. Să revenim cu picioarele pe pământ și să nu ne mai mințim. Și mai ales, să ne apucăm de muncă serioasă, un lucru pe care, știu, politicienii evită să-l spună, pentru că îi costă voturi.
Dar, despre muncă și cultura ei, precum și locul ei în adevăratele politici de dreapta, cu altă ocazie.